Cumpana

Sunt fata, am aproape 22 de ani. Nu vreau neaparat sa ma calugaresc, nu as merita asta deocamdata. Dar m-am gandit sa fac ascultare sau un fel de traire cat mai curata in lume pt un timp, apoi o sa mai vad...
Stiu ca suna ciudat dar simt o frica... ca si cum... ca si cum as fi asezata pe carbuni incinsi, dar simturile-mi sunt amortite si nu simt cum ma ard, dar daca mai stau mult pe ei dupa ce-o sa ma ridic o sa incep sa ma dezmortesc si sa simt durerea pt totdeauna.

Vreau sa ma spovedesc. Si mi-e teama. Pt ca:

-nu stiu carui duhovnic sa ma marturisesc. Imi este rusine sa ma marturisesc unuia de la biserica aproape de casa mea, m-as marturisi unuia de la o biserica din alt cartier, dar din cate stiu nu e bine, pt ca imi trebuie binecuvantare de la preotul din biserica de care apartin... nu stiu ce sa cred, nu stiu prea bine regulile astea.
-trebuie sa fac o marturisire foarte lunga, toate pacatele inca din copilarie. Stiu ca daca omit unul restul pacatelor nu se iarta (daca n-au iesit titi serpii, intra toti la loc, am citit despre asta nu mai stiu unde, intr-o predica)
-pacatele marturisite trebuie SA NU LE MAI REPET. Aici e partea cea mai dificila. Aici e... alegerea pe care trebuie sa o fac. Am de un an si ceva o relatie cu un baiat. O relatie serioasa,planuri de viitor... si stiu ca este o persoana buna. Dar el nu crede in Dumnezeu. Avem o relatie "moderna" -deci care include si relatiile intime. Aici e problema- daca ma spovedesc va trebui sa renunt la relatia cu el.
Am vorbit cu el despre asta, despre conceptul de viata si familie ortodoxa... pana la urma am ajuns la o mica pace in legatura cu zilele de post, dar... nimic mai mult.
La biserica vine daca il rog frumos, si sta toata slujba, chiar si de Inviere a stat... dar mi-a zis clar de fiecare data ca niciodata nu se gandeste la slujba, ci la alte probleme, ca nu crede in Dumnezeu si in Biserica, ci ca vine si sta doar pt ca stie ca e important pt mine. Am hotarat ca-i mai bine sa vina daca vrea si el, nu ca zic eu... Deci tot n-am ajuns nicaieri.

M-am gandit ca poate nu ma rog eu suficient de mult sau poate nu cred suficient de mult ca Dumnezeu sa produca o schimbare ... dar nici eu nu m-am schimbat, pt ca asa nespovedita si neimpartasita rugaciunea mea inseamna nimic. Dar nu ma pot spovedi si impartasi decat daca incetez relatia cu el...

Ce cale sa aleg... sa termin relatia cu el si sa incerc calea cealalta (ascultarea) sau sa mai sper la un miracol sa se schimbe?...
Tin mult la el, desi ma gandesc ca o astfel de iubire in pacat nu poate fi iubire adevarata. I-am explicat si lui ca ascultarea de simturile carnii inseamna inchinare la idoli, si ca asta facem traind asa, si odata cu asta multa alte pacate vin. Dar se supara, se simte ofensat, imi spune ca nu tin la el... mai ales daca-i spun si ca nu trebuie sa iubim pe nimeni mai mult ca pe Dumnezeu, si ca renuntarea la vointa noastra proprie in favoarea vointei Lui e ce trebuie facut... are niste reactii de parca i-as spune sa se omoare,se deprima, plange, si-mi spune ca el nu vrea o viata de-asta.

Spuneti si voi, ce-ar trebui sa fac?...