Versetul de azi

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eusebiu: Dupa ce a dat ca cingatoare si vesminte apostolilor, ca unor soldati ai lui Dumnezeu inzestati cu putere dumnezeiasca si imbracati cu invatatura inteleapte, Mantuitorul ii trimite printre evrei, ca doctori si ca medici si, astfel, ei pleaca spre a indeplini aceasta dubla misiune "Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni.". Ei anunta Evanghelia ca doctori, iar ca medici ii vindeca pe bolnavi, marturisind, prin miracolele lor, adevarul invataturii lor.
(Nota mea, M.D.: avem aici baza biblica pentru care Biserica trebuie sa se ocupe, in orice timp, de invatamant si de ingrijirea bolnavilor: fiindca asta a facut Cristos, fiindca asta a trimis-o sa faca).

Theofil: Acest Irod era fiul lui Irod cel Mare, care facuse sa piara pe copiii Betleemului: primul era rege, al doilea era doar tetrarh.

Sf. Ioan Chrys: Cu adevarat, pacatosii se tem si de ce cunosc, si de ce ignora: lor le este frica de umbra lor. Suspecteaza peste tot piedici, tremura la cea mai mica rumoare. Asa sunt tristele urmari ale pacatului, el il dezvaluie si il condamna pe vinovat fara ca nimeni sa il acuze, el il lasa prada fricii si ezitarii. Evanghelistul ne pune in fata cauzele acestei frici "nu stia ce sa creada, ca se zicea de catre unii".

Theofil: Evreii sperau intr-o inviere din morti care se le redea o viata carnala de ospete si sarbatori, dar, dupa inviere, oamenii vor fi eliberati de toate actiunile proprii carnii.

Sf Ioan Chrys: Irod, afland faptele nemaipomenite pe care Isus le facea, spune "Am taiat capul lui Ioan" nu din ostentatie, ci ca sa isi calmeze fricile si sa dea incredere sufletului sau tulburat, amintindu-si ca este autorul uciderii lui Ioan Botezatorul. Si, de vreme ce-i taiase capul aceluia, se intreaba "Cine este acesta ?"

Theofil: "Daca este Ioan Botezatorul inviat dintre morti, vazandu-l, am sa-l recunosc", de aceea este scris "cauta sa-l vada".

Mulțumim Mihnea pentru completările tale binevenite :)

[cristiboss56]

Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt. Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine, Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi. Luca 9, 44-50

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cristiboss56

Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt.

Sf. Chiril al Alexandriei: Tot ceea facea Isus producea admiratie, fiindca fiecare lucrare a Lui radia o stralucire supranaturala si dumnezeiasca, dupa acest cuvant al regelui profet: "L-ati inconjurat de glorie si frumusete" (Ps 20). Pe de alta parte, desi aceasta admiratie era comuna tuturor celor care erau martori ai acestor lucrari, numai ucenicilor Lui le-a adresat invatatura care a urmat "si pe cand admirau tot ce facea Isus, El a spus ucenicilor Lui". El descoperise ucenicilor pe munte o parte din gloria Lui, apoi a exorcizat pe un posedat de un spirit rau, dar trabuia sa se consacre, pentru mantuirea noastra, suferintelor patimilor Lui. Or, ucenicii i-ar fi putut raspunde, in tulburarea in care i-ar fi aruncat aceasta trista predictie "oare ne-am lasat inselati noi, crezand ca Tu esti Dumnezeu ?". Pentru a le face cunoscut ceea ce avea sa urmeze, El le porunceste sa pastreze ca un depozit in inimile lor misterul patimilor "Voi puneti in urechile voastre". "Voi", spre a distinge de "ceilalti", fiindca poporul nu trebuia, inca, sa cunoasca ceea ce va suferi, ci, pentru a evita orice piatra de poticnire, trebuia mai degraba sa primeasca asigurarea ca Mantuitorul va invia, invingator asupra mortii.

Tit: Pe cand toti sunt in admiratie la vederea nemaipomenitelor lucruri pe care la face, El le prezice patimile Sale, fiindca nu sunt miracolele cele care ii salveaza pe oameni, ci crucea care este, pentru ei, sursa a tuturor gratiilor "Fiul omului va fi dat in mainile oamenilor".

Origen: El nu spune, limpede, cine este cel care il va da in mainile oamenilor. Unii spun ca Iuda, altii spun ca demonul; Sf Pavel afirma, dimpotriva, ca Dumnezeu Tatal l-a dat mortii pentru noi toti (Romani 8), altfel spus Iuda l-a dat pentru o suma de arginti intr-o perfida punere la cale, in timp ce Dumnezeu Tatal l-a dat pentru rascumpararea oamenilor.

Teofil: Totusi, Mantuitorul nu permite ca ucenicii sa inteleaga aceasta prezicere a Crucii Sale, din condescendenta fata de slabiciunea lor si fiindca urma un plan progresiv. De aceea Evanghelistul spune "nu intelegeau cuvantul acesta".

Beda Venerabilul: Aceasta neintelegere a discipolilor era mai putin din cauza spiritului lor greoi, cat din cauza iubirii lor fata de Isus Cristos. Ei erau inca dupa carne, nu cunosteau inca misterul crucii si nu isi puteau inchipui ca Acela in care vedeau Dumnezeul Adevarat trebuia sa fie dat mortii. Si, deoarece Mantuitorul le vorbea adesea in chip figurat, ei gandeau ca, anuntandu-le ca va fi dat in mainile oamenilor, el vroia sa exprime in mod figurat vreun alt adevar.

Sf Chiril: Cineva ar putea intreba: cum se face ca discipolii lui Isus puteau sa ignore misterul crucii, din moment ce Legea, care este plina de reprezentari, facea aluzie la acest lucru in mai multe locuri ? Ii vom raspunde, impreuna cu Sf Pavel, ca, pana in ziua de azi, atunci cand evreii citesc pe Moise au un val pe inimi. Cei care vor sa se apropie de Isus Cristos trebuie, deci, sa-I spuna "scoate valul care este pe ochii mei, si am sa contemplu minunile Legii Tale".

Teofil: De remarcat rezerva respectuasa a ucenicilor "ei se temeau sa-L intrebe despre acest cuvant", fiindca teama este un grad de respect.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cristiboss56

Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine, Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare.

Sf Chiril: Demonul intinde curse de tot felul celor care se straduiesc sa traiasca o viata sfanta. Cand poate sa seduca un suflet atragandu-l spre placeri carnale, el stimuleaza in acela iubirea de voluptati. Daca scapa de aceasta tentatie, atunci cauta sa il faca sclav al altei patimi: al iubirii de glorie; si aceasta dorinta de glorie desarta vine sa salasuiasca in unii Apostoli: "a intrat un gand in inima lor; care dintre ei ar fi mai mare?". Nu putem crede ca toti ucenicii au cazut prada acestei glorii desarte, dar pentru ca sa nu cada asupra vreunuia dintre ei aceasta acuzatie Evanghelistul se exprima de o maniera generala, zicand "a intrat un gand in inima lor".

Teofil: S-ar parea ca acest gand le-a venit din aceea ca nu putusera sa vindece un om care era posedat. In discutia pe care vor fi avut-o referitor la aceasta, ei gandeau "nu este ca urmare a neputintei mele ca nu l-am putut vindeca, ci ca urmare a altuia" si aceasta a fost cauza disputei despre care dintre ei ar fi cel mai mare.

Venerabilul Beda: S-ar mai putea spune si ca Apostolii, dupa ce au vazut ca Mantuitorul ii alege pe Petru, Iacob si Ioan pentru a-i duce, separati de ceilalti, pe munte si dupa ce a promis lui Petru cheile imparatiei cerului, se convingeau ca acesti trei ucenici aveau un pas fata de ei, ori ca Petru era pus cap al tuturor Apostolilor. Sau crezura ca Petru era pus deasupra lor fiindca Mantuitorul l-a inaltat ca un egal al Sau la plata impozitului. Pe de alta parte, cititorul atent va gasi ca au rumegat intre ei aceasta problema inainte de a fi vorba de acest impozit: dealtfel Sf Matei evoca aceasta discutie ca avand loc la Capernaum (Mt 18) si la fel face Sf Marcu "venind la Capernaum, pe cand erau in casa, El ii intreba "Ce discutati voi pe drum? Si ei taceau, fiindca pe drum disputasera despre care dintre ei era mai mare".

Sf Chiril: Domnul, care stie sa foloseasca mijloacele cele mai potrivite ca sa ne mantuiasca, vede nascand in spiritul ucenicilor acest gand de slava ca pe o radacina a amaraciunii (cf Evrei 12 cu 15), de aceea o inlatura inainte de a se dezvolta. Fiindca nimic nu e mai usor decat sa triumfi asupra patimilor pe cand ele sunt pe cale de a miji, dar cand au prins a fi crescut, nimic nu e mai dificil decat a le distruge: "dar Isus, cunoscand cugetul din inima lor".
Acela care nu vede in Isus Cristos decat un om, sa isi recunoasca, aici, greseala lui: cavantul S-a facut trup, e adevarat, dar nu a incetat sa fie Dumnezeu. Caci ii apartine lui Dumnezeu singur aceea de a sonda si inimile, si rarunchii. El ia un copil si il aseaza langa El pentru instructiunea Apostolilor si pentru instructiunea noastra: fiindca boala gloriei desarte ii imbolnaveste mai ales pe aceia care au o anumita superioritate fata de ceilalti oameni. Un copil, dimpotriva, are un suflet candid, o inima pura, o mare simplicitate a gandurilor lor; nu se ambitioneaza pentru onoruri, nu cauta nicio distinctie, nu se teme sa para inferior altora. Asa sunt cei pe care Domnul ii are la inima si ii creste tandru, carora le da cinstea de a-i aseza langa El, fiindca au inclinatia si gusturile inimii Lui. El ne spune "invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima". Si aici: "Cine va primi pruncul acesta in numele Meu, pe Mine ma primeste". Iata, asadar, intelesul cuvintelor Lui "din moment ce nu exista decat o singura si aceeasi recompensa pentru cei care-i onoreaza pe sfinti, fie aceia mici in ochii oamenilor sau fie ei inconjurati de onoruri si glorie, fiindca este Isus Cristos cel primit in persoana lor, ce desertaciune sa isi dispute preeminenta!


Venerabilul Beda: Mantuitorul, aici, vrea sa ne invete ca cei care vor sa fie primii sa primeasca in numele si in onoarea Lui pe saracii lui Isus Cristos, ori sa imite inocenta copiilor mici (cf 1 Cor 14 cu 20).

Sf Ambrozie: cu adevarat, cel care primeste un imitator al lui Cristos il primeste pe Cristos insusi. Si acela care primeste imaginea substantei dumnezeiesti, il primeste pe insusi Dumnezeu. Dar, fiindca noi nu puteam vedea chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu ni l-a facut sensibil prin incarnarea Cuvantului, pentru a ne reconcilia cu dumnezeirea ce este deasupra noastra.

[cristiboss56]

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21
Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogă*țește în Dumnezeu.


În duminica trecută am citit, după rânduială, Evanghelia samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Un episod de viață cotidiană, azi important mai mult decât oricând. A nu uita de aproapele tău și a te raporta mereu la el când se află în nevoie este cheie de rai. În duminica aceasta, lecția se comută în atenționare. Un îmbogățit, ca toți îmbogățiții, se tulbură dinaintea belșugului. Nu-i de judecat. Nici noi nu suntem altfel. Dinaintea plinătății de belșug ne pierdem firea bucuriei și ne lăsăm cuprinși de falsul entuziasm al hambarelor pline. Dacă ar fi să gândim în limitele provocărilor moderne, am spune că bogatul este prima victimă a consumismului. Dar nu pentru astfel de concluzii ne-a dăruit Mântuitorul pildele Sale. Apropierea morții de noi, limita fină dintre a avea și a nu mai fi sunt prismele prin care trebuie regândită bogăția noastră. Moartea nu ne este prezentată drept pedeapsă pentru bogăție, ci este surprinsă în naturalețea vieții, căci nu este nimic care să se nască și să nu moară. Viața este urâtă fără de moarte, fără construcția acestei tensiuni finale care ne leagă definitiv de Dumnezeu.
Moartea este capătul lui „a avea”
Ca și în cazul bogatului nemilostiv și al sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31), ne pornim, de cele mai multe ori, pe bogat și afurisim bogăția. Dar oamenii bogați din jur ne ajută să construim biserici, să hrănim săraci și mai puțin săraci, deopotrivă. Nu este vorba așadar de o înfierare a bogăției. Ci a celui ce-și risipește bogăția trăind cu strălucire, înveșmântat în vison și neatent la nevoia săracului. Bogatul din Evanghelia aceasta pare unul dintre cei cinci frați ai celuilalt, nenumitul bogat din Evanghelia cu numitul Lazăr. Dumnezeu pare că vrea să uite numele lor. Nu și inconștiența lor. Acesta de acum pare unul dintre porniții pe avere, încântați de cele acumulate, care nu mulțumește lui Dumnezeu pentru belșug, ci caută să lărgească doar hambarele. Aduce atât de mult cu îmbogățiții peste noapte care ne înconjoară, încât te înspăimânți. Oricum, omul nu este bogat că exploatează oameni sau face vreo speculă la piață. E de ajuns belșugul de rod, că apar griji ce nu pare că le avea înainte. Între rodire și grijile legate de conservarea ei își pierde sufletul, memoria euharistică. Uită de... mulțumesc!
De ce ne-am mira de omul din Evanghelie? Au trecut mii de ani și copleșiții de rodiri îmbelșugate se pierd în același fel. În grabă, uită de Dumnezeu. Uitând de Dumnezeu și mulțumirea ce i se cuvine pentru tot ce are, uită de moarte. Moartea este capătul lui „a avea”. A nu mai fi înseamnă a nu mai poseda, a nu te mai consuma pentru cele ce păreau ale tale. Căci „ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor. 14, 7). Bogatul pare singur. Asta poate că îl și dezorientează. Când nu ai cu cine te bucura de bogăție ești mai mult decât sărac, ești sărăcit de sens. Îndrăznesc să spun că bogatul din pildă nici nu mai are nevoie să moară. Este deja mort, uitând de sufletul său și de Cel ce i-a dăruit bogăția. Un amănunt din textul Evangheliei merită consemnat. În dialogul dintre Dumnezeu și bogat, Acesta îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Nu spune Domnul că-i va lua sufletul ori că moartea îi este pedeapsă pentru uitare și bogăție. Ci că se va cere de la El, Domnul belșugului, sărăcitul său suflet. E pus să descopere cât de bogat este având suflet și avându-L pe Dumnezeu. Să descopere că Dumnezeu este adevăratul belșug.
Taină mare, grija aceasta a lui Hristos de a ne lumina asupra adevăratelor valori, pentru care merită să murim cu adevărat. Nu rodiri peste noapte par că ne rup acum de El. Ci seaca, neroditoarea boală a construirii de hambare lărgite de orgoliul falselor nemuriri. Imperturbabila țintire a morții ca falsă izbăvire. Cât de aproape ne este moartea când suntem săraci, lipsiți de cele ale vieții. Cum ne este sărăcia formă dinamică de moarte, căci ne apropie de Dumnezeu prin iubire. Dar și cât de nesigură în iubire roditoare este ea. Cum ne descoperă fragilitatea alcătuirii noastre adânci, cuminți, fragilitatea chipului slavei lui Dumnezeu din noi. E și motivul pentru care, atunci când vor să atace Biserica, dușmanii iubitori de bogății rodite peste noapte aruncă pungile de aur ale lui Iuda în joc. Lumea de azi, când vede arginții, chiar când e convinsă că ei sunt ai vânzării, devine sensibilă, se lasă purtată în spulberatul colț de netihnă al iadului. Dumnezeu este Lazărul ce-L hrănim din resturile zilelor noastre. Mereu stă pe lângă noi, bogații închipuiți, mereu atenți la ce avem, crezând mai mult în noi, cu strălucirile noastre, decât în El, Dumnezeul Cel viu. El ne știe slăbiciunea aceasta la a avea și ne învață mereu să conjugăm verbul a fi. Căci este viața.
Bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim
Că bogăția nu este pierzătoare de suflet prin ea însăși ne-o dovedesc pildele cu bogații care știu ce au de făcut cu ea. Cei care oferă masa, pregătită pentru prietenii ce o resping, celor cu adevărat flămânzi, de la marginea drumurilor, din răspântii. Cei care-L primesc la masă pe El, pururea pelerin întru vindecarea bolnavilor și învierea morților. Bogăția prăduită din iubire celor care nu trăiesc decât din cerșirea ei nu este ucigașă de suflet. Taina iubirii destăinuie bogăției vindecarea. Ce este în fond o bogăție ce se dedă iubirii aproapelui, dacă nu milă? Iar Domnul ne-o spune mereu, până la sfârșitul veacurilor:
„Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13; 12, 7). Pentru că El este mila. Aceasta este taina ce se ascunde în parabola Mântuitorului. Nu efortul nostru aduce roada, ci darul lui Dumnezeu face să se împlinească efortul nostru. Oricât de buni am fi, oricât de capabili, oricât de plini de rezultate am fi, nimic nu poate fi mai mult decât mila lui Dumnezeu în împlinirea noastră ca oameni. Este în pilda Domnului Hristos un plan de recuperare a tristeților noastre ambițioase, un suspin de Dumnezeu înțelept care intuiește și preștie nebunia noastră de acum. O nebunie a rodirilor nemuncite și a orgoliilor. Avem un Dumnezeu Care ne miluiește cu darul Său, ne descoperă disponibilitatea Lui de a ne smulge din iadul cotidian și cel veșnic prin cordialitatea Sa lucrătoare. Nu o face pentru a-și mări hambarul, ci pentru că Împărăția Sa este hambarul în care se strânge roada milei Sale. Ne aduce cu Sine în miezul moștenirii Sale pe care, pe măsură ce o împarte, o înmulțește (Sfântul Ambrozie de Milan), o lărgește până la marginile pământului. Și cele ce le pregătim vor fi ale lui Iisus Hristos în măsura în care vom ști să fim bogați în roada cu El, rodind în răbdare și iubire, în rugăciune și post, în milă către aproapele și dăruire către cei care au nevoie de jertfa noastră. Nu să murim pentru El, ci să trăim pentru El pentru a învia cu El. Pentru că doar bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim, iar măsura ei ne aduce la statura omului desăvârșit (Efeseni 4, 13). Nu este greu, este imposibil, fără Harul Său! Să-l cerem, lărgindu-ne inima, ca un hambar gata de rod.

[cristiboss56]

Şi a scos un demon, şi acela era mut. Şi când a ieşit demonul, mutul a vorbit, iar mulţimile s-au minunat. Iar unii dintre ei au zis: Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni. Iar alţii, ispitindu-L, cereau de la El semn din cer. Dar El, cunoscând gândurile lor, le-a zis: Orice împărăţie, dezbinându-se în sine, se pustieşte şi casă peste casă cade. Şi dacă satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăţia lui? Fiindcă ziceţi că Eu scot pe demoni cu Beelzebul. Iar dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu. Când cel tare şi înarmat fiind îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte. Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Luca 11, 14-23

[cristiboss56]

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)
Luca 13, 10-17
În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de faptele măreţe săvârşite de Dânsul.

[cristiboss56]

Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor. Luca 6, 17-23

[cristiboss56]

Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, şi judecătorul să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban. Luca 12, 48-59

[cristiboss56]

In ceasul acela au venit la El unii din farisei, zicându-I: Ieşi şi du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă. Şi El le-a zis: Mergând, spuneţi vulpii acesteia: Iată, alung demoni şi fac vindecări, astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi. Însă şi astăzi şi mâine şi în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată vi se lasă casa voastră pustie, că adevărat grăiesc vouă. Nu Mă veţi mai vedea până ce va veni vremea când veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Luca 13, 31-35