NOU PE SITE !

[cristiboss56]

"Revelion" este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul "revelion" a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin "revelion" se intelegea "cina dupa bal, mai ales la anul nou", deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul "revelion" desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie. Revelionul - Ingropatul Anului Vechi
Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocat de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz, sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.
Te Deum la cumpana anilor
De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de "Te Deum". Aceasta denumire vine de la imnul "Te Deum Laudamus...", care inseamna "Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam...". In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.
31 decembrie in trecut
Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.
Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:
"Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte...
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos...
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate...
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate..."
In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci "Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu" dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.
Adrian Cocosila
http://www.crestinortodox.ro/anul-no...ul-122802.html

[cristiboss56]

Sfantul Vasile cel Mare nu a alcatuit molitfele care ii poarta numele (exorcisme) ca sa fie citite de ziua lui, ci ca sa ajute mult celor demonizati, biruiti de diavol. Traditia de a citi Molitfele Sfantului Vasile cel Mare in ziua de 1 ianuarie nu este una generala in Biserica Ortodoxa, ci numai una locala, fara justificare istorica si liturgica.
In privinta citirii Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in noaptea dintre ani sau imediat dupa Sfanta Liturghie din prima zi a anului, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, in urma unei dezbateri sinodale din data de 17 februarie 2011, a hotarat: "Episcopii chiriarhi vor adresa clerului indrumarea pastorala si duhovniceasca de a respecta randuiala citirii Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in zile de post, in cazuri individuale si, dupa caz, in legatura cu Taina Sfantului Maslu, atunci cand bolnavul solicita, aceasta randuiala trebuind sa fie insotita de post si spovedanie, atat din partea clericilor, cat si a credinciosilor. Citirea Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in noaptea trecerii dintre ani este o practica regionala, intalnita mai ales in sudul tarii, neaprobata de Sfantul Sinod, inexistenta in alte zone ale tarii si, mai ales, in practica altor Biserici Ortodoxe surori."
Precum bine se stie, aceste rugaciuni intocmite de Sfantul Vasile cel Mare sunt o serie de blesteme adresate diavolului care poseda un suflet si il chinuie in mod vizibil. Pentru aceasta, aceaste rugaciuni se cade a fi rostite de preot numai persoanelor demonizate, cel mult in prezenta rudelor si a prietenilor impreuna-rugatori.
Mai mult, pregatirea pentru aceste rugaciuni trebuie sa fie una serioasa, atat din partea preotului rugator, precum si din partea celor de fata (demonizatul, daca este cu putinta, si insotitorii acestuia). Astfel, pentru a lua parte la aceste molitfe, fiecare este dator sa posteasca aspru macar o zi (post negru, daca este cu putinta), sa se spovedeasca si sa se impartaseasca.
In aceasta zi a anului, cand calendarul Bisericii Ortodoxe ne spune ca nu se posteste, este oarecum greu ca toti participantii la aceste rugaciuni sa se pregateasca dupa cuviinta. Deoarece intre 25 decembrie si 5 ianuarie nu se posteste si nu se fac metanii, fiind o perioada de mare bucurie, aceste zile nu sunt potrivite pentru savarsirea molitfelor. Desi se poate posti, cu binecuvantarea duhovnicului, se cade insa a nu iesi de sub ascultarea ierarhului zonei, care este cel mai in masura sa se pronunte in asemenea cazuri speciale.
Pentru ca multi preoti citesc fara de randuiala aceste molitfe, adica fara pregatirea necesara si fara binecuvantare din partea duhovnicului lor, asupra lor si a familiilor lor se rasfrang multe efecte negative ale acestei practici, fara a intelege de multe ori cauza.
Daca luam aminte la continutul rugaciunilor Sfantului Vasile cel Mare, precum si la ale Sfantului Ioan Gura de Aur (molitfele), vom observa cu usurinta atacarea directa a diavolului, prin blesteme si juraminte. In aceste rugaciuni nu se fac cereri de izbavire de patimi precum mandria, desfranarea, mania si altele asemenea.
A citi aceste rugaciuni credinciosilor de rand, care nu sunt demonizati, pare a fi un lucru de neinteles. Trebuie stiut faptul ca, a fi stapanit de o patima, nu este totuna cu a fi demonizat (indracit), drept pentru care, a porunci diavolului sa iasa din niste oameni in care el nu este salasluit, nu este mai de folos decat rugaciunea, postirea si spovedirea deasa a celor in cauza. Astfel, oricate patimi ar avea cei ce alearga dupa aceste molitfe, ei trebuie sa stie ca nu sunt demonizati, atata timp cat au mintea intreaga si nu simt in ei prezenta fizica a diavolului.
Pentru cele de mai sus, consider ca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare trebuie citite numai in cazuri individuale de indracire, iar nu pentru tot poporul. Pregatirea speciala a preotului si a celor ce participa la aceste rugaciuni este marturisita de multi dintre marii parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar rostirea lor fara aceasta pregatire o vad a fi periculoasa, atat pentru preot, cat si pentru cei prezenti.
Este de mare trebuinta pentru credinciosi sa inteleaga faptul ca postul, rugaciunea, Spovedania deasa, participarea activa la Sfanta Liturghie si impartasirea cu Sfintele Taine sunt cele mai puternice arme impotriva diavolului, iar nu citirea nepotrivita a Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare. Astfel, aceste molitfe trebuie citite numai persoanelor demonizate, ele nefiind nici atunci formule magice, eficiente fara o autentica traire crestineasca din partea celui demonizat sau a rudelor sale.
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/se-citesc-molitfele-sfantului-vasile-ziua-sfantului-128036.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/editori...ni-137339.htmlJumatatile de oameni


Urcam in tramvai, iar langa noi se aseaza un cersetor murdar. Asteptam in masina, la semafor, iar la geam se opreste o fata desculta, cu un prunc in brate. Mergem pe trotuar, iar din loc in loc ne intampina cate un om invalid. Urcam in lift cu mai multe persoane, printre care si un barbat care miroase a bautura. Ajungem acasa, iar in holul blocului vedem un om care doarme, invelit in carpe. Mergem la biserica, iar la plecare ne intampina mai multe maini intinse, ale caror posesori sunt fie murdari, fie beti, fie fumatori.
Toti cei care ne intampina in situatiile de mai sus ne sunt cunoscuti, caci ii vedem zilnic. Acestia sunt fratii "mai mici" ai lui Hristos. Cand rostim rugaciunea "Tatal nostru", ne place sa ne credem fii ai lui Dumnezeu, deci si frati ai lui Iisus Hristos, insa ne vine greu sa acceptam faptul ca si aceia care ne intampina pe cale sunt frati ai Lui, frati "mai mici", greu incercati in anumite momente ale vietii.
Nici unul dintre "acestia mici" nu trebuie sa piara !
"Sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut. Ce vi se pare? Daca un om ar avea o suta de oi si una din ele s-ar rataci, nu va lasa, oare, in munti pe cele nouazeci si noua si, ducandu-se, va cauta pe cea ratacita? Si, daca s-ar intampla s-o gaseasca, adevar graiesc voua ca se bucura de ea mai mult decat de cele nouazeci si noua, care nu s-au ratacit. Astfel nu este vrere inaintea Tatalui vostru, Cel din ceruri, ca sa piara vreunul dintr-acestia mici" (Matei 18, 10-14).
Acestia sunt fratii "prea mici" ai lui Hristos !
"Cand va veni Fiul Omului, intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. (...) Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 31-45).
Jumatatile de oameni
Cine sunt insa acesti oameni "mici", care ne pot deschide sau inchide usile Imparatiei celei vesnice, despre care ne vorbeste Mantuitorul? Acestia sunt cei flamanzi, cei insetati, saracii, cei straini, cei goi, cersetorii, cei bolnavi, cei singuri, cei din temnite, cei din camine si azile, copiii parasiti sau exploatati, cei dependenti de lucruri nocive, betivii etc. Sunt oamenii din acele categorii sociale defavorizate, fata de care avem o retinere, pe care ii dispretuim, ii judecam, ii batjocorim, aruncandu-le in fata cuvinte fariseice, sau, din indiferenta, ii ignoram.
Din pricina pacatelor noastre, pe toti cei de mai sus ajungem sa ii vedem altfel decat pe noi. Aceia nu au aceleasi drepturi ca si noi, nici in transportul in comun, nici in scoli, nici in spitale, nici in biserica. Pentru aceasta, in orice institutie, ne simtit indreptatiti sa cautam sa ajungem inaintea lor, iar, daca nu o facem, oricum nu ii socotim vrednici sa fie inaintea noastra, ori ne intrebam ce cauta pe acolo.
La inceput, cand oamenii au inceput sa pacatuiasca, din ce in ce mai mult, la un moment dat, Dumnezeu a spus: "Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup" (Facere 6, 3). Tot asa, numai trupuri ajungem si noi, atunci cand nu ii mai vedem oameni deplini pe cei necajiti ai societatii in care traim, ci jumatati de oameni, inferiori noua.
Privindu-i prin ochiul nostru cel trupesc, murdarit de pacate sufletesti, le vedem acelora doar trupul, ignorandu-le cu desavarsire sufletul, al carui pret numai Dumnezeu il cunoaste cu adevarat. Ajungem sa le vedem doar trupul pentru ca noi insine am ajuns doar trupuri. Trupul lor poate e pierdut pe jumatate, insa sufletul lor e intreg inaintea lui Dumnezeu. Noi, insa, poate avem trupul intreg, insa din suflet mai avem cel mult o jumatate, care ne mai tine in viata.
Jumatatile de oameni suntem noi, cei care ne pierdem sufletul, iar nu ei, cei care isi pierd treptat trupul. Cand are trupul bolnav si suferind, omul inca poate sa fie intreg, insa, cand incepe sa ii fie afectat sufletul, omul nu mai ramanem nici macar pe jumatate, ci ajunge mort. Aceasta pentru ca mai de pret este sufletul, decat trupul.
Dumnezeu singur cunoaste taina vietii fiecarui om. Pentru aceasta, decat sa credem ca ne aflam in locul fiului celui mare, in casa Tatalui, mai bine ar fi noua sa urmat fiului celui risipitor, intru intoarcerea lui cea smerita catre Tatal.
Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/editori...ni-137339.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...la-144142.html

Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul. Si vazand lisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Si indata cunoscand lisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, picand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata. (Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfantului Grigorie Palama)

R. Radulescu: La Mantuitorul Hristos este adus un slabanog pentru a fi vindecat. Un paralizat tintuit la pat, caruia Hristos ii ofera iertarea pacatelor. Parinte Constantin, de ce Se indreapta Hristos, in primul rand, spre acest tip de neputinta, si nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adica vindecarea lui trupeasca? Isi pusesera nadejdea ca-l vor duce inapoi pe picioarele lui, adica vindecat. De ce nu raspunde direct dorintei lor?

Pr. Coman: Din cel putin doua motive. Mantuitorul Hristos nu Se poate identifica cu viziunea, cu optiunea, cu perspectiva omeneasca, care atunci cand nu este ratacita, este cel putin limitata. In al doilea rand, pentru ca oamenii nu intelegeau lucrul esential, si anume ca suferinta fizica, boala, este provocata de suferinta duhovniceasca, de pacat. Mantuitorul Hristos o spune in nenumarate randuri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvolta aceasta tema in epistolele sale. La fel si Biserica, aceasta propovaduieste de-a lungul veacurilor si isi randuieste intreaga activitate avand la baza acest adevar fundamental, conform caruia cauza suferintei si a bolii trupesti este boala sufleteasca, adica pacatul. De aceea, Hristos nu numai ca nu evita sau nu ocoleste implinirea cererii lor, dar merge mai adanc, adica vindeca mai intai cauza neputintei trupesti, pacatul, si dupa aceea ridica si suferinta trupeasca.

R. Radulescu: Parinte profesor, legatura dintre pacat si suferinta umana este o idee tot mai respinsa astazi. Cand spun aceasta, am in vedere un fapt real. De curand, un preot catolic din Austria, care urma sa fie promovat episcop, a fost retras de la aceasta promovare, pentru ca a afirmat ca in America uraganul a fost pedeapsa divina pentru pacatele care se intamplau in zona afectata. Declaratia lui a scandalizat o lume intreaga, intreaga lume catolica a reactionat, nefiind de acord cu legatura dintre nenorocirile care se intampla in lume si pacatele oamenilor. Oamenii refuza aceasta viziune. De ce am ajuns aici?

Pr. Coman: Explicatia este simpla: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au inceput sa se rusineze de propria Evanghelie in fata ofensivei si presiunii civilizatiei materialist-rationaliste, in fata unei lumii care se amageste pe sine, nu numai legitimand pacatul, ci mandrindu-sc cu el, ridicandu-l la rang de filozofie de viata. Masura in care cedeaza acestei presiuni si renunta la perspectiva teologica asupra lumii, este masura in care Biserica se secularizeaza. Caderea morala este consecinta a caderii teologice. O sa ajunga sa se rusineze cumplit oamenii Bisericii, daca nu au ajuns deja, constatand ca oamenii de stiinta si analistii realitatilor politice sau economice recurg la explicatii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea in anii acestia, iar dansii se jeneaza de ele.

In numele Evangheliei Mantuitorului Hristos si consecventi cu viata Bisericii, noi nu putem sa nu vedem si sa nu marturisim faptul ca degradarea morala - pacatul - este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se pozitioneaza evident si ferm in opozitie cu tendintele majore dominante in lumea de astazi: fie ca este vorba despre supralicitarea obsesiva a placerilor materiale si trupesti, fie a suficientei de sine a sistemelor de organizare si asigurare economica, fie de creditarea solutiei financiare pana la subjugarea asfixianta fata de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce si sinucigas, fie de exacerbarea mizei vizibilitatii, prin publicitate si propaganda, adica printr-o desantata si fara limite lauda de sine, etc.

In aceste conditii, mai ales cand lumea despre care vorbeam mai sus pare ca traieste semnalele puternice ale zgaltairii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica sa se afle investind furibund in intarirea institutional-organizatorica, in solutia financiara si economica, in eficienta aparatului administrativ si in profesionalismul individual, in vizibilitate si in propaganda.

Din lumea stiintifica, profunda si serioasa, ne vin mesaje care confirma relatia dintre lumea duhovniceasca si lumea materiala, dintre suportul duhovnicesc al vietii umane si expresia ei materiala, care confirma unitatea indestructibila intre cele doua. Confirma mai ales faptul ca suportul ultim al lumii este unul energetic, informational, ca tot ceea ce se intampla la nivel duhovnicesc provoaca lumea din afara si influenteaza mersul lumii din afara.

Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului launtric, al gandului, al intentiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar daca ne jucam cu dedublarea, adica una avem in inima si in gand, si alta aratam celorlalti, avem de-a face cu cel mai grav pacat sau esec, pe care-l infiereaza Mantuitorul Hristos, de la un capat la altul al Evangheliei Sale, adica ipocrizia. Mantuitorul nu se ocupa de pacatele grosiere, de care ne ocupam noi: furtul, minciuna, bautura, lacomia, ci se ocupa de fatarnicie, adica, de neconcordanta intre ce este in sufletul nostru si ceea ce se manifesta in afara.

Lumea s-a dezvoltat pe o baza ipocrita. Saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten grec, care traieste in Anglia si se misca in lumea finantelor. Imi spunea ca sistemul a cazut pentru ca este ipocrit, pentru ca este un sistem mincinos. Pozeaza in ceva, dar este de fapt altceva. Sugereaza incredere deplina, dar increderea nu are suport, sugereaza respect pentru cetateni, dar, de fapt, slujeste exclusiv propriile interese, sugereaza cultivarea valorilor inalte ale omenirii, dar se inchina, de fapt, celor mai josnice dintre valori.

Starea pe care o edificam inlauntrul nostru, aceea conteaza. Aceea este lumea reala. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul ca nu edifica pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai tarziu, ea iese la suprafata.

Daca noi zidim in noi rautatea, oricat am tine-o ascunsa sau am infrumuseta-o, ia un moment dat se va manifesta. Dimpotriva, daca edificam blandetea, rabdarea, bunatatea, iertarea, intelegerea, pacea, jertfelnicia, oricat ar parea ca nu au succes in lumea aceasta ofensiva, vor birui. De aceea spune Hristos ca nu vor mosteni pamantul oamenii rai si ofensivi, rapace si inteligenti, ci cei blanzi. In ciuda tuturor evidentelor!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...la-144142.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/paste/i...tin-88526.html

Pastele este o sarbatoare pe care o intalnim atat la crestini, cat si la iudei. Crestinii prin Paste sarbatoresc Invierea lui Hristos, iar evreii eliberarea din robia egipteana. Spre deosebire de Pastele crestin care este praznuit obligatoriu duminica, Pastele evreiesc poate fi sarbatorit in orice zi a saptamanii. Pastele evreiesc
Pastele evreiesc (Pesah) s-a celebrat pentru prima oara chiar in seara ce a precedat iesirea din Egiptul in care evreii au fost robi timp de 430 de ani. Pentru aceasta sarbatoare, evreii sacrifica un miel, perfect sanatos, intre orele 15.00 si 17.00. Este fript in intregime si se consuma cu paine nedospita si cu verdeturi amare. Sangele mielului simbolizeaza eliberarea de pacate, iar verdeturile amare - viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene. Pentru aceasta sarbatoare, evreii au mijlocul incins cu o centura, incaltaminte in picioare si un toiag in mana (Exod 12, 11).
Tot de sarbatoarea Pastelui tine si consumarea azimei (paine nedospita cu aluat sau drojdie). Aceasta este consumata timp de sapte zile. Azima este simbolul robiei, semnul mizeriei pe care au indurat-o ca robi la egipteni.

Daca cineva nu putea participa la sacrificarea mielului pascal, era obligat sa indeplineasca acelasi ritual o luna mai tarziu, la aceeasi data. Cel care refuza sa tina acesta sarbatoare era exclus din comunitate prin lapidare (Numerii 9, 13). Cina de Paste consta din miel fript, ierburi amare si patru pahare de vin. Masa era stransa inaintea celui de-al doilea pahar de vin. Urma un dialog intre tata si fiu despre eliberarea evreilor din robie. Apoi erau aduse vasele cu mancare si se canta o parte din Hallel si se bea al doilea pahar de vin. Dupa frangerea painii, era baut al treilea pahar de vin. Se termina de cantat ultima parte din Hallel si se bea cel de-al patrulea pahar de vin.

In vechime, pastorii evrei foloseau sangele animalelor jertfite primavara, in noaptea cu luna plina, pentru a stropi intrarea cortului in care locuiau, pentru a fi paziti de duhurile necurate. Mai tarziu, odata cu sacrificare mielului pascal, evreii vor unge pragurile caselor cu sangele mielului sacrificat.

In cartea Misna, in partea care poarta denumirea Pesahim, ne este descris modul in care serbau iudeii Pastele, in ultimele zile ale templului lui Irod. Din aceasta carte aflam ca mieii erau sacrificati in curtea exterioara a templului. Preotii erau aliniati pe doua randuri. Pe un rand preotii aveau un lighean de aur in mana, pe celalalt rand, preotii aveau un lighean din argint. In aceste ligheane era strans sangele mieilor sacrificati. Ultimul preot din rand avea datoria de a stropi altarul cu sangele adunat.

Pastele la evrei se celebreaza timp de opt zile, in perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea primele si ultimele doua zile impun respectarea stricta a regulilor religioase.
Pastele crestin
Daca pentru evrei Pastele este trecerea de la robie la libertate, pentru crestini Pastele este trecerea de la moarte la viata. Sinaxarul din Sfanta si Marea Sambata, arata ca in aceasta zi "praznuim ingroparea lui Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul omenesc fiind chemat din slabiciune, a fost mutat la viata vesnica". In crestinism mielul este Hristos, iar prin sacrificiul Sau, aduce vindecare firii omenesti de neascultarea si infranarea care au facut posibila despartirea de Dumnezeu. In Denia Prohodului se spune: "Coasta Ti-au impuns, mainile Ti-au pironit, Stapane si cu rana Ta din coasta ai vindecat neinfranarea mainilor stramosilor".

Hristos la Cina cea de Taina a dat un nou continut painii si vinului: le-a transformat in Trupul si Sangele Sau. Asa putem intelege ca Pastele iudaic a fost o prefigurarea a Pastelui crestin. Astfel, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa serbam Pastele intr-o noua perspectiva: "Iata Hristos, Pastele nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului" (I Cor. 5, 7-8).

Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile, era o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si se ofera ca hrana pentru viata vesnica. Lumina Sfintelor Pasti este o pregustare a luminii din Imparatia cerurilor. Nu-i intamplator ca in seara Sfintelor Pasti, in toate lacasurile de cult sunt stinse toate lumanarile. Spatiul intunecat simbolizeaza iadul in care S-a pogorat Hristos. Mantuitorul este simbolizat de candela care ramane aprinsa pe Sfanta Masa din Sfantul altar. Cand preotul aprinde lumanarea de Paste din aceasta candela, da marturie despre faptul ca Hristos a biruit moartea. Chemarea "Veniti de primiti lumina" este chemarea de a trece de la moarte la viata.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/paste/i...tin-88526.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/credint...re-137976.html

[cristiboss56]

Radu Alexandru ne invita la :

Pestera Sfantului Simon Zilotul :
http://www.crestinortodox.ro/biseric...ul-123881.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-145709.html


Nevointa

Alte leacuri impotriva deprimarii sunt: postul, suferirea relelor de bunavoie, a lipsurilor, saracia de bunavoie, smerirea de bunavoie, lepadarea de sine, impreuna cu toate dorintele si pretentiile, osandirea de sine. Acestea toate sunt numite in Ortodoxie cu un singur cuvant: nevointa.

Nevointa este un leac foarte puternic pe care-l foloseste crestinul preventiv, care ii intareste firea si ii ofera imunitate impotriva infricosatoarei deprimari. „Nevointa, spune Cuviosul Talasie, impreuna cu cumpatarea si dragostea, cu rabdarea si linistea vindeca toate afectiunile sufletesti" (Filocalia gr. voi. II, p. 217).

Dar sa le luam pe fiecare pe rand, pe cele care alcatuiesc nevointa. Sa le analizam pe rand, vazand cum previn si intaresc impotriva deprimarii.

Postul si infranarea

Cel care posteste se obisnuieste pe sine, obisnuieste limba si pantecele sau cu mancare putina, cu mancare fara gust, privandu-se de cele gustoase si dulci, abtinandu-se de la placerea limbii. Si refuza sa le primeasca si atunci cand ii sunt oferite. Iar cand calca postul si cumpatarea, se simte pierdut si biruit.
Omul postitor nu se intristeaza niciodata daca ii lipsesc desfatarile gurii, multa mancare sau bautura, de vreme ce singur si le refuza. Atunci cum sa se tulbure daca sotia sa gateste mancaruri fara gust ? Cum sa se simta lipsit de pranzul copios acela care nu se indeletniceste nici cu bautura, nici cu dulciurile, nici cu fructele ? Si cum sa se supere de lipsa lor ?

Cel care se nevoieste cu postul si cumpatarea fata de fiecare placere nu se mahneste cand nu i se desfata gura sau trupul sau. Se bucura, caci i se da ocazia sa se nevoiasca, sa posteasca, sa se infraneze.

Desigur, nevoitorii nu tin post si cumpatare numai spre a nu cadea prada deprimarii. Nu. Ei le savarsesc cu alt rost, insa castiga din acestea si prevenirea mahnirii, a revoltei si a deprimarii. Sfintii nostri erau bucurosi si fara mesele bogate ale celor avuti si gurmanzi. Si nu ca n-ar fi avut ce, insa nu-si ingaduiau lorusi sa manance.

Sfintii s-au bucurat si neavand parte de placerile trupesti ale desfranatilor sau de marile iubiri ale celebrilor indragostiti si ai iubitorilor de trup. Si nu s-au impartasit de aceste placeri nu pentru ca n-ar fi putut avea legaturi trupesti, ci pentru ca nu si-au ingaduit astfel de placeri trupesti. Nu au considerat folositoare pentru ei legaturile trupesti, dimpotriva, le-au considerat daunatoare si pricini de cadere si ratacire si dezastru sufletesc.

Omul desfranat se intristeaza mult in lipsa legaturilor trupesti. Dar si dupa acestea tot intristat este, din cauza urmarilor lor. Se mahneste si este deprimat fara placerile trupesti cand nu reuseste sa le guste sau cand sunt refuzati de femeia sau barbatul dorit. Este mahnit si deprimat si cand pacatuieste in orice fel trupesc si desfranat. Caci ce daca s-a desfatat pentru putin timp ? Dupa placere vin mustrarile constiintei, neputinta sufleteasca, bolile venerice, SIDA, avorturile, depravarea, bolile, divorturile, tribunalele, inchisorile etc.

Omul infranat, nevoitorul, cu alte cuvinte, ascetul se bucura in infranarea lui si nu se mahneste in lipsa placerilor trupesti. Si se lauda in Domnul pentru aceasta lipsire, pe care el insusi si-a asumat-o in lupta sa, cu nevointa sa si cu harul lui Dumnezeu.

Nimeni niciodata nu a fost deprimat avand libertatea si straduinta infranarii. Dimpotriva, multime de pacatosi care au cazut in felurite pacate trupesti au cazut deprimati din pricina nestapanitei placeri. Infranarea are ca plata bucuria. Omul desfatat de placeri are ca plata a placerii mahnirea si deprimarea.

Postitorul nu-si lasa niciodata stomacul sa se sature, implinind sfatul Sfantului Antonie: „Nu manca pana la saturare" (Regulile monahale1..., p. 41). Postitorul il admira si ii urmeaza Sfantului Pahomie, care zice: „Tu, Doamne, stii ca... nu m-am saturat de nimic de pe pamant, nici macar de apa" (F. Halkin SPVG, p. 142).

Postitorul asculta de indemnurile Sfantului Vasile cel Mare, care zice: „Sa folosesti bunurile dupa nevoie. De pilda, vinul sa nu te ameteasca cand e vorba sa-l bei pentru sanatate, dar nici sa-l indepartezi de tot, fara sa fie nevoie; asa si toate celelalte bunuri sa serveasca nevoilor tale si nu poftelor tale" (RG. 31,876).

Si in alta parte:
„Noi, crestinii, stim ca infranarea este mama intelepciunii si pricina sanatatii... Din pricina ei fug diavolii departe de noi, precum ne-a invata insusi Domnul zicand ca «acest neam de de moni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post»" (Matei 17,21).

„Sa-si umple cineva pantecele are consecinta de a-si strica sanatatea si de a primi blestem de la Domnul care zice: «Vai voua celor ce sunteti satui acum» (Luca 6,25)" (RG. 31,964-969).

Crestinul primeste si urmeaza inteleapta parere a Sfantului Ioan Gura de Aur care sustine ca de vreme ce urmarea lipsei infranarii este melancolia (deprimarea), inseamna ca infranarea este mama sanatatii.

Si intareste Sfantul Ioan, zicand: „infranarea e mama sanatatii, in timp ce excesul este maica bolii si naste atatea afectiuni pe care nu poate stiinta medicilor sa le vindece. Dureri de cap, de picioare, dureri de maini si tremuraturi si tulburari de vedere si febra mare si indelungata si multe alte boli (...) provin din lipsa infranarii... Dar daca vrei sa vezi si bolile sufletului care se trag din neinfranare, vei afla melancolii, neghiobii, neputinta sufleteasca, desfranari..."

Cum sa uite crestinul cuvantul Sfantului Nil care zice: „Fericit cel care calca pe pamant placerile. Caci inaintea acestuia tremura si diavolii" (P.G. 79,1248), prin urmare si demonul care provoaca deprimarea.

In sfarsit, cum sa uite crestinul cuvantul Filocaliei, care zice: „Mintea omului care are infranarea este Biserica a Sfantului Duh" (Filocalia gr. voi. II, p. 220).

Iata de ce postul si infranarea sunt mijloace de prevenire a deprimarii. Sfintii care le-au incercat si care s-au izbavit de infricosatoarea boala ne incredinteaza de acestea. Sa-i ascultam.

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ist-99537.html

<<Clive Staples Lewis concentreaza minunat acest lucru, spunand: "In ce priveste diavolii, omul poate face doua greseli la fel de insemnate, dar opuse. Una e sa nu creada in existenta diavolilor. A doua e sa creada in existenta lor si sa-si bata capul cu diavolii in prea mare si daunatoare masura. Diavolii insisi se bucura in aceeasi masura de ambele erori si-l vor saluta pe materialist, ca si pe magician, cu aceeasi desfatare." Aici vom vorbi despre prima greseala pe care o poate face omul, anume aceea de a nu crede in existenta diavolilor.
Cand nu credem in existenta diavolului, ajungem sa punem toate relele petrecute in noi si in jurul nostru si in lume sub influenta mediului, a astrelor, a conditiilor sociale, a oamenilor "rai", etc. Astfel, omul ajunge sa creada mai mult in noroc si in ghinion, in lucruri intamplatoare si in hazard, in zodii si in influente astrale, cat si in vointa lui ca singur izvor al binelui si al raului, decat in lucrarea neincetata de ispitire a oamenilor, lucrata subtil de diavol.
Cand omul ajunge sa nu mai creada in diavol, el isi pierde si credinta in Dumnezeu. Din moment ce in mintea omului diavolul nu mai exista, binele si raul atarnand doar de vointa lui, el fiind "liber" de orice determinare transcendenta, nici Dumnezeu nu isi mai gaseste locul in viata sa.
Exista ispita de a spune, "cred in Dumnezeu, insa diavolul este ceva comic". In acest caz, inselarea cuprinde intreaga minte a omului. Daca exista Dumnezeu, exista si diavol, iar daca Dumnezeu se face simtit in viata omului, tot asa se face simtit si diavolul in viata omului. Totul tine insa de vointa omului, care poate impiedica atat pe Dumnezeu, cat si pe diavol, de a-si face loc in inima si viata lui.
Cat timp diavolul ramane ascuns cunostintei si credintei omului, el poate lucra in voie, "bagandu-si coada" in toate planurile omului, in toate faptele si in toate relatiile pe care omul le are cu semenii sai.
Mai dureros insa este faptul ca atunci cand nu credem intr-un pericol sau risc, nu aveam cum si de ce sa ne pazim in fata lui. Suntem descoperiti si fara pic de aparare. Nimeni nu se pazeste acolo unde nimeni nu ataca, nimeni nu lupta cu ceva inexistent, nimeni nu poarta arme fiind de unul singur.
Din momentul in care constientizam lucrarea diavolului si credem in existenta lui, lupta devine mai aspra si mai intetita. Fiind descoperit, el lupta mai pe fata si mai aprig, "racnind ca un leu" in fata celor ce il privesc descoperit. Cand un dusman ne lupta intr-ascuns, el o face subtil, putin cate putin si pe termen lung, insa atunci cand este descoperit, el isi arunca in lupta, deodata, toate armele sale.
Cand ajungem sa ne dam seama ca gandurile rele ce ne vin in minte nu sunt izvorate de noi, ca maniile ce ni se aprind in inima nu sunt proprii firii noastre, aceasta fiind fundamental buna, cand patimile noastre nu sunt roade ale libertatii, abia atunci reusim sa luptam cu ele si sa ne schimbam mintea, induhovnicind-o, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
"Omul nu este dusman al omului. Doar diavolul este dusman al omului." Daca am crede acest cuvant, cu mult mai usor am trece peste rautatile vazute sau simtite din partea celor de langa noi. Daca am vedea cum diavolul lucreaza prin oamenii neatenti la lucrarea lui in ei, nu am mai lovi in oameni, intorcandu-le rautatile, nu am mai suferi in fata rautatilor lor, ci am avea mila de ei, oricat de mult ne-ar lovi ei.
Cand nu mai credem in diavol, ajungem sa luptam cu omul de langa noi, sa urmam legii talionului, care zice "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", sa luam totul personal, sa vedem in toti aceia care ne sunt greu de suportat numai lovituri si impunsaturi intentionate.
Cand diavolul nu a reusit sa-L ispiteasca pe Hristos, in pustie, el a trecut la a-L lovi prin oamenii de langa El, prin ucenici si prin preotii Templului iudaic. Un apostol se leapada de El de trei ori, un altul Il vinde, iar preotii Legii Vechi ii cer rastignirea. Cu toate acestea, El nu a cazut din dragostea fata de ei, stiind si vazand cu diavolul lucreaza prin ei asupra Lui, cum ei se comporta inconstient, drept pentru care a si zis: "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac."
Diavolul exista, insa cauta cu toata puterea sa ramana ascuns.
Diavolul ne pacaleste, cum ca nu exista, pentru a putea sa ne piarda fara prea mare lupta.>>

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/biseric...ie-125075.html