Sfintii Zilei

[cristiboss56]

1. Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria – Egipt: Cuvioasa Teodora a fost o tânără ce se învrednicise de binecuvântările lui Dumnezeu. S-a născut într-o familie înstărită și Dumnezeu îi dăruise un soț iubitor și credincios. Însă prin lucrarea diavolului, Cuvioasa Teodora a căzut în păcat cu un tânăr în lipsa soțului ei.
Din cauza mustrărilor de conștiință, la câteva zile, Teodora și-a părăsit soțul și casa și a intrat în Mănăstirea Octodeocat, fiind tunsă și îmbrăcată în haine bărbătești. După grele încercări și aspră ascultare, fratele Teodor a fost îmbrăcat în haina monahului, neștiind nimeni că este femeie.
Postul și încercările îi schimbaseră mult trăsăturile feței, astfel încât trimisă fiind după untdelemn în Alexandria și-a văzut soțul în pragul unei biserici, iar acesta a salutat-o și a trecut mai departe. Iertându-i păcatele, Dumnezeu o învrednicește pe Cuvioasa Teodora cu darul minunilor. Diavolul, însă, nu a încetat cu ispitele asupra fericitei Teodora.
Starețul mănăstirii trimițând-o pe Cuvioasa Teodora să cumpere grâu, aceasta a trebuit să înnopteze la Mănăstirea Enatului. Aici, starețul acestei mănăstiri a primit vizita fiicei sale, deoarece fusese înainte căsătorit. Noaptea, Cuviosul Teodor se trezește în chilia în care dormea cu fata starețului care îl îndemna la păcat. Refuzând, aceea a găsit pe altcineva cu care a păcătuit, rămânând însărcinată.
După ce copilul s-a născut, starețul Mănăstirii Enatului a adus copilul la Mănăstirea Octodeocat, lăsându-l aici și punând fapta întâmplată pe seama fratelui Teodor. Cuviosul Teodor a fost alungat din mănăstire împreună cu copilul, deși ar fi putut să își dovedească nevinovăția.
Timp de șapte ani s-a chinuit într-o colibă din apropierea mănăstiri, hrănind pruncul. După cei șapte ani, a fost reprimit în mănăstire, unde i s-a dat o chilie în care să își crească copilul, fără să fie supus nici unei ascultări mănăstirești. După alți doi ani Cuviosul Teodor a murit și abia atunci s-a aflat că a fost femeie.
Tot atunci, soțul Teodorei îndrumat fiind de Dumnezeu către Mănăstirea Octodeocat a aflat cele întâmplate și întristându-se a cerut voie starețului să rămână în chilia Cuvioasei Teodora și să aibă grijă mai departe de copil. Sfaturile Teodorei și ale soțului ei au rodit, copilul ajungând stareț al Mănăstirii Octodeocat.
2. Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adâncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.
La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu că oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzându-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul.
Fierbând bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).
Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dânsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo.
A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblând, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sunt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”.
Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpânire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cât pot, pe atâta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mâna spre mere şi luând Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”.
Şi îndată începu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptându-se şi în sine venindu-şi, socotea că un vis vedenia aceea. Apoi, întinzîndu-şi mâna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eufrosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunându-se pe pat. Şi lăsând merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stând la cântarea cea de dimineaţă.
Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurământ înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”.
Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumnezeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părinte, în rai, când am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sunt, iar nu om”.
Deci, sfârşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea.
Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut.
Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dânşii, şi le-au dat spre binecuvântare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Citi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfântului Eufrosin.
Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hârtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte astăzi pe părintele eclesiologiei creştine, adică al învăţăturii despre Biserică, pe Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, care a trăit în nordul Africii în secolul al III-lea d. Hr. El este cel care a teologhisit că în afară de Biserică nu este mântuire. Punctul central al teologiei Sfântului Ciprian îl constituie unitatea Bisericii. Pentru el unitatea Bisericii e chezășia unității credinței. Scrierile lui au un bogat conținut apologetic, disciplinar-moral și epistolar.
Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, a învățat că cine nu e în comuniune cu episcopul nu e în Biserică, iar episcopul nu e episcop decât în Biserică. Bisericile particulare sunt ramurile unuia și aceluiași copac, care este Biserica una. Așa cum razele soarelui sunt multe, dar lumina e una, așa cum ramurile copacului sunt multe, dar puterea care le ține e una, așa cum pâraiele care ies dintr-un izvor sunt multe, dar se păstrează unitatea de origine, tot așa și Bisericile locale sunt multe, dar ele stau pe temeiul unei singure Biserici. Biserica e comparată cu cămașa cea necusută a lui Hristos. Nimeni nu se poate mântui decât în Biserică.
Sărbătoarea de astăzi a fost așezată în calendar în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în zilele de 8-9 iulie 2008 la Reședința Patriarhală din Bucureşti. Atunci s-a hotărât ca Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian de Cartagina să fie trecut cu zi de prăznuire și în calendarul Bisericii noastre, la 13 septembrie. Cinstirea lui s-a stabilit în această zi deoarece în ziua martiriului său, 14 septembrie, este sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Sfântul Sinod a ales această zi luând în calcul şi faptul că în calendarul iulian neîndreptat, pe care îl ţin unele Biserici Ortodoxe Autocefale, sărbătoarea sfântului este la 31 august, zi care coincide în calendarul iulian îndreptat pe care îl ţine Biserica Ortodoxă Română cu ziua de 13 septembrie, după cum a explicat la acel moment Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ciprian.
Sfântul Ciprian s-a născut pe la anul 210 în Cartagina, într-o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele Caecilius Ciprianus, poreclit și Thascius. Nu avem informații despre anii tinereții sale, nici despre școlile urmate, dar, luând în considerare reputația sa la vârsta de 35 de ani, când s-a convertit la creștinism, deducem că și-a însușit o cultură profană vastă și profundă.
Convertirea la creștinism din anul 245 a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilius sau Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl respecta și îl iubea ca pe un părinte și care la rândul său i-a încredințat la moarte îngrijirea familiei sale. Convertirea a produs o schimbare radicală a mentalității și concepției Sfântului Ciprian despre viață, schimbare de care este uimit el însuși. A fost înzestrat cu două mari virtuți: castitatea și dragostea. A vândut o parte din avere, iar banii obţinuţi au fost împărțiţi săracilor. A fost hirotonit preot în anul 247. La scurt timp, murind Episcopul Cartaginei Donatus, a fost ales episcop în anul 249.
Ca episcop s-a preocupat mai întâi de disciplina în Biserică. A interzis noilor convertiți de a mai practica vechile lor profesii, punând mare accent pe ascultarea în Biserică. Persecuția care a izbucnit în anul 250, sub împăratul Deciu, și care a avut efect mai mare asupra Africii a făcut să crească numărul apostaților. Pentru a curma tulburarea produsă în Biserică, Sfântul Ciprian s-a retras într-un loc ascuns. I-au fost confiscate bunurile, iar adversarii săi l-au acuzat de trădare față de Biserică. Acuzația a fost nejustificată pentru că Sfântul Ciprian, rânduit de la Dumnezeu , cum notează și biograful său, a făcut dovada dragostei nemăsurate pentru Hristos, mergând pe calea muceniciei.
După aproximativ 15 luni de absență, Sfântul Ciprian s-a întors la Cartagina, unde a avut mult de luptat cu cei care se lepădaseră de creștinism. Ca regulă generală pentru apostați, el a cerut penitență. În această situație au intervenit protestele din partea mărturisitorilor rămași în viață. Pe aceștia i-a felicitat, atenționându-i însă asupra păcatului mândriei, din care cauză vor cădea și ei. Sfântul Ciprian, de comun acord cu Biserica Romei și episcopii africani, i-a reprimit pe apostați, însă treptat, după un timp de penitență, excepție făcând cei bolnavi pe moarte. A fost nevoit să ia măsuri aspre cu adversarii săi la episcopat, care preconizau o sciziune în Biserică, excomunicându-i. În această privință a avut și acordul episcopilor africani convocați la sinodul de la Cartagina, din anul 251.
O contribuție deosebită a avut episcopul cartaginez pe tărâm social odată cu izbucnirea ciumei, între anii 252 şi 254, și a unui nou val de persecuții. În fața comportării dezastruoase a unor oameni (chiar creștinii îi părăseau pe cei bolnavi de teama infectării), a tâlhăriilor și jafurilor întreprinse asupra caselor părăsite, Sfântul Ciprian condamnă cu sinceritate această atitudine, făcând nenumărate acte de milostenie și-i îndeamnă pe creștini la întrajutorare frățeas*că, salvând viața multora.
În perioada de liniște relativă, stabilită după anul 253, odată cu urcarea pe tronul imperial de la Roma a lui Valerian, Sfântul Ciprian se ocupă de cei năpăstuiți și întărește disciplina.
În ultimii ani ai vieții s-a confruntat cu problema rebotezării ereticilor. Se pronunța pentru rebotezarea lor, spunând că botezul e valabil numai dacă e făcut în numele Dumnezeului Celui adevărat. Atitudinea sa este susținută de sinodul african din 1 septembrie 256, dar intră în conflict cu Papa Ștefan, care administra ereticilor după penitență numai punerea mâinilor, recunoscând botezul.
În anul 257, izbucnind persecuția împăratului Valerian, Sfântul Ciprian a fost exilat la Curubis în luna august, în urma sentinței date în fața proconsulului Aspasius Patemus. În anul 258 este chemat din exil de urmașul lui Aspasius, Galeriu Maximus, și după unele încercări de atragere a sa la păgânism, l-a condamnat la moarte la 14 septembrie 258. Executarea s-a făcut prin sabie la Ager Sexti, lângă Cartagina. Trupul lui a fost înmormântat de creștinii evla*vioși în locul numit Ariile proconsulului Macrobiu Candidian, pe Via Mappalensis.
Mărturisirea și martiriul Sfântului Ciprian au fost un model pentru păstoriții săi și chiar pentru păgâni, arătând credința neclintită și dorința lui de a-și vărsa sângele pentru Hristos.

[cristiboss56]

1. Sfânta Mare Muceniță Eufimia -Această mult slăvită Muceniţă a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311). Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor, fiind fiica unui oarecare Filofron şi a Teodosianei, şi era în rânduiala fecioarelor Bisericii, îndeletnicindu-se cu duhovniceştile nevoinţe, întrucât îşi închinase viaţa lui Hristos.
Deci, a ieşit poruncă de la dregătorul Prisc să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Şi s-a adunat popor mult; iar unii dintre creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor, se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jertfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia fecioara.
Deci, prinzând-o pentru mărturisirea lui Hristos, a fost supusă la chinuri cu foc şi cu roata şi cu alte pătimiri, apoi, la urmă, au dat-o fiarelor sălbatice ca să o sfâşie. Fiarele sălbatice s-au îmblânzit, numai o ursoaică i-a făcut o rană la picior, iar Sfânta Eufimia, rugându-se, şi-a dat sufletul său către Domnul, în anul 307, în 16 septembrie.
Biserica Ortodoxă o cinsteşte ca pe o Mare Muceniţă. Creştinii au îngropat cu cinste moaştele ei, apoi, încetând persecuţiile, au zidit o mare biserică deasupra moaştelor ei la Calcedon. Şi în Constantinopol erau patru biserici ridicate în cinstea ei.
În zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), în anul 451, s-a adunat la Calcedon Sinod mare, de 630 de Sfinţi Părinţi din toată lumea.
Ei au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o persoană numai cu o fire şi o lucrare, şi nu primeau dreapta credinţă ortodoxă, care învaţă că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, Care după întrupare are două firi: dumnezeiască şi omenească, unite între ele în chip neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat.
Părinţii de la Calcedon au arătat că izbânda hotărârilor Sinodului se datora şi mijlocirilor Sfintei Eufimia. Astfel, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: „Scrieţi, într-o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră.
Amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem în racla cu preacinstitele moaşte ale Marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, cu post, lui Dumnezeu, ca prin ea să ne descopere credinţa cea dreaptă”. Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Iar după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la picioarele ei.
Spre aducerea aminte de această preaslăvită minune din timpul Sinodului, Sfânta Mare Muceniţă Eufimia este înfăţişată pe icoane cu o scrisoare sau carte în mână. Pentru această minune, Muceniţa este prăznuită şi la 11 iulie, iar duminica următoare acestei date este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al patrulea Ecumenic.
Pentru rugăciunile Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfânta Muceniță Meletina – era originară din orașul Marcianopolis (Tracia). A suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Antonim cel Pios (138-161) din porunca lui Antioh, guvernatorul Traciei.
3. Sfânta Muceniță Ludmila – s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării. Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei. Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, apostolii slavilor.
În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor. Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei.
Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas. Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei.
Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.

[cristiboss56]

Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont (+278) – Acești sfinți au trăit în timpul împăratului Probus (276-282), care a fost un persecutor al creștinilor. Când păgânii îl serbau pe zeul Apolo, creștinii Trofim și Savatie au refuzat să-i cinstească cu păgânii.
Savatie a fost dus în fața guvernatorului la Antiohia și a fost bătut crunt, apoi a fost aruncat în temniță și așa și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Trofim și Dorimedont au fost decapitați.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă sărbătorește în 22 septembrie pe Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, și pe Sfântul Sfințit Mucenic Foca, făcătorul de minuni, Episcopul Sinopiei († 117).
1. Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în ţinutul Vrancei, în prima jumătate a veacului al XVII-lea şi, iubind din tinereţe viaţa călugărească, s-a lepădat de lume şi a primit sfântul chip îngeresc la Schitul Brazi.
Cugetând ziua şi noaptea la Legea lui Dumnezeu şi deprinzând de la dascălii încercaţi din mănăstirile Ţării de Jos a Moldovei învăţăturile cele folositoare, a fost ales egumen al Mănăstirii Bogdana din ţinutul Bacăului, reconstruind în vremea stăreţiei sale acest sfânt locaş. Pentru vrednicia sa şi pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuţi în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului.
Iubind cu adevărat sfintele lui Dumnezeu locaşuri, a cercetat şi a ajutat cu multă râvnă schiturile şi mânăstirile din eparhia sa, sprijinind totodată şi pe binecredincioşii creştini aflaţi în felurite necazuri sau cuprinşi de sărăcie. În anul 1674, Sfântul şi preaînvăţatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras în Polonia, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprită de cetele de turci şi de tătari, care au adus la cârma ţării pe Dumitraşcu, din neamul Cantacuzinilor.
Acesta, văzând că moldovenii au fost lipsiţi de păstorul lor, a cerut arhiereilor să-şi pună mitropolit. Ierarhul Teodosie, deşi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei în acele vremuri greu de îndurat, când turcii şi tătarii intraseră ca lupii înfometaţi în smerita lui turmă.
De aceea, bunul păstor nu a răbdat mult a vedea în toate zilele cum sunt nedreptăţiţi creştinii, ci, punându-şi sufletul pentru oile sale, a mers la domnitor şi i-a cerut să pună capăt asupririi poporului şi să alunge dincolo de hotare pe păgâni.
Mâniat, Dumiraşcu Vodă nu a voit să audă mustrările cele drepte ale mitropolitului, ci, fără judecată, l-a silit să-şi părăsească scaunul, pe care nu stătuse decât vreme de un an, şi să fie pus sub pază în Mănăstirea „Sfântul Sava”, din Iaşi. Răbdând cu mult curaj nedreapta prigonire, ierarhul mărturisitor al dreptăţii a stat închis acolo până la revenirea în ţară a blândului mitropolit Dosoftei, care l-a scos pe ierarhul Teodosie din surghiunul său.
Acesta s-a retras în părţile Ţării de Jos, vieţuind când la Focşani, când la Bogdana. În acest răstimp s-a îngrijit îndeosebi de reconstruirea Schitului Brazi, unde a ridicat o nouă biserică şi chilii, aşezând acolo monahi şi punându-i sub ascultarea egumenului Zaharia, care vieţuise o vreme în Sfântul Munte Athos.
În anul 1688, pe când se afla la Focşani, a fost răpit şi dus în Ţara Românească, unde a îndurat, vreme de 10 săptămâni, închisoare şi chinuri din partea rudeniilor lui Dumitraşcu Vodă, fostul domnitor al Moldovei. Scăpând cu viaţă şi din această dureroasă încercare, ierarhul Teodosie a continuat să se ocupe de sfintele locaşuri din ţinutul Vrancei, pregătind toate cele necesare pentru ridicarea a încă trei schituri.
În toamna anului 1694, tătarii au năvălit din nou în Moldova, jefuind pe creştini şi distrugând bisericile. Cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, mitropolitul Teodosie s-a pregătit duhovniceşte. Curând, la Schitul Brazi a venit o ceată de tătari, care l-au schingiuit pe bătrânul arhiereu, cerându-i să le predea agoniseala mănăstirii şi odoarele sfântului locaş.
Acesta a refuzat, preferând mai degrabă să fie chinuit, decât să dea în mâinile păgânilor puţinele bunuri ale mânăstirii şi sfintele vase. În cele din urmă, tătarii i-au tăiat capul. Noaptea a fost îngropat în grabă de câţiva credincioşi. Aşa a luat cununa muceniciei mult-pătimitorul ierarh, primindu-şi prin sabie sfârşitul şi suferind pentru dragostea de Dumnezeu şi de Biserică.
Prin minune, în anul 1842, s-au aflat cinstitele sale moaşte, de faţă fiind şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti. Astăzi, moaştele Sfântului se află tot la Mănăstirea Brazi, lângă oraşul Panciu din Vrancea, fiind izvor de vindecări şi de alinare sufletească pentru toţi cei ce vin să-l cinstească.
Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte locaşuri şi pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adâncă, dragostea pentru buna rânduială şi chivernisire a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui, încununată de jertfa martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslăvitorii creştini, fiind canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2003.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeu nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfântul Sfințit Mucenic Foca, făcătorul de minuni, Episcopul Sinopiei († 117) – S-a născut în orașul Sinopi, iar părinții săi au fost Pamfil și Maria. Încă din tinerețe s-a învrednicit de darul Duhului Sfânt, făcând minuni. A fost ales Episcop al orașului Sinopi. În timpul împăratului Traian (98-117), a suferit moarte martirică din porunca dregătorului African.

[cristiboss56]

1. Sfânta Mare Muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla (sec. I) – S-a născut în orașul Iconium, capitala Licaoniei, la 420 de km de Constantinopol. Aici au propovăduit Onisifor și Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba. Sfânta Tecla este numită întocmai cu Apostolii datorită râvnei de care a dat dovadă în propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos și a dragostei pentru El.
Tecla era fiica unor oameni bogați păgâni. La vârsta de 18 ani era logodită cu Tamir, fiul unui guvernatorului orașului, iar despre ea Sfântul Metodie, Episcopul Patarelor – Liciei ( 311) spunea: „era știutoare de filozofie și de arte frumoase și când vorbea cu putere și elocință, blândețe și ușurință, atrăgea pe toți prin farmecul cuvintelor sale”.
Ajungând în orașul Iconium, Sfântul Apostol Barnaba și Sfântul Apostol Pavel au rămas în casa lui Onisifor pentru a propovădui cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și în acest oraș. Auzind despre ei, Sfânta Muceniță Tecla s-a oprit la geamul casei unde propovăduiau și a rămas timp de trei zile ascultând cuvântul Apostolilor.
Sfântul Apostol Pavel este întemnițat datorită învinuirilor aduse de mama Sfintei Tecla. Noaptea, Sfânta Muceniță se duce la temniță și dă un ban de aur gardianului care o lasă să intre la Sfântul Apostol Pavel, acesta botezând-o în numele lui Hristos.
Aflând despre aceasta, mama Muceniței Tecla, insistă ca Sfinții Apostoli să fie alungați din cetate, iar Tecla să fie arsă pe rug. În timp ce se ruga Sfânta Muceniță, ploaia a stins focul și așa a putut fugi din oraș.
Împreună cu Sfinții Apostoli a plecat și au propovăduit pe Domnul Iisus Hristos prin Listra, Derbe și până la Antiohia. Și alte chinuri a mai suferit Sfânta Mare Muceniță Tecla pe parcursul propovăduirii sale, însă aceasta a trăit până la vârsta de 90 de ani într-un munte lângă orașul Seleucia.
2.Sfântul Cuvios Siluan s-a născut în anul 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. El a primit la botez numele de Simeon. Tatăl lui, un om plin de credință, blândețe și înțelepciune, i-a fost cea dintâi pildă de viaţă creştină. Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând ca, atunci ,,când va fi mare, să-L caute pe Dumnezeu în tot pământul”.
Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus din acea vreme), tânărul Simeon și-a dat seama că ,,dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, a simţit o schimbare lăuntrică și dorinţa pentru viața monahală, dar tatăl său i-a cerut să facă întâi stagiul militar. Această stare de har a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeş, a început să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui.
Dotat cu o fire robustă și cu mare forță fizică, el a trecut prin multe ispite ale tinereții; într-o zi l-a lovit pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia a rămas în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală a început să se stingă. Într-o zi, însă, a fost trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care i-a povăţuit sufletul tulburat.
Până la sfârşitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, cu puțin timp înaintea serviciului militar, a avut un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă.
Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se pocăiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Şi-a îndeplinit serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi.
Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori pomelnice și donaţii. În timpul serviciului militar, sfaturile sale au salvat de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut în ispite. Puțin înainte de eliberare, s-a dus să ceară binecuvântarea Sfântului preot Ioan din Kronștadt († 20 decembrie 1908), dar, negăsindu-l, i-a lăsat o scrisoare.
Întors în cazarmă, Simeon a simţit însă puterea rugăciunii Sfântului. Ajuns mai apoi acasă, a plecat îndată spre Muntele Athos, numit şi ,,Grădina Maicii Domnului”. În vârstă de 26 de ani, el a intrat în Mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Cunoscând tradiția atonită: rugăciunea la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și împărtăşire, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon a primit negrăită bucurie mai ales din rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, a dobândit – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce se rostea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate i-a împărtăşit această trăire unui monah neiscusit, care, prin cuvintele lui, i-a adus ispita mândriei, iar Simeon a căzut pradă unor încercări sufleteşti.
După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, cuprins de deznădejde, s-a dus la Vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și, abia șoptind „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, a avut o vedenie. Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, L-a văzut pe Iisus Hristos Cel Viu.
Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Câteva zile după arătarea lui Hristos, Cuviosul a trăit o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; iar el se străduia să păstreze în sine adânca pace a lui Hristos.
Păstrându-și ascultarea de iconom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste 2.000 de viețuitori, a sporit şi mai mult în rugăciune.
A început pentru el o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între cercetări ale harului și părăsiri însoţite de atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan, descurajat, cu inima îndurerată, s-a rugat fierbinte. Atunci a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.
„Doamne, a zis Siluan, învață-mă ce să fac pentru ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.”
Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii.
De atunci înainte, Cuviosul Siluan s-a străduit, din toate puterile sufletului, pentru a dobândi smerenia lui Hristos: deşi „se socotea nevrednic de Dumnezeu, totuşi, fiind sigur de iubirea Domnului său, stătea în chip înțelept pe marginea adâncului, dar nu deznădăjduia”.
Timp de încă 15 ani, Cuviosul Siluan a urmat această cale duhovnicească. Harul nu l-a mai părăsit ca mai înainte, iar el a început să înțeleagă marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa a cuprins şi pe cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu.
Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, necunoscută aproape cu totul de confrații săi monahi.
În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie Saharov († 11 iulie 1993), cel care avea să publice însemnările sale, şi-i devine ucenic. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr.
După o scurtă suferință, de 8 zile, împărtăşit cu Sfintele Taine, adâncit în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos a reamintit omenirii, strivite de absurditatea experiențelor moderne, de durere și deznădejde, ceea ce ne-a spus în Sfânta Evanghelie: ,,Învăţaţi-vă de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Matei 11, 29).
Cuviosul Siluan a fost trecut în rândul Sfinţilor de Patriarhia Constantinopolului în anul 1987 şi este cinstit în ziua adormirii sale, la 24 septembrie. O parte din moaştele sale se găseşte la biserica paraclis universitarSfântul Nicolae-Ghica (Rusă)din Bucureşti.

[cristiboss56]

1. Mutarea la Domnul a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan -Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan era născut în Betsaida Galileei, fiu al lui Zevedeu, care era pescar, şi al Salomeei. Ioan avea un frate numit Iacob. Pe când Zevedeu pescuia odată la Marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedeu, zicând: „Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19).
Deci, îndată, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acela să creadă în Iisus, că El esteMielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii.
Şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul din cei doisprezece ucenici, aleşi de Iisus, şi era cel mai tânăr dintre ei.
Drept aceea, tradiţia Bisericii arată că el a trăit până în jurul anului 100. Sfântul Ioan era unul din Apostolii cei mai apropiaţi şi mai iubiţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte „ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan21, 20), întrucât Mântuitorul Hristos, cu Care se înrudea, îi preţuia dorirea după cele cereşti, ataşamentul, ascultarea şi râvna de a se păstra feciorelnic.
Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. El este singurul Apostol care a mers cu Iisus până pe Golgota, marele martor credincios care a scris Evanghelia a patra.
Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Petru şi cu Iacov, ruda Domnului.
La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia Mică, propovăduind credinţa creştină, apoi, din porunca împăratului Domiţian (81-96), „Apostolul iubirii” a fost surghiunit în insula Patmos şi acolo a vieţuit multă vreme.
Tot acolo a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Apoi, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la el şi să ducă pe oameni la Hristos.
Fericitul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la toate adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii.
Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns”. Sfântul Ioan s-a mutat la Domnul în al treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), în Efes. Tradiţia Bisericii arată că, la scurt timp după îngroparea sa, trupul nu i-a fost găsit în mormânt, astfel încât există credinţa că el a fost mutat în chip minunat la cer, de unde va veni ca martor al celei de a doua veniri a lui Hristos, alături de Ilie şi Enoh.
De aceea, pomenirea sa din 26 septembrie se numeşteMutarea Sfântului Ioan. În 8 mai, Biserica cinsteştepomenirea semnului minunat care avea loc în fiecare an la Efes: cu puterea lui Hristos, din mormântul Sfântului Ioan ieşea o pulbere albă, pe care creştinii din acele locuri o numeau „mana” şi cu aceea credincioşii se tămăduiau de toate neputinţele, slăvind pe Dumnezeu şi pe Ioan, Apostolul lui Hristos.
Acest semn, dăruit de Dumnezeu, a avut loc în fiecare an până la cotropirea Efesului de către necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri.
Pentru înălţimea învăţăturilor înfăţişate în scrierile sale, insuflate de Duhul Sfânt, Evanghelistul Ioan mai este numitCuvântătorul de Dumnezeusau Bogoslovul, adicăTeologul.
Pentru rugăciunile Apostolului Tău Ioan, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
2. Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, era din familia Craioveştilor. Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi.
Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Sfântul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.
De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea Evangheliei lui Hristos, dobândind înaltă sporire duhovnicească.
Înzestrat cu o adâncă putere de cunoaştere, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1512, iubitorul de Hristos, Neagoe a fost chemat la vrednicia de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte: ,,Puneţi pe altul pe care-l veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”.
Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să primească dregătoria, şi numai după multe stăruinţe fericitul Neagoe, după spusele cronicarilor, ,,se plecă glasului lor şi luă coroana şi sceptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.
Domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, precum spuneau cronicile: ,,Cu toţi vecinii a fost împăcat”.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie, cinstind pomenirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească sfintele sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.
Sfântul Neagoe a rămas în amintirea poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin scrierea sa, intitulatăÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Ea este un ,,testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic” şi, în acelaşi timp, o adevărată culegere de sfaturi creştine, scripturistice şi patristice.
Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei ,,Sionul Românesc”.
Pentru marea sa dărnicie, domnitorul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea urmaşul împăraţilor mărinimoşi ai Imperiului Bizantin, iar în această calitate a ajutat toate popoarele ortodoxe aflate sub stăpânirea semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.
În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab s-a mutat la veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea neveştejită a slavei Sale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul s-a născut în cetatea Iconiei din Asia Mică. A fost prins în timpul împăratului Aurelian (270-275), supus supliciilor şi întemniţat, iar după moartea împăratului a fost eliberat. Retrăgându-se în pustie a fost prins de către tâlhari, din mâna cărora a scăpat în mod miraculos. Cu aurul tâlharilor a ridicat o mănăstire în peştera lor. Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul era căutat de mulţi credincioşi, fiind tămăduitor de orice boală, a scos chiar şi apă dintr-o stâncă. Astăzi este pomenit şi Sfântul Proroc Baruh, ucenicul şi prietenul Sfântului Proroc Ieremia. A prorocit înainte şi după începutul robiei babiloniene: 629-585 î.Hr. În anul 605, Prorocul Ieremia a trimis pe Baruh cu o scrisoare la Ierusalim prin care vestea robia babiloniană. Baruh şi Ieremia au fost întemniţaţi până după cucerirea Ierusalimului. Prorocul Baruh a ajuns ca rob şi în Babilon, unde a continuat să le vestească iudei*lor eliberarea din robie, refa- cerea Ierusalimului şi întâlnirea tuturor în Templul Domnului.

[cristiboss56]

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit șiMagul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor.
De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său.
În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul.
Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție.
Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci, tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar.
Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță.
Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Diocleția care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

[cristiboss56]

Sfântul Sfințit Mucenic Ierotei, episcop al Atenei, a fost unul dintre slujitorii Areopagului care după propovăduirea Sfântului Apostol Pavel a primit botezul creștin. Tot Sfântul Apostol Pavel l-a așezat ca episcop al Atenei. Sfântul Mucenic Ierotei a fost de față și la Adormirea Maicii Domnului. A pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos și a suferit moarte martirică.