Predica de azi

[cristiboss56]

„ Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân!"
Scena minunată pe care Sfânta Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, la capitolul XIX, 1-19, ne-o înfăţişează astăzi spre duhovnicească zidire, se petrece în oraşul Ierihon. Mântuitorul Iisus era în trecere prin această aşezare evreias*că, înconjurat ca de obicei de mulţime mare de popor, dornică să vadă cu ochii proprii lucrurile peste fire ce le săvârşea şi setoasă să-I asculte învăţăturile admirabile. La porţile oraşului dăduse ve*dere unui orb ce până atunci şezuse cerşind lângă cale şi care pri*mind lumina ochilor, „a mers după Dânsul, mărind pe Dumne*zeu”(Luca XVIII, 43), fiind pentru toţi dovadă evidentă a puterii dumnezeieşti pe care Iisus Hristos o avea asupra firii văzute şi umplând sufletele tuturor de cel mai cald entuziasm şi de cea mai simţită admiraţie pentru Fiul Mariei.
În Ierihon trăia un om cu numele Zaheu. Acesta, mic de statură, pe cât era de bogat, pe atât era de păcătos. El era mai marele va*meşilor, adică era căpetenia acelora care încasau dările pe care evreii erau datori a le plăti stăpânirii romane, care nu cu mult îna*inte, îşi întinsese puterea şi asupra pământului sfânt al făgăduin*ţei. Deşi practica o îndeletnicire din cele mai urâte de popor, fiind direct în slujba puterii înrobitoare şi dijmuind mai ales şi cu mai multă asprime pe cei de jos, pe cei mici şi fară apărare, adică pe săraci, pe orfani şi pe văduve, şi aceasta facând-o nu atât în folo*sul vistieriei statului, cât mai ales în al pungii proprii – aceasta explică bogăţia mare a lui, ca şi păcătoşenia sa - Zaheu era fară îndoială, fruntaş între fruntaşii oraşului, fiindcă era foarte bogat. Căci, îndeobşte, se ştia, că respectul, consideraţia de care te bucu*rai, poziţia socială pe care o aveai, erau în directă legătură şi pro*porţie nu cu cinstea şi omenia vieţii tale, nu cu caracterul pe care-l aveai, nu cu virtutea pe care o practicai şi nici chiar cu ştiinţa şi priceperea de care dădeai dovadă, ci cu averea sau cu starea mate*rială pe care te rezemai.
Fără îndoială că Zaheu va fi auzit despre Mântuitorul, al cărui nume era rostit cu atâta veneraţie şi devotament de mulţime şi că*ruia îi cântau osanale toţi cei mântuiţi din tot felul de neputinţe, Desigur, va fi auzit despre acest misterios galilean, care, deşi Se comporta ca un om adevărat, trăia ca un înger, vorbea ca un heru*vim şi făcea semne şi minuni mai mari şi mai multe decât orice profet al legii celei vechi.
În inima rece a acestui bogat înrobit de avere, începe să mi*jească o dâră de lumină, în sufletul său înrăit de păcate începe să se înfiripeze, să încolţească o dorinţă de evadare din rău înspre bine, din păcat spre virtute: Zaheu, mai marele vameşilor şi păcă*tosul păcătoşilor, vrea să-L vadă pe Mântuitorul Iisus.

Şi atunci, ca să-şi poată astâmpăra curiozitatea şi ca să-şi poată potoli imboldul lăuntric tainic ce-l mâna spre Mântuitorul, fară să ţină seama că nu se cădea ca el, Zaheu, marele bogătaş, el, omul respectat şi cinstit de concetăţenii săi, el, om în toată firea, să re*curgă la expediente copilăreşti pentru a-şi ajunge scopul, Zaheu, ştiind pe unde avea să treacă Mântuitorul Iisus, negăsind alt chip spre a-L vedea, „aleargă înainte, se suie într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă”. Călcând deci în picioare or*goliul personal de om matur, de om bogat şi cu vază, nesocotind judecata oamenilor - care pe bună dreptate ar fi putut râde de el, văzându-l cocoţat în pom, asemenea pruncilor - Zaheu îşi potoleşte dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaşte pe marele Rabi.
Văzându-l în pom, privindu-L cu atâta dor şi cu atâta iubire, Mântuitorul îi spune: „Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân”. Era firesc să fie aşa: Mântuitorul nu putea trece nepăsător prin faţa unui om care dorea cu atâta ardoa*re să-L cunoască şi în sufletul căruia încolţise speranţa izbăvirii din păcate; Zaheu era bolnav sufleteşte, el dorea să fie vindecat, iar Iisus venise să vindece pe cei ce sufereau de asemenea boală. Coboară prin urmare, Zahee, căci Mântuitorul va tămădui nu nu*mai casa sufletului tău ci casa ta întreagă!
Atât de rodnică a fost întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus şi Za*heu, încât din om păcătos, Zaheu devine om drept; atât de totală şi de perfectă a fost întoarcerea lui de la păcat la adevăr, de la ne*dreptate la adevărata trăire, încât el, de la început, se debarasează de balastul ce-l lega de trăirea pământească păcătoasă, nelăsându-l să se înalţe spre culmile binelui şi ale virtuţii şi care era în acelaşi timp, izvorul, celor mai multe păcate ale sale: avuţia sa prea mare. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: „Iată jumătate din averea mea o dau săracilor”. Şi fiindcă în meseria lui fusese necinstit, îmbogăţindu-se pe căi nedrepte şi nu prin muncă cin*stită, el vrea să repare orice pagubă pe care ar fi cauzat-o altora: „şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit”. În faţa unei atari întoarceri de la rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la păcat la virtute, Mântuitorul nu are altceva de adăugat decât: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. Căci a venit Fiul Omului să caute şi să mântu*iască pe cel ce era pierdut”
E încă viu în mintea noastră praznicul luminat al Naşterii Domnului şi inima noastră simte încă parfumul sfânt ce s-a răsăpândit din ieslea peşterii din Betleem, care a văzut marea minunea înomenirii lui Dumnezeu şi care a cuprins în ea pe Dumnezeu cel făcut Prunc. Răsună în inimile credincioşilor glasul prooroci*lor, plin de nădejdea aşteptării, care cereau de la Domnul să tri*mită mai repede pe Cel aşteptat de neamuri şi apoi cântarea plinî de bucurie că Hristos S-a născut pe pământ. Da, Hristos S-a năs*cut în lume, a intrat fară zgomot şi fară pompă în această lume, facându-Se cetăţean al ei, fară putinţă de a mai fi izgonit din ea: nici răutatea păcatului, nici nedreptatea oamenilor nu vor mai reu*şi să-L alunge de pe acest pământ, în care crucea pătimirii Sale sfinte a fost adânc înfiptă, iar El pironit cu cuie pe ea. El a rămas cu noi în Biserica Sa, căci ne-a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor”.El trăieşte în noi prin credinţa noastră în El; El trăieşte şi va trăi în iubirea sufletelor cu adevărat creştine. Mântuitorul continuă să fie în mijlocul nostru, în bisericile noas*tre modeste, în chipul tainic al Sfintei Euharistii, al Sfintei Împăr*tăşanii, rob al iubirii Sale nemărginite pentru noi, oamenii. Căci ce altceva este trupul şi sângele Domnului, pe care-L mărturisim la Sfânta împărtăşanie, decât acelaşi Hristos, născut din femeie şi mort din iubire pentru oameni, care în chip nevăzut şi totuşi real, a rămas cu noi, fraţii Săi iubiţi?
Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi rămâne dorinţa fierbinte a su*fletelor cu adevărat iubitoare de Dumnezeu. Acestea, asemenea lui Zaheu din Evanghelie, au dorit şi doresc să-L vadă, să-L audă, să-L cunoască şi să-L înţeleagă, pentru ca apoi să urmeze întru totul voia Lui sfântă, poruncile Lui mântuitoare şi pilda vieţii Sale minunate. Sufletele cele alese au un singur dor, doresc un singur lucru: pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos: „Sufletul meu e însetat după Domnul, precum cerbul spre izvoarele apelor” - zice psalmistul. Iar marele iubitor de Hristos, Bernard de Clairvaux, spune: „De mii de ori pe zi Te doresc, Iisuse al meu; când vei veni? Când îmi vei da bucuria ca să mă hrănesc din Tine? O, Iisus, rege minunat, biruitor prea nobil, dulceaţă de nespus! Când cercetezi sufletul nostru, atunci îi izvorăşte adevărul, atunci el calcă în picioare vanitatea lumii şi arde de iubire divină! O, Iisus, dărnicie divină, bucurie minunată a inimii, bunătate de nepătruns, iubirea Ta să mă topească! Iisuse al meu prea dulce, speranţă a sufletului care suspină, pe Tine Te caută lacrimile pioase, pe Tine Te cheamă suspinările intime ale inimii... pentru Tine, O, Iisuse, eu lâncezesc de iubire!” Iar „Imitaţia lui Hristos”, această carte de aur, spune: „A fi cu Hristos e raiul prea dulce; a fi fară El, iadul”!
Prin urmare: eşti flămând? Doreşte-L pe Iisus, căci El e pâinea îngerilor, mama care cuprinde toată dulceaţa. Eşti însetat? Do*reşte-L pe Iisus; El e izvorul apei celei vii, din care dacă va bea cineva, nu va mai înseta în veci; El e vinul care îmbată sufletul şi care face să încolţească feciorelnicii. Eşti bolnav? Doreşte-L pe Iisus, căci El e adevăratul doctor şi adevărata ta tămăduire. Iubeşti frumuseţea sau fugi după avuţii? El însuşi e frumuseţea şi oceanul tuturor comorilor. Doreşti un prieten adevărat? Hristos e cel mai bun prieten al sufletului tău. Eşti păcătos? Cheamă-L pe Iisus; El te va izbăvi, căci a murit pentru tine. Cere-I ajutor, căci El a în*vins pe diavolul, lumea, trupul, moartea şi a potolit mânia Tatălui Său. Doreşti să stărui în bine? Ia-L de model pe El, căci El e ca*lea, adevărul şi viaţa şi cine îl urmează, nu umblă în întuneric. Doreşte-L pe Iisus, suspină după Iisus, fă tot ce poţi ca să ajungi la El; în El vei afla toate bucuriile şi desfătările!
Iisuse Hristos, care bine ai voit a sfinţi casa lui Zaheu prin pre*zenţa Ta şi sufletul lui l-ai curăţit prin harul Tău, fă ca mintea mea să-Ţi creadă Ţie totdeauna, inima mea să Te dorească mereu, iar voinţa mea să fie supusă poruncilor Tale sfinte! Fă-mă să Te iubesc mereu, să Te caut pretutindeni şi să-Ţi slujesc totdeauna, pentru ca apoi Tu să fii fericirea mea în viaţa cea veşnică. Amin!
Sursa: Pr. L Vesa,

[cristiboss56]

O predica de exceptie !
http://www.crestinortodox.ro/predici...ce-123259.html

[Mihnea Dragomir]

Predica de ieri a fost despre pacatul capital al avaritiei. Parintele a sistematizat, aratand ca exista 2 categorii de avaritie, fiecare avand trei subtipuri.

Exista, mai intai, avairitia fata de cele materiale. Este cea mai vizibila, daca nu cea mai raspandita. Cele trei subtipuri ale ei sunt:
-idolatria fata de bani. Arghirofilia. Cei care sufera de aceasta uita ca banii sunt un bun mijloc, dar un rau scop. Ei fac din inmultirea contului in banca insusi scopul vietii lor. Asta ii anima, asta le da satisfactie, asta ii motiveaza, prin prisma aceasta ii judeca pe altii si pe ei insisi, stimandu-i si stimandu-se in functie de bani.
-idolatria fata de lucruri. De asta data, bolnavul de aceasta boala realizeaza ca banii sunt doar un mijloc. Dar un mijloc spre agoniseala de bunuri. De lucruri pe care molia le roade si timpul le rugineste. In mod deosebit, colectionarii sunt amenintati de acest subtip. Uneori, pacatul poate fi ascuns de intentii bune, iar iadul e pavat cu astfel de intentii. Unul poate fi avar agonisind icoane, sau carti de spiritualitate, neobservand ca devine el insusi bolnav spiritual.

-incapacitatea de a se desprinde de bunuri. Acestia nu sunt neaparat bogati, nu un au neaparat nici bani multi, nici agoniseala de bunuri. Dar uita ca un lucru nu e decat un lucru. Se cearta cu fratele lor si nu-si mai vorbesc pentru motive ridicole. O fata de masa de la mama. O unealta pe care fratele lor a stricat-o, etc.

Avaritia spirituala este o avaritie fata de bunuri care nu au materialitate. Subtipul cel mai raspandit, socoteste parintele, este avaritia fata de timp. Timpul este o mare avere pe care o avem. Avarul spiritual nu isi imparte aceasta avere cu aproapele lui. Nu are timp. Daca il intrebi, el spune ca tine la copiii lui ca la ochii din cap. Dar nu gaseste timp sa se joace cu ei. Are mereu altceva de facut.

Parintele a mai vorbit de inca doua subtipuri de avaritie spirituala, dar nu le mai tin minte. Pesemne, din cauza ca m-am recunoscut deja in primul...

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Pesemne, din cauza ca m-am recunoscut deja in primul...

oare cine dintre noi, nu se gaseste in prima categorie?

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Predica de ieri a fost despre pacatul capital al avaritiei. .

La ortodocsi a fost Duminica Fiului risipitor. A doua duminica din Triod.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

idolatria fata de lucruri. .

Pleonexie se cheama. A avea si a dori mult (pleon), tot mai mult, din ce in ce mai mult. Shopping compulsiv.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

-incapacitatea de a se desprinde de bunuri. Acestia nu sunt neaparat bogati, nu un au neaparat nici bani multi, nici agoniseala de bunuri. Dar uita ca un lucru nu e decat un lucru. Se cearta cu fratele lor si nu-si mai vorbesc pentru motive ridicole. O fata de masa de la mama. O unealta pe care fratele lor a stricat-o, etc.

Lasata sa acapareze sufletul, o asemenea incapacitate poate duce la cazuri extreme, numite disposofobie (incapacitatea de a se dispensa de lucruri, nici macar de deseuri) care e precedata de syllogomanie (obsesia compulsiva de a strange orice fel de obiecte, nimicuri, ambalaje, vechituri si gioarse).

Pe programul TLC si parca si pe Discovery am vazut nu demult niste documentare despre unele cazuri patologice de disposofobie. De-a dreptul socante.

Realizatorii, socati si ei in timpul filmarilor, au pus un avertisment ca genul acela de program contine imagini care pot afecta emotional. Pe buna dreptate, fara nicio exagerare. Oameni ingropati in lucruri si gunoaie in propria casa. La propriu. Intr-o devalmasie si-un haos de nedescris. Asa se si numea un documentar: Hoarders –burried alive.

Pur si simplu oamenii aceia sunt atat de atasati de toate vechiturile acumulate, incat sub nicio forma nu se pot dispensa de nimic.

Evident relatia unuia de genul asta cu vreo ruda sau apropiat, daca mai are asa ceva, e teribil de avariata.

Un tanar din Marea Britanie se simtea efectiv nenorocit vazandu-si mama in halul in care traia si cu cata putere se impotrivea si nu dorea sa fie ajutata. Iti venea, nu sa plangi, ci sa jelesti, sa-ti pui cenusa in cap, vazand-o cat de tare s-a alipit de toat gunoaiele acelea.

Am mai vazut eu case lasate vraiste din cauza lenei, bine, nu chiar asa, dar sa vina echipa de curatenie si sa nu-i lasi sa arunce nimic din toata haznaua aia, mi s-a parut uluitor.

In alte situatii, din fericire, unii au constientizat ca sunt grav bolnavi si au acceptat ajutorul.

In fine, cred ca dezordinea din afara e de multe ori reflectia dezordinii launtrice si ca unde e comoara noastra, acolo e si inima noastra.

Mi-am adus aminte de o spusa de-a lui Dostoievski, amintindu-mi de cazurile acelea patologice extreme: „nu exista nimic mai neverosimil ca realitatea”.

O sugereaza si Cehov...:)

[delia31]

Stiam eu ca un rus a exprimat-o in felul asta. Acuma ca zici de Cehov, parca nu mai bag mana in foc pt. Dostoievski, desi e clar ca nu i-a fost straina ideea.
De altfel, o arata zilnic viata care bate filmul, o exprima multi intr-un fel sau altul, cand raman cu gura cascata la cate una nemaigandita si nemaivazuta: asa ceva…nu exista!

În prealabil postat de delia31

Stiam eu ca un rus a exprimat-o in felul asta. Acuma ca zici de Cehov, parca nu mai bag mana in foc pt. Dostoievski, desi e clar ca nu i-a fost straina ideea.

Pai tocmai! Nici eu nu bag mana in foc pentru Cehov!...:)
Dar la rusi sigur este. E o ... chestie ruseasca, clar.

(P.S. Si totusi cred ca-i Cehov, parca in povestea aia cu casa de nebuni.)

[Mihnea Dragomir]

Din predica auzita astazi:

Deindata ce deschidem televizorul, aflam stiri din fotbal. Fotbalul ne tine in priza zilele acestea si in multe alte zile din viata noastra. Ce ati spune daca, in timpul unui joc, s-ar modifica regulile jocului ? Un asemenea lucru nemaiauzit ar fi considerat de toti culmea absurdului. Regulile jocului nu se pot schimba in timpul jocului, in functie de ce ar considera o echipa sau alta mai in favoarea ei. Nici arbitrii, nici observatorii ori superiorii lor de la federatia mondiala, nici chiar seful federatiei mondiale, nu au acest drept. Ei sunt acolo pentru a face cunoscute regulile jocului tuturor jucatorilor si pentru a le aplica.

Dar exact acest lucru se intampla pe teren. Pe terenul moravurilor si moralei. Auzim arbitri, si chiar unii dintre superiorii lor, care ne spun ca regulile s-au schimbat.Mai mult, ei incearca sa ne prezinte asemenea absurditate ca ceva rational, rezultand din logica.

Ei bine, atunci cand Dumnezeu a creat primii nostri parinti, marele joc a inceput. Impreuna cu marele dar al vietii, Dumnezeu ne-a daruit modul ei de utilizare, iar acestui mod de utilizare ii spunem, simplu, "legea morala". Dumnezeu nu se schimba. El nu este cel care se schimba, El este cel care este. Preotii, oricare ar fi treapta lor si oricare ar fi gradul lor de jurisdictie, fie ei episcopi sau papi, nu au primit puterea de a schimba regulile in timpul jocului in curs. Ei au primit puterea si misiunea de a invata si transmite regulile jocului astfel incat toti jucatorii sa le cunoasca, dar nu sa le schimbe. A trai in concubinaj, este un pacat. Orice pacat al carnii inainte de casatorie sau in afara casatoriei este un pacat de moarte, acesta este un adevar pe care nici preoti, nici episcopi, nici papi nu il pot schimba. Si nu fidelitatea in cadrul unui cuplu in concubinaj face ca pacatul sa fie mai putin pacat, curvia mai putin curvie. In asemenea caz, nu putem vorbi de "fidelitate in concubinaj", ci de "fidelitate in pacat". Iar fidelitatea in pacat nu este ceva demn de apreciat, ci este insasi definitia viciului. A trai cu fidelitate in pacat inseamna a trai in viciu. Nu va amagiti, dragi frati si surori in Cristos! In mai putin de o suta de ani, jocul se va sfarsi pentru noi toti, cei ce suntem adunati aici. Regulile jocului sunt aceleasi pentru toti, nu s-au schimbat, nu se schimba, nu se vor schimba, nu se pot schimba. Tot ceea ce fiecare dintre noi putem face in timpul jocului este sa alegem in care echipa vrem sa jucam: in echipa castigatoare, sau in echipa care va pierde.

Iar regulile jocului nu se pot schimba nici in functie de teoriile despre viata umana. Pentru toti cei care cred in dogma descinderii omului din maimuta, sau din alt dobitoc, este logic ca regulile sa se schimbe. Ei numesc asta "evolutie". Pentru ei, oamenii sunt dobitoace. Provin din dobitoace, deci dobitocia este natura lor. Atunci, devine normal ca la sfarsitul vietii, atunci cand boala si slabiciunea precumpanesc, oamenii sa poata fi omorati. Ei au devenit inutili, deci pot fi omorati. Asta deriva chiar din umanitarismul acelor propvaduitori: dobitoacele batrane nu pot fi lasate sa sufere atat de mult. Pentru aceia, a testa starea de sanatate a micilor bestii inainte de nastere si chiar si dupa aceea, pentru a elimina viitoarele dobitoace bolnave, este ceva normal si indicat. Este foarte logic, fiindca septelul trebuie mentinut in buna stare, ca sa produca. Si atunci, ei explica mamelor si noua tuturor ca a lasa sa se nasca un copil bolnav este ceva iresponsabil, ceva de care trebuie sa le fie rusine. Mai bine este sa fie ucise micile bestii bolnave pe care mamele le poarta in ele, iar a o face cat mai repede este cu atat mai bine.

Iata unde ne duc cei care gandesc sa schimbe regulile moravurilor si moralei, iata unde ne duc cei pentru care a practica sodomia inseamna a practica iubirea, cei care spun ca a ramanea fideli in concubinaj inseamna a trai in fidelitate.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din predica auzita astazi:

Deindata ce deschidem televizorul, aflam stiri din fotbal. Fotbalul ne tine in priza zilele acestea si in multe alte zile din viata noastra. Ce ati spune daca, in timpul unui joc, s-ar modifica regulile jocului ? Un asemenea lucru nemaiauzit ar fi considerat de toti culmea absurdului. Regulile jocului nu se pot schimba in timpul jocului, in functie de ce ar considera o echipa sau alta mai in favoarea ei. Nici arbitrii, nici observatorii ori superiorii lor de la federatia mondiala, nici chiar seful federatiei mondiale, nu au acest drept. Ei sunt acolo pentru a face cunoscute regulile jocului tuturor jucatorilor si pentru a le aplica.

Dar exact acest lucru se intampla pe teren. Pe terenul moravurilor si moralei. Auzim arbitri, si chiar unii dintre superiorii lor, care ne spun ca regulile s-au schimbat.Mai mult, ei incearca sa ne prezinte asemenea absurditate ca ceva rational, rezultand din logica.

Ei bine, atunci cand Dumnezeu a creat primii nostri parinti, marele joc a inceput. Impreuna cu marele dar al vietii, Dumnezeu ne-a daruit modul ei de utilizare, iar acestui mod de utilizare ii spunem, simplu, "legea morala". Dumnezeu nu se schimba. El nu este cel care se schimba, El este cel care este. Preotii, oricare ar fi treapta lor si oricare ar fi gradul lor de jurisdictie, fie ei episcopi sau papi, nu au primit puterea de a schimba regulile in timpul jocului in curs. Ei au primit puterea si misiunea de a invata si transmite regulile jocului astfel incat toti jucatorii sa le cunoasca, dar nu sa le schimbe. A trai in concubinaj, este un pacat. Orice pacat al carnii inainte de casatorie sau in afara casatoriei este un pacat de moarte, acesta este un adevar pe care nici preoti, nici episcopi, nici papi nu il pot schimba. Si nu fidelitatea in cadrul unui cuplu in concubinaj face ca pacatul sa fie mai putin pacat, curvia mai putin curvie. In asemenea caz, nu putem vorbi de "fidelitate in concubinaj", ci de "fidelitate in pacat". Iar fidelitatea in pacat nu este ceva demn de apreciat, ci este insasi definitia viciului. A trai cu fidelitate in pacat inseamna a trai in viciu. Nu va amagiti, dragi frati si surori in Cristos! In mai putin de o suta de ani, jocul se va sfarsi pentru noi toti, cei ce suntem adunati aici. Regulile jocului sunt aceleasi pentru toti, nu s-au schimbat, nu se schimba, nu se vor schimba, nu se pot schimba. Tot ceea ce fiecare dintre noi putem face in timpul jocului este sa alegem in care echipa vrem sa jucam: in echipa castigatoare, sau in echipa care va pierde.

Iar regulile jocului nu se pot schimba nici in functie de teoriile despre viata umana. Pentru toti cei care cred in dogma descinderii omului din maimuta, sau din alt dobitoc, este logic ca regulile sa se schimbe. Ei numesc asta "evolutie". Pentru ei, oamenii sunt dobitoace. Provin din dobitoace, deci dobitocia este natura lor. Atunci, devine normal ca la sfarsitul vietii, atunci cand boala si slabiciunea precumpanesc, oamenii sa poata fi omorati. Ei au devenit inutili, deci pot fi omorati. Asta deriva chiar din umanitarismul acelor propvaduitori: dobitoacele batrane nu pot fi lasate sa sufere atat de mult. Pentru aceia, a testa starea de sanatate a micilor bestii inainte de nastere si chiar si dupa aceea, pentru a elimina viitoarele dobitoace bolnave, este ceva normal si indicat. Este foarte logic, fiindca septelul trebuie mentinut in buna stare, ca sa produca. Si atunci, ei explica mamelor si noua tuturor ca a lasa sa se nasca un copil bolnav este ceva iresponsabil, ceva de care trebuie sa le fie rusine. Mai bine este sa fie ucise micile bestii bolnave pe care mamele le poarta in ele, iar a o face cat mai repede este cu atat mai bine.

Iata unde ne duc cei care gandesc sa schimbe regulile moravurilor si moralei, iata unde ne duc cei pentru care a practica sodomia inseamna a practica iubirea, cei care spun ca a ramanea fideli in concubinaj inseamna a trai in fidelitate.

Mulțumim, Mihnea. Splendide predici ține parohul tău din Franța. Sau, de fapt, e lucrarea duhului și peniței tale? Nu aș fi deloc mirat: ești perfect capabil de asemenea capodopere.