Dumnezeu nu vrea suferinta omului

[caty_deea]

Sfintii Grigorie de Nyssa,Dionisie Areopagitul si Maxim Marturisitorul spun ca raul este doar o lipsa a binelui si ca nu are existenta proprie sau realitate.Deci Dumnezeu nu este autorul raului,caci ceea ce nu are realitate nu poate fi opera celui care a creat realitatea.
In concluzie,Dumnezeu nu vrea suferinta omului.
Atunci de ce exista iadul?De ce la Judecata vom fi pedepsiti?Pedeapsa consta in privarea de Imparatia Lui??!!

Atunci copiii care se nasc cu boli si care de fapt nu au cazut prin pacate din starea de bine,de ce sufera?E legat de caderea din starea de bine a parintilor,bunicilor?

[calator prin ploaie]

Este pe undeva un topic cu subiect de genul acesta....
In opinia mea Dumnezeu doar permite raul, dar nu il provoaca EL, niciodata....

[caty_deea]

În prealabil postat de calator prin ploaie

Este pe undeva un topic cu subiect de genul acesta....
In opinia mea Dumnezeu doar permite raul, dar nu il provoaca EL, niciodata....

Am cautat, dar nu am gasit.O sa perseverez.Ms

[camy_d]

În prealabil postat de caty_deea

Sfintii Grigorie de Nyssa,Dionisie Areopagitul si Maxim Marturisitorul spun ca raul este doar o lipsa a binelui si ca nu are existenta proprie sau realitate.Deci Dumnezeu nu este autorul raului,caci ceea ce nu are realitate nu poate fi opera celui care a creat realitatea.
In concluzie,Dumnezeu nu vrea suferinta omului.
Atunci de ce exista iadul?De ce la Judecata vom fi pedepsiti?Pedeapsa consta in privarea de Imparatia Lui??!!

Atunci copiii care se nasc cu boli si care de fapt nu au cazut prin pacate din starea de bine,de ce sufera?E legat de caderea din starea de bine a parintilor,bunicilor?

Dumnezeu nu vrea nici să suferim, nici să păcătuim. Însă cea mai mare parte din suferinţe ni se trage de la propriile păcate, pe care El n-ar fi vrut să le facem, dar le-am făcut.

În prealabil postat de caty_deea

Sfintii Grigorie de Nyssa,Dionisie Areopagitul si Maxim Marturisitorul spun ca raul este doar o lipsa a binelui si ca nu are existenta proprie sau realitate.Deci Dumnezeu nu este autorul raului,caci ceea ce nu are realitate nu poate fi opera celui care a creat realitatea.
In concluzie,Dumnezeu nu vrea suferinta omului.
Atunci de ce exista iadul?De ce la Judecata vom fi pedepsiti?Pedeapsa consta in privarea de Imparatia Lui??!!

Atunci copiii care se nasc cu boli si care de fapt nu au cazut prin pacate din starea de bine,de ce sufera?E legat de caderea din starea de bine a parintilor,bunicilor?

E un subiect dureros pentru mine... oare sufletul acelor copii nu ajung alaturi de Dumnezeu ?

[dianagroza]

În prealabil postat de caty_deea

In concluzie,Dumnezeu nu vrea suferinta omului.

Dumnezeu vrea ca noi sa ajungem sa ne numim fii, sa-L iubim. Doar cu voia Lui putem avea necazuri, de o intensitate mai mare sau mai mica. Sunt multe cazuri in care oamenii si-au intors fata spre Dumnezeu la necaz. Deci daca mai si suferim, Il pastram pe Dumnezeu in minte. Suferinta poate fi vazuta si ca o testare a tariei credintei.

În prealabil postat de caty_deea

Atunci de ce exista iadul?De ce la Judecata vom fi pedepsiti?Pedeapsa consta in privarea de Imparatia Lui??!!

Imi imaginez ca stii cum a aparut iadul, ca urmare a mandriei unor ingeri, capetenia fiind Lucifer. "Dumnezeu, n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci legandu-i cu legaturile intunericului in Iad, i-a dat sa fie paziti, pana la judecata" (2 Ptr. 2:4).
Primul intemeietor a pacatului a fost diavolul. Salasul diavolului este iadul "Satana va fi dezlegat din inchisoarea lui (din Iad) si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele 4 unghiuri ale pamantului" (Apoc. 20:7).
Apoi, la ispita diavolului a avut loc caderea lui Adam si Eva, prin ei a intrat moartea pe pamant. In ambele cazuri vina apartine faptasilor, ei nu au avut o inclinatie spre pacat, doar posibilitatea de a alege.
La Judecata vom fi pedepsiti in functie de pacatele noastre. Deci, nu este nimeni vinovat de pacatele noastre, ci doar noi si trebuie sa ne asumam acest lucru. Nu trebuie sa facem precum Adam care a dat vina pe Eva, si cea din urma a dat vina pe sarpe (diavol). Trebuie sa ne recunoastem greseala, caderea, sa ne ridicam si sa cerem iertare din toata inima. Una din variante poate fi sa fim mantuiti, a doua sa fim pedepsiti. De noi depinde!

În prealabil postat de caty_deea

Atunci copiii care se nasc cu boli si care de fapt nu au cazut prin pacate din starea de bine,de ce sufera?E legat de caderea din starea de bine a parintilor,bunicilor?

Pai asa se zice, ca se plateste pentru pacate pana la al 4-lea sau 7-lea neam. Nu mai retin. Boala copiilor poate insemna intoarcerea sau incercarea parintilor. Un copil suferind cu siguranta va fi mantuit, dar nu doar cei care sufera, copiii in general care nu discern intre pacat si fapta buna.

[caty_deea]

În prealabil postat de dianagroza

Dumnezeu vrea ca noi sa ajungem sa ne numim fii, sa-L iubim. Doar cu voia Lui putem avea necazuri, de o intensitate mai mare sau mai mica. Sunt multe cazuri in care oamenii si-au intors fata spre Dumnezeu la necaz. Deci daca mai si suferim, Il pastram pe Dumnezeu in minte. Suferinta poate fi vazuta si ca o testare a tariei credintei.



Imi imaginez ca stii cum a aparut iadul, ca urmare a mandriei unor ingeri, capetenia fiind Lucifer. "Dumnezeu, n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci legandu-i cu legaturile intunericului in Iad, i-a dat sa fie paziti, pana la judecata" (2 Ptr. 2:4).
Primul intemeietor a pacatului a fost diavolul. Salasul diavolului este iadul "Satana va fi dezlegat din inchisoarea lui (din Iad) si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele 4 unghiuri ale pamantului" (Apoc. 20:7).
Apoi, la ispita diavolului a avut loc caderea lui Adam si Eva, prin ei a intrat moartea pe pamant. In ambele cazuri vina apartine faptasilor, ei nu au avut o inclinatie spre pacat, doar posibilitatea de a alege.
La Judecata vom fi pedepsiti in functie de pacatele noastre. Deci, nu este nimeni vinovat de pacatele noastre, ci doar noi si trebuie sa ne asumam acest lucru. Nu trebuie sa facem precum Adam care a dat vina pe Eva, si cea din urma a dat vina pe sarpe (diavol). Trebuie sa ne recunoastem greseala, caderea, sa ne ridicam si sa cerem iertare din toata inima. Una din variante poate fi sa fim mantuiti, a doua sa fim pedepsiti. De noi depinde!
Atunci copiii care se nasc cu boli si care de fapt nu au cazut prin pacate din starea de bine,de ce sufera?E legat de caderea din starea de bine a parintilor,bunicilor?

[/quote]

Adam nu a avut inclinatie spre pacat?Dar noi o avem?Eu cred ca da

[Dumitru73]

În prealabil postat de calator prin ploaie

Este pe undeva un topic cu subiect de genul acesta....
In opinia mea Dumnezeu doar permite raul, dar nu il provoaca EL, niciodata....

doar in VT ... de cateva zeci sau sute de ori

[dianagroza]

În prealabil postat de caty_deea

Adam nu a avut inclinatie spre pacat?Dar noi o avem?Eu cred ca da

El a pacatuit, nu pentru ca asa i-ar fi fost firea, sau ca ar fi primit inclinatia spre pacat, pentru ca in acest caz, vina ar fi cazut pe Dumnezeu. Dimpotriva, fiind creat de Dumnezeu bun, el insusi, prin propria vointa, s-a facut neascultator si nu a cerut iertare, nu a fost smerit.
Consecintele pacatului stramosesc si a tuturor pacatelor personale ale oamenilor confera lumii in ansamblul ei o conditie pacatoasa. (Catehismul Bisericii Catolice)

"Prin păcatul său, Adam, ca prim om, a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toţi oamenii. "

"Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat, deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. Această lipsă se numeşte "păcat strămoşesc (originar)".

"Ca urmare a păcatului originar, natura umană are puterile slăbite, e supusă ignoranţei, suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat"

Un posibil raspuns se afla in Cartea lui Iov.Pe mine cel putin mereu m-a impresionat in mod deosebit acesta parte din Vechiul Testament.O sa dau ca citat interpretarea lui IPS Anania(RIP).Poate va ajuta.Explicatia,desi lunga,este exceptionala.

Motto: ,,Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1:21)

,,In părţile Răsăritului a trăit cândva bogatul, puternicul, neprihănitul şi dreptul Iov, un adevărat principe al ţinutului Uz, regiune situată la hotarul dintre Idumeea şi Arabia.

Binecuvântat de Dumnezeu cu pământuri, turme, cirezi, curţi şi palate, cu o familie numeroasă şi iubitoare, cu o viaţă tihnită şi cumpătată, cu preţuirea şi respectul cetăţenilor, cu recunoştinţa săracilor pe care-i ajută din belşug, Iov are toate motivele să se creadă şi să fie fericit. Fericirea însă I-o datorează lui Dumnezeu, pe care-L cinsteşte şi faţă de Care se străduieşte, zi şi noapte, să fie drept şi fără prihană, cunoscându-I şi împlinindu-I poruncile, aducându-I jertfe atât pentru el, cât şi pentru copiii săi care, din nebăgare de seamă, vor fi păcătuit cumva împotriva Domnului. Iov este omul cu conştiinţa curată şi împăcat cu Dumnezeul său.

Iată însă că, din senin, asupra lui Iov se năpustesc o seamă de nenorociri ce se rostogolesc una după alta, ca într'o cascadă ameţitoare: focul şi tâlharii îl lipsesc de turme, cirezi şi herghelii; cei zece copii ai săi, băieţi şi fete, mor de năprasnă sub dărâmăturile casei în care se ospătau. Izbit în tot ce are, Iov găseşte tăria de a nu se descumpăni; el nu numai că nu-L blesteamă pe Dumnezeu, aşa cum ar fi făcut oricare altul, ci, dimpotrivă, îl binecuvintează, ca pe Unul ce are puterea de a lua ceea ce a dat.

Nenorocirile însă nu se opresc aici; Iov se pomeneşte lovit de o boală grea şi impură, cu trupul plin de bube dezgustătoare, ceea ce-l obligă să se izoleze de societate şi să-şi îndure suferinţa undeva în afara cetăţii, pe o grămadă de gunoi, aproape gol, răzându-şi puroaiele cu ajutorul unui ciob. Dar, cu toate că însăşi soţia sa îl îndeamnă să-L blesteme pe Dumnezeu, Iov se abţine şi de data aceasta.

După o vreme, trei dintre prietenii săi, auzind de cele întâmplate, vin de departe să-l vadă şi să-l mângâie: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah. Adepţi ai înţelepciunii tradiţionale, potrivit căreia Dumnezeu îi dă fiecăruia după faptele sale, pe cel drept adică răsplătindu-l cu viaţă fericită şi moarte senină, iar nedreptului plătindu-i pe măsura nedreptăţii lui, cei trei sunt departe de a-l consola pe nefericitul lor prieten; în fapt, ei se străduiesc să-l convingă că starea lui de acum trebuie să fie consecinţa unui oarecare păcat pe care el nu-l mărturiseşte sau, eventual, nu-l ştie. La rândul său, Iov se apără cu îndârjire, susţinându-şi nevinovăţia; şi iată-ne astfel în plină dramă a conflictului dintre starea ideală şi cea reală: prezumţia că omul drept e răsplătit cu binele - şi viceversa - e contrazisă de evidenţa nenumăratelor cazuri în care dreptul e menit să sufere, în timp ce nelegiuitul, prin propria sa nelegiuire, se bucură de viaţă îmbelşugată şi moarte liniştită.

Suferinţa omului drept, iată principala temă a procesului pe care Iov i-L deschide lui Dumnezeu. Suferinţa sa e nu numai fizică, ci şi morală; în ultimă instanţă, el nu se plânge de suferinţă, ci de faptul că nu o înţelege, că ea se consumă sub semnul absurdului în atotputernicia unui Dumnezeu Care nu poate fi decât raţional. Suprema lui întrebare: De ce? rămâne fără răspuns, un răspuns pe care nu i-l pot da nici înţelepţii prin logica lor sofisticată, dar nici Dumnezeu Care, deocamdată, Se mulţumeşte să tacă.
Pe neaşteptate, intervine un al patrulea prieten, Elihu; plecând de la unele afirmaţii oarecum hazardate ale lui Iov la adresa măreţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu, el încearcă să-i inculce acestuia măcar o urmă de vinovăţie, însă nu izbuteşte; osânditul continuă să-şi susţină inocenţa, dar fără să rostească vreun cuvânt blasfemiator.

In cele din urmă, Dumnezeu rupe tăcerea şi-i vorbeşte lui Iov din mijlocul norului. Rostirea Sa e menită să-i aducă aminte omului de propria sa fragilitate şi nimicnicie în raport cu eternitatea şi puternicia Creatorului. Folosind imagini strivitoare, ce se succedă ca o cascadă de fulgere, recurgând deseori la un limbaj al ironiei divine şi al verdictului fără replică, Dumnezeu trece prin faţa ochilor lui Iov o seamă de minuni ale creaţiei, precum alcătuirea lumii, splendoarea zorilor, nemărginirea mării şi a pământului, tainele luminii, măreţia fenomenelor naturii, frumuseţea cerului şi a constelaţiilor, dar şi raţiunile ascunse ce zac în comportamentul unor animale ca antilopa (cerboaica), asinul sălbatic, struţul, calul dresat pentru război.

Copleşit, lui Iov nu-i mai rămâne decât să-şi ducă degetul la buze, dar Atotputernicul îi mai pune în faţă două dintre făpturile Sale redutabile, Hipopotamul şi Leviatanul, înfăţişate cu o mare încrengătură de amănunte, menite să-i demonstreze omului că el, dacă nu are acces nici la cunoaşterea creaturii, cu atât mai puţin va avea acces la cunoaşterea Creatorului. Iov se resemnează; el recunoaşte atotputernicia discreţionară a Dumnezeului său, pe Care mai înainte doar îl auzise, dar pe Care acum L-a şi văzut. La rândul Său, Dumnezeu îi mustră pe cei trei interlocutori ai lui Iov pentru superficialitatea mărturiei lor şi-l laudă pe erou pentru cutezanţa de a-şi fi rostit adevărurile, chiar cu riscul, zicem noi, de a fi depăşit hotarul atât de subţire dintre revoltă şi blasfemie. Ca urmare, el va fi repus în drepturile sale depline, va redeveni sănătos, îşi va redobândi averile şi familia şi va trăi liniştit până la adânci bătrâneţe.

Iov însă va muri fără să ştie - nici el, nici prietenii săi - că episodul nenorocirilor sale, oricât ar părea de absurd, nu-şi are originea nici în vreun păcat pe care el l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau destin, ci într'o anumită iconomie a lui Dumnezeu.

Episodul începuse nu pe pământ, ci în cer, şi anume în cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu şi Satan. Venind vorba de neprihănitul şi credinciosul Iov, cu care Domnul Se mândreşte, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e un act gratuit, ci interesat, că el durează doar atâta vreme cât Iov beneficiază în schimb de bogăţii imense şi familie numeroasă. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu îi permite Diavolului să se atingă mai întâi de bunurile şi copiii dreptului, apoi şi de sănătatea trupului său.Aşadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că devoţiunea omului faţă de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe şi dezinteresate, independentă de orice factor contingent.

Desigur, întrebarea esenţială (şi, practic, unică) a cărţii: Pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat? rămâne fără răspuns. Iahve i Se descoperă eroului drept Dumnezeul Care copleşeşte prin putere şi măreţie, dar asupra urletului acestuia păstrează tăcere. Poate că, pentru vârsta de atunci a înţelegerii umane, ar fi fost şi destul de complicat, deoarece problema nu e deloc simplă. Relaţia faptă-răsplată era abordată juridic; aşa face Diavolul, aşa fac cei trei prieteni ai eroului.

Singur cel de al patrulea, Elihu, avansează presupunerea că suferinţa va fi având şi o funcţie purificatoare. Vor trebui să treacă secole până ce întrebarea va fi pusă de ucenicii Domnului asupra orbului din naştere: „Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s'a născut orb?“ „Nici el n'a păcătuit, nici părinţii lui - a fost răspunsul -, ci pentru ca'ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu“ (In 9, 2-3).

Aşadar, în spatele oricărei suferinţe inexplicabile şi care, aparent, cade sub incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce face. Şi tot atunci, prin Iisus, se va descoperi că, pe lângă suferinţa născută din păcat există şi o suferinţă născută din iubire, a cărei supremă expresie avea să fie jertfa de pe cruce."