In ce consta mantuirea noastra

Avem o aplecare înăscută spre religie şi de mici copii la început, duşi de mânuţă de părinţi, iar apoi singuri bătătorim drumul spre biserică sau,încercaţi de loviturile vieţii intrăm întâmplător sau îndemnaţi de cineva într-un astfel de loc unde,găsim o linişte tulburătoare care ne chiamă mereu şi mereu să revenim în spaţiul sacru al lăcaşului de închinare,mai devreme sau mai târziu majoritatea dintre noi ne căutăm identitatea religioasă.
Fără a înţelege de ce ne simţim atraşi de credinţă ,mai târziu sau mai devreme vom şti că prin trăirea acesteia viaţa noastră pe acest pământ capătă un scop şi anume câştigarea mântuirii.
Mântuirea constă în revenirea la comunicarea cu Dumnezeu.
Această comunicare a pierdut-o întreg neamul omenesc prin păcatul strămoşesc.Tot neamul omenesc este o totalitate de fiinţe pierdute.Pieirea este soarta tuturor oamenilor;şi a celor buni şi a celor răi."Căci în păcate m-a născut maica mea.."Ps.5o
Coborau în iad după sfârşirea vieţii pe pământ, nu numai păcătoşii ci şi drepţii din Vechiul Testament.Acesta era preţul fiinţei umane decăzute.
Pentru restabilirea comunicării omului cu Dumnezeu,pentru mântuire era necesară răscumpărarea .
Rascumpărarea neamului omenesc nu a fost săvârşită de un înger, ea a fost săvârşită de însuşi Dumnezeu.
Toate faptele bune,omeneşti neputincioase care pogorau făptura omenească în iad au fost înlocuite cu o singură faptă bună credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.
Mântuirea nu se poate obţine decât prin -CREDINŢA ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS.
Cu credinţa şi prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea tainelor de el dăruite.
Gândire unora dintre atei sau sectanţi precum că ei fac fapta bună şi au o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu este greşită iar unii ca aceştia nu se voi măntui în veci.

[SIZE=3]Sunt oameni care aduc cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Fiului lui Dumnezeu.Unul ca acesta nu fură,nu ucide ci chiar face unele fapte bune,este aşa cum spune el sau alţii asemenea lui - un om minunat![/SIZE]
[SIZE=3]Cum poate Dumnezeu să nu-i dea mântuire???- zice el![/SIZE]
[SIZE=3]El zice aceasta deoarece nu cunoaşte creştinismul.[/SIZE]
[SIZE=3]Cel ce huleşte pe Dumnezeu nu se va mântui! Prin cuvintele şi prin faptele lor mulţi se leapăde în fiecare zi de Hristos.Acei care se joacă de-a cuvintele vor plânge veşnic![/SIZE]
[SIZE=3]Citiţi Noul Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe despre înţelegerea corectă a scripturii,despre ce fel de viaţă ce gânduri şi simţăminte îi sunt de cuviinţă unui creştin.[/SIZE]
[SIZE=3]Să-l cunoaştem pe Hristos şi creştinismul din credinţa vie,din trăirea credinţei zi cu zi şi din luarea crucii şi urmarea Lui suportând toate necazurile şi prigonirile cu bucurie până la sfârşi.[/SIZE]
[SIZE=3]Aceasta este calea spre mântuire a unui creştin trăitor.[/SIZE]
[SIZE=3]([SIZE=2]În aceste postări m-am folosit de cuvine ale sfântului ierarh Ignatie Brancianinov[/SIZE][/SIZE][SIZE=2])[/SIZE]

[carmina]

"In pragul coacerii tineretilor mele am savarsit un mare pacat:intr-o miscare nebuna a ignorantei mandriei,eu L-am “parasit” (pe Hristos) pentru un altul,un inchipuit Absolut Suprapersonal.Biruindu-mi bunul obicei de a ma ruga Dumnezeului copilariei mele,in ceasurile meditatiei nazuiam catre Fiinta absoluta.Ma sustrageam,precum mi se parea,de la tot ce este relativ,tot ce tine de felurite forme,vazute sau nevazute,simtite sau gandite.Ma duceam cu incapatanare in intunerecul necunoasterii,ca prin sustragere de la tot ce este trecator sa ajung la Ceea sau Cel ce transcede hotarele a tot ce este schimbacios,a tot ce se poate clatina.Se intampla ca cercam o oarecare “odihna”si ma indulceam,in chip nu simtitor sau trupesc,de aceasta stare.Intr-un avant si mai deplin catre atot-transcendenta Fiinta-Nefiinta de nenumit,imi vedeam propria minte ca lumina.(...)
Acea perioada a vietii mele,cineva ar putea-o vedea ca plina de inspiratie,insa eu,de departe nu cu bucurie imi amintesc de ea:am inteles ca ma dedam unei anumite “odihniri” care in realitate era o sinucidere in plan metafizic.(...)
Din aceasta stare mincinoasa eu niciodata nu as fi putut iesi cu propriile-mi puteri,dar Domnului I-a fost mila de mine si m-a prins,poate in ultima clipa.(...)
Porunca “a iubi pre Domnul cu toata fiinta,si pre aproapele ca insusi pre sine”(Lc.10:27),neasteptat s-a infatisat mintii mele in contextul sau evanghelic:contopirea fiintiala cu Dumnezeu se savarseste prin dragoste.Si astfel,ceea ce candva ma indepartase de la Evanghelie – “a iubi” imi aparuse atunci,in acel ceas ciudat intr-o straduta a Moscovei,ca un psihism ieftin – acum patrundea in inima mea si in minte ca lumina adevaratei cunoasteri:unirea fiintiala se savarseste in actul iubirii.Intelesul evanghelic al iubirii bate neasemuit mai departe decat intelegerea noastra psihica sau trupeasca.Dumnezeul copilariei mele se intorsese la mine in lumina intelegerii.
Viata crestina se intocmeste prin impletirea a doua voiri:cea Dumnezeiasca-vecinic una, si cea omeneasca-supusa clatinarilor.Dumnezeu se descopera omului prin multe si felurite cai.El nu silniceste voia oamenilor.Daca noi,cu dragoste vom primi apropierile Lui de noi,atunci El adesea va cerceta sufletul cu blandetea si smerenia Sa.Se poate intampla,precum poarta marturie intreaga istorie a credintei crestine,ca El sa se arate omului in Lumina mare.Sufletul,vazand pe Hristos in Lumina Iubirii Sale,este atras catre Dansul;el nu poate,nici voieste a se impotrivi acestei atrageri.Insa El este Foc care ne mistuie.Toata apropierea de El se insoteste de o dureroasa incordare.Este firesc firii noastre cazute sa ocoleasca durerea;si noi ne clatinam in hotararea noastra de a-I urma.Dar a ramane in afara Luminii sale devine de asemeni de nesuferit.Si astfel duhul era pus in fata a doua situatii:a ma smeri cu falsa smerenie,a ma amesteca cu realitatea ce ma inconjoara si a ma osandi stricaciunii – sau a primi infricosata chemare a lui Hristos.Cand am ales cea de-a doua hotarare,am renascut spre viata in Dumnezeul cel Viu.(...)
In viata fiecarui crestin,cresterea duhovniceasca ia ritmul sau secventa specifica,proprie acelei unice persoane.Dar temei a toate este unul si acelasi Duh (I Cor.12:4-11),prin urmare unul si acelasi tel final exprimat in poruncile lui Hristos care culmineaza cu:”Fiti dar voi desavarsiti,precum si Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este”(Mt.5:48).De unde urneaza ca ceea ce se intampla in calatoria unei persoane poate sa coincida cu experientele multor altora de aceeasi credinta,care s-au nevoit in epoci diferite,in conditii diferite nu numai launtric,ci si exterior.Una si aceeasi porunca a desavasirii a fost data pentru toate veacurile,tuturor oamenilor,indiferent de locul,cultura,nationalitatea sau orice altceva conditionat sau relativ.Cu alte cuvinteoruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul.
Viata duhovniceasca a unui crestin poarta un caracter deosebit de dinamic.Ea niciodata nu este statica:este nesfarsit de felurita in manifestarile ei.Pe de o parte aceasta ii vadeste bogatia,pe de alta-faptul ca noi nu am atins inca desavarsirea:in viata Dumnezeirii Insasi,Sfanta Treime,momentul dinamic si cel static se contopesc intru o unime de neinteles noua.Si in aceasta ”unime” se cuprinde adevarata neclatinare fagaduita tuturor celor ce vor fi adus adevarata pocainta.”


”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie

[carmina]

“Partea lucrarii lui Dumnezeu din viata noastra o numim Pronie.Aceasta Pronie nicicum nu se aseamana ursitei pagane.In unele momente de rascruce,cu adevarat noi insine alegem dintre posibilitatile ce ne stau inainte.Cand in fata ni se deschid felurite cai,atunci,fireste,trebuie hotarat sa ne indreptam catre Bunul cel de pe urma pe care il cautam.Aceasta alegere neaparat va trebui insotita de hotararea de a merge pana la jertfa.In astfel de cazuri,deosebit de limpede se vadeste libertatea noastra duhovniceasca.Cel mai adesea,din nefericire,oamenii se calauzesc de indemnuri vremelnice,abatandu-se de la calea de Dumnezeu aratata catre Imparatia Luminii.Astfel omul cade in cercul patimilor inselatoare care-l impiedica a zari doritele zori.Insa orice alegere va fi si ea numaidecat insotita de suferinte si de jertfe.Iar cand alegem voia lui Dumnezeu,toata jertfa ne va asemana cu Hristos:”Parinte,de voiesti,sa treaca paharul acesta de la Mine,insa nu voia Mea,ci a Ta sa fie”(Lc.22:42).
Noi toti,de nevoie,trebuie sa trecem prin taina mortii pentru o mai mare asemanare cu Hristos.Dincolo de acest prag necunoscut noua,Dumnezeu si Tatal nostru ne duce in taramul zilei neinserate.Iata nadejdea noastra in Hristos,care va fi,caci toate fagaduintele Sale sunt nemincinoase si nestramutate,precum a aratat-o experienta milenara a Bisericii noastre.

In Imparatia lui Dumnezeu-Tatal nimeni nu se inchide egoist inlauntrul sau.Sfanta iubire,toata dorirea si-o stramuta in cei iubiti.Intreaga lume,si a lui Dumnezeu,si cea facuta,o imbratiseaza in smerenie.Astfel,intreaga Fiinta devine continutul ei.In aceasta consta mare-cuviinta dragostei,bogatia ei nepretuita si fericirea de negrait.
Saracia insa si intunerecul iadului se cuprind in inchiderea in sine din iubire de sine.Culmea inchiderii in sine a mandriei se exprima ca ura de Dumnezeu.

Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina,suntem ca orbii.In afara acestei Lumini,noi nu recunoastem pacatul;fara ea nu se deschide inaintea noastra caderea omului in adevaratele ei dimensiuni.Numai Duhul Sfant,cu venirea Sa,ne da putinta la inceput a vedea tragismul propriei noastre stari si,prin noi,a trai apoi marea drama a intregii istorii a omenirii.Urmarea caderii este o boala de nevindecat de catre doctorii pamantesti.A impaca cugetele inimii noastre cu duhul poruncilor lui Hristos - noi nu o putem face;de unde si dureroasa nevointa a luptei cu “legea pacatului” care ne ucide (Rom.7:23-25).
Pretioasa este aceasta perioada a vietii noastre,cu toate ca si chinuitoare:din toate partile suntem cuprinsi de patimi inflacarate care iau forma “aprinderii ispitelor”(1Pt.4:12).Dar intru ajutor ne vine Harul,care la inceput nu se vede ca Lumina,ci se simte ca o flacara cereasca ce mistuie in noi radacinile pacatului.
De cate ori sufletul meu,ca o mica faptura neputincioasa,atarna deasupra prapastiei cu o frica mare;nu o frica pamanteasca - nu nazuiam a prelungi la nesfarsit aceasta viata:groaza mea consta in faptul ca,dupa ce Dumnezeu facuse pogaramant pana la a veni la mine,eu vedeam cu ce rani eram intreg acoperit.Ma constientizam cu desavarsire nevrednic Imparatiei lui Dumnezeu.Nu sunt in putere a descrie acea mahnire care ma afunda intr-un lung si adanc plans.Desi fara de minte,totusi stiam ca ma aflu in mainile Facatorului meu despre Care este scris:”Infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului Celui Viu”(Evr.10:31).Imi era uneori greu pana la a nu mai putea rabda,si o data am incercat sa ma smulg din Sfintele Sale Maini (Io.10:28),insa toate incercarile se naruiau,caci nu aveam unde sa ma duc:nimic in lume nu ma atragea,nu imi putea implini duhul.
Domnul a zis:”Nu va temeti de cei ce ucid trupul…ci…temeti-va de Cela ce,dupa ce a ucis,are stapanire sa arunce in gheena.Asa zic voua,de Acela sa va temeti”(Lc.12:4-5).Domnul,Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce,nu spunea cuvinte desarte,fara insemnatate.Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric.Si frica,frica de viata datatoare - nu se departa de la mine.Mai mult,ceva straniu se petrecea:de cum slabea aceasta,simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea,mintea se risipea,simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata:cu duhul muream.De-abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu,iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat:cutremurul inaintea vesnicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in “rugaciune”.Duhul meu,slobod,fara vreo straduinta a vointei,se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute:nesfarsitele prapastii ale fiintei,intunecatele salasuri ale iadului,dar si Cerul luminat de Lumina Nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui in vecii vecilor.”

”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie

[costel]

Dorina, eu am inceput sa am dorul de Dumnezeu prin clasa a XII a. Pana atunci nu-mi amintesc sa-I fii vorbit. Mi-as fi dorit sa-L stiu prezent si in jocurile mele, in plimbatul prin livada, in rugaciunile pentru copii... Insa, la cat de mic sunt in aceasta lupta cu pacatul, ma simt ca un copil. O fiinta neputincioasa in a reusi fara ajutorul Tatalui. Asa ca, de fiecare data cand ies din casa, ma simt copil, dar un copil care este tinut de mana de un Dumnezeu-Tata.

[carmina]

"Dacă citim viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, putem să împărţim bucuriile Duhului Sfânt în trei grupe, şi anume:


Bucuriile Betleemului, pe care le simte creştinul ce merge la biserică, care se închină cu evlavie, ascultă Sfânta Liturghie, posteşte, face milostenie, se spovedeşte curat şi primeşte cu multă credinţă Preacuratele Taine. Acestea sunt cele mai obişnuite bucurii duhovniceşti, care se dobândesc destul de uşor, fără multă osteneală şi sunt de obşte pentru toţi creştinii dreptcredincioşi. Se întâlnesc în casa săracului, în coliba văduvei, în inima străinului, în orice familie de creştin. Le-am putea numi şi bucurii liturgice, euharistice, pentru că se nasc în Biserică, trăiesc prin Biserică şi ajung la desăvârşire în Biserică prin unirea cu Sfânta Împărtăşanie. Acestea sunt, deci, bucuriile tinereţii duhovniceşti, comune şi mirenilor, şi preoţilor şi călugărilor.



Bucuriile Taborului sunt mult mai înalte ca cele dintâi şi le simte numai cel lipsit de grijile lumii, care trăieşte în linişte, care a dobândit cea mai curată rugăciune, care are izvoare de lacrimi pentru păcatele sale şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Aceste bucurii se câştigă cu multă osteneală, smerenie şi în timp îndelungat. Iar cine a ajuns acolo sus pe Tabor, cine şi-a înălţat mintea şi inima la Dumnezeu, acela este ca o făclie mereu aprinsă, care de-a pururi vede pe Dumnezeu înaintea feţei sale (Psalm 15, 8) şi poate striga cu Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici... (Marcu 9, 5). Acestea sunt numite şi bucuriile desăvârşirii, pe care foarte puţini le pot dobândi, căci se nasc numai din linişte şi rugăciune.



Bucuriile Golgotei sunt şi mai înalte ca cele de până acum şi le pot simţi cei ce urcă muntele Golgota, cei ce duc cu multă răbdare crucea suferinţei, a bolilor îndelungate, a necazurilor pentru Hristos, a muceniciei, a jertfirii pentru aproapele pentru dreptate, care mor şi înviază cu Domnul. Acestea sunt numite şi bucuriile sângelui, ale jertfei, pentru că se nasc din sânge, din lacrimi şi suferinţă. Mari sunt aceste bucurii şi puţini sunt cei ce sunt vrednici să le poarte, pentru că fără multă suferinţă nu se pot câştiga de nimeni. (...)



Să primim ca pe un dar bucuriile cele duhovniceşti şi să le ascundem cu osârdie în inimile noastre. Cu osteneală se câştigă, cu multe ispite se păstrează, dar fără ele nu avem nădejdea mântuirii. Că cine face o faptă bună, cine se roagă sau face milostenie şi nu simte mângâiere duhovnicească, acela fără folos s-a ostenit şi este lipsit de nădejde.



Fiecare dintre noi să se ispitească pe ce treaptă a faptelor bune se află şi fiecare să râvnească spre bunătăţile cele mai alese, ca să fie mângâiat de Duhul Sfânt cu bucuriile cele mai înalte. Că bucuriile cele duhovniceşti se nasc unele pe altele, se cheamă unele pe altele şi se atrag unele spre altele, pentru ca bucuria noastră în Hristos să fie deplină."



(din „Predici la praznice împărăteşti", Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2008)

[cristiboss56]

În prealabil postat de carmina

"Dacă citim viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, putem să împărţim bucuriile Duhului Sfânt în trei grupe, şi anume:


Bucuriile Betleemului, pe care le simte creştinul ce merge la biserică, care se închină cu evlavie, ascultă Sfânta Liturghie, posteşte, face milostenie, se spovedeşte curat şi primeşte cu multă credinţă Preacuratele Taine. Acestea sunt cele mai obişnuite bucurii duhovniceşti, care se dobândesc destul de uşor, fără multă osteneală şi sunt de obşte pentru toţi creştinii dreptcredincioşi. Se întâlnesc în casa săracului, în coliba văduvei, în inima străinului, în orice familie de creştin. Le-am putea numi şi bucurii liturgice, euharistice, pentru că se nasc în Biserică, trăiesc prin Biserică şi ajung la desăvârşire în Biserică prin unirea cu Sfânta Împărtăşanie. Acestea sunt, deci, bucuriile tinereţii duhovniceşti, comune şi mirenilor, şi preoţilor şi călugărilor.



Bucuriile Taborului sunt mult mai înalte ca cele dintâi şi le simte numai cel lipsit de grijile lumii, care trăieşte în linişte, care a dobândit cea mai curată rugăciune, care are izvoare de lacrimi pentru păcatele sale şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Aceste bucurii se câştigă cu multă osteneală, smerenie şi în timp îndelungat. Iar cine a ajuns acolo sus pe Tabor, cine şi-a înălţat mintea şi inima la Dumnezeu, acela este ca o făclie mereu aprinsă, care de-a pururi vede pe Dumnezeu înaintea feţei sale (Psalm 15, 8) şi poate striga cu Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici... (Marcu 9, 5). Acestea sunt numite şi bucuriile desăvârşirii, pe care foarte puţini le pot dobândi, căci se nasc numai din linişte şi rugăciune.



Bucuriile Golgotei sunt şi mai înalte ca cele de până acum şi le pot simţi cei ce urcă muntele Golgota, cei ce duc cu multă răbdare crucea suferinţei, a bolilor îndelungate, a necazurilor pentru Hristos, a muceniciei, a jertfirii pentru aproapele pentru dreptate, care mor şi înviază cu Domnul. Acestea sunt numite şi bucuriile sângelui, ale jertfei, pentru că se nasc din sânge, din lacrimi şi suferinţă. Mari sunt aceste bucurii şi puţini sunt cei ce sunt vrednici să le poarte, pentru că fără multă suferinţă nu se pot câştiga de nimeni. (...)



Să primim ca pe un dar bucuriile cele duhovniceşti şi să le ascundem cu osârdie în inimile noastre. Cu osteneală se câştigă, cu multe ispite se păstrează, dar fără ele nu avem nădejdea mântuirii. Că cine face o faptă bună, cine se roagă sau face milostenie şi nu simte mângâiere duhovnicească, acela fără folos s-a ostenit şi este lipsit de nădejde.



Fiecare dintre noi să se ispitească pe ce treaptă a faptelor bune se află şi fiecare să râvnească spre bunătăţile cele mai alese, ca să fie mângâiat de Duhul Sfânt cu bucuriile cele mai înalte. Că bucuriile cele duhovniceşti se nasc unele pe altele, se cheamă unele pe altele şi se atrag unele spre altele, pentru ca bucuria noastră în Hristos să fie deplină."



(din „Predici la praznice împărăteşti", Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2008)

Păcat ca multe din predici, invaţaturi, rămân simple postări, simple cuvinte. Mult mai de folos e sentimentul copilului din noi ce-L tine in permanenţă pe Tatăl de mână, aşa cum cineva de aici spunea atat de simplu si atât de inălţator !

În prealabil postat de costel

Dorina, eu am inceput sa am dorul de Dumnezeu prin clasa a XII a. Pana atunci nu-mi amintesc sa-I fii vorbit. Mi-as fi dorit sa-L stiu prezent si in jocurile mele, in plimbatul prin livada, in rugaciunile pentru copii... Insa, la cat de mic sunt in aceasta lupta cu pacatul, ma simt ca un copil. O fiinta neputincioasa in a reusi fara ajutorul Tatalui. Asa ca, de fiecare data cand ies din casa, ma simt copil, dar un copil care este tinut de mana de un Dumnezeu-Tata.

Cât de frumos ai spus şi cât de simplu! Am deschis aceast topic deoarece sunt mulţi (aşa cum am fost şi eu) care nu ştiu care este scopul vietii creştine.
Este uşor să dai citate greoaie care chiar dacă sunt pline de învăţături folositoare nu se lipesc de suflet aşa cum se lipeşte o trăire personală aşa cum este aceasta scrisă de tine.

[carmina]

În prealabil postat de dorinastoica14

Cât de frumos ai spus şi cât de simplu! Am deschis aceast topic deoarece sunt mulţi (aşa cum am fost şi eu) care nu ştiu care este scopul vietii creştine.
Este uşor să dai citate greoaie care chiar dacă sunt pline de învăţături folositoare nu se lipesc de suflet aşa cum se lipeşte o trăire personală aşa cum este aceasta scrisă de tine.

pe Dumnezeu il putem cunoaste din experientele proprii,din experientele semenilor nostri,din lectura... cred ca depinde de structura sufleteasca a fiecaruia dintre noi.

cat despre scopul vietii crestine,daca mi-ai fi pus asta intrebare acum 20 de ani,as fi raspuns ca implinirea poruncilor si o viata bine placuta Lui,conforma cu educatia ortodoxa.

astazi insa,pot afirma cu certitudine ca nu este suficient;il poti descoperi pe Dumnezeu in inima ta,dar trebuie sa stii sa-L si pastrezi acolo in ciuda tuturor greutatilor vietii;iar lucrul acesta l-am invatat pe parcurs,citind si incercand sa-mi corectez greselile;cu cat aflu mai mult,cu atat imi dau seama ca n-am facut decat primii pasi pe Cale.
personal,imi doresc sa cunosc nu numai trairile si convingerile fiecaruia,dar si lecturile care au zidit in sufletele lor simtamintele crestine.

cu riscul de a fi citata de n-ori si a ma supune comentariilor dezaprobatoare,postez cuvintele simple ale Sf.Serafim de Sarov privind scopul vietii crestine:

“Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului lui Dumnezeu.
Daca,de pilda,rugaciunea si privegherea va da mai mult har,rugati-va si privegheati.Daca va da mai mult har postul,postiti.Daca milostenia va da mai mult har,atunci dati milostenie.La fel ganditi-va pentru fiecare alta virtute care se face intru Hristos.
Asa sa negutatoriti duhovniceste cu virtutile.Si dupa ce dobanditi in felul acesta harul Sfantului Duh,sa-l impartiti tuturor celor ce au nevoie de el,luand exemplu de la lumanarea aprinsa.Aceasta,desi arde cu lumina pamanteasca,aprinde de la ea si alte lumanari,lumineaza si alte locuri,fara ca lumina ei sa se micsoreze."
Doamne,ajuta!

[windorin]

Dumnezeu este iubire !

Mantuirea este dobandirea dragostei.

Iubind pe toti si pe toate, cu siguranta ne vom mantui. Nu avem nevoie de tratate, de studii arpofundate pentru "a-L gasi" pe Dumnezeu. Este nevoie doar de o inima curata de orice rautate. Iubim vecinii, iubim oamenii in autobuze, iubim colegii, iubim rudele, nu raspundem nimianui cu rau, si gata.. Dumnezeu se descopera in inima noastra.

Dragostea este calea pe care a mers Hristos. Aceeasi cale o avem si noi !