Predica de azi

[Mihnea Dragomir]

Este (ca si buna parte din cele de dinainte) o predica a preotului la care merg cel mai des Duminica. Un om cu har, din cea mai autentica noblete. Singur fiu al mamei sale, care a ales preotia. El a transformat micuta capela a castelului sau intr-o adevarata biserica, la care vin oameni (precum eu) de la 40 de kilometri, iar unii chiar de mai departe. Mari sunt roadele pastoririi sale! Singurul regret e acela ca are o varsta relativ inaintata. Intr-o intrevedere de zilele trecute i-am spus mirarea mea de a vedea in livada castelului o oaie. O oaie mica, neagra si stinghera, care tine companie unui magar care se plimba linistit, printre pomi fructiferi, mancand cu mare bucurie pere cazute la pamant. Raspunsul lui m-a fermecat: "asta ma dispenseaza de a plati pe cineva sa tunda iarba. Nu ai vazut ? Livada mea e ca un teren de golf si, cu toate astea, nu a tuns nimeni iarba anul asta".

In primul an aveam un preot foarta tanar, dar extrem de dibace in chestiuni morale. Cu ocazia unei intrevederi, i-am spus dubiul meu cu privire la prescrierea de anticonceptionale. Este aceasta un pacat, fiindca particip, prin prescriere, la un lucru impotriva vietii, sau nu este un pacat, fiindca nu eu sunt autorul ? A cazut doar o clipa pe ganduri, dupa care mi-a spus: "ai un magazin de arme. Sa vinzi arme, e meseria dumitale. Iata ca vine o femeie care iti cere sa-i vinzi un pistol. O intrebi pentru ce ii trebuie si ea iti raspunde: vrea un pistol ca sa-si ucida fiul. Ce faci ? I-l vinzi ? Ce crezi, un asemenea lucru e pacat sau nu ?" Pe urma, am adus in discutie care ar fi modalitatea mai potrivita de refuza. "Dar, parinte, daca le spun ca nu vreau sa le prescriu se vor simti contrariate si vor spune ca amestec convingerile mele cu profesia". "Dar nu le spuneti ca nu vreti sa prescrieti. Spuneti-le ca nu aveti dreptul. Fiindca nu aveti dreptul de a prescrie asemenea medicamente in asemenea scop. Intelegeti ? Vreti, dar nu puteti!"
In urma acelei intrevederi am scris un articol pe blogul meu, aici.

[Mihnea Dragomir]

Auzim ca toti cei care refuza "evidenta" evolutionismului sunt niste integristi obscurantisti. Nici macar nu merita sa li se dea raspuns la obiectiile lor stupide! Ei bine, e obligatoriu, in zilele noastre, sa admitem ca bunica noastra indepartata e maimuta aceea careia s-a pretins a-i fi adunat oasele raspandite pe suprafata unui hectar, printre alte oase, si careia i s-a dat numele de "Lucy". Sunt multi arheoloogii avizi de finantare si de o clipa de glorie, gata fiind pentru toate minciunile si mistificarile.

In realitate, nimic, absolut nimic nu a dovedit vreodata ipoteza nazdravana a lui Darwin. Dimpotriva, numeroase adevarate descoperiri stiintifice si arheologice converg in a demonstra stabilitatea speciilor. Si atunci, care sa fie motivul acestei incrancenari pentru ca oamenii sa inghita ideea ca maimutele au urcat in copac, in vreme ce ei au coborat din ele ?

Cine profita de asemenea minciuna ? Demonul, dusmanul lui Dumnezeu si al sufletelor noastre. Inventia satanica a evolutionismului este destinata sa discrediteze Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza Creatia. Creatia lui Adam si Eva, Paradisul terestru, Pacatul Original, dezordinea care a urmat in natura, regresiunea omului pana la idolatrie. Si, apoi, lentul urcus intelectual, moral, spiritual, de-a lungul intregii Istorii Sfinte.

Intr-adevar, daca omul este descendentul amoebei ajunse pe Pamant cine stie cum, poate prin vreun meteorit, si care, pe urma, a evoluat pentru a deveni vertebrat acvatic, saurian, mamifer, primat, homo erectus, homo habilis, homo sapiens, homo sapiens sapiens si, astazi, homo connectus, atunci omul nu e decat o specie animala mai evoluata ca altele si care avanseaza, intr-un mars triumfal, spre mutantul care va fi, sa nu ne indoim: un supraom. Un supraom practicand telepatia, telekinezia, care va stapani "Forta". Ce mai, un mic dumnezeu, care nu mai are nevoie de Dumnezeu pentru fericirea lui.

Asemenea elucubratii nu au avut ca rezultat decat abrutizarea fiintelor umane care nu se mai stimeaza ca ontologic superioare maimutei, ne mai crezand in a fi alcatuite cu suflet nemuritor si spiritual. Ne mai fiind superioare ontologic maimutelor de la Gradina Zoo din Padurea Vincennes, s-au pus pe imitat moravurile lor. Fiindca, a accepta evolutionismul, inseamna a suprima orice baza moralei: daca nu exista suflet nemuritor, nu exista viata eterna, deci nici sanctiune posibila la sfarsitul vietii terestre.

Realitatea este cu totul alta. Daca omul apartine, cu adevarat, regnului animal, el se deosebeste fundamental de animale prin sufletul nemuritor dotat cu doua facultati pe care dobitoacele nu le au: inteligenta si vointa. La origine, Dumnezeu a facut bine toate cate le-a facut si primii nostri parinti erau bine in ordinea creaturilor. Toata Creatia era buna si era reflex al stiintei lui Dumnezeu.

Dar Pacatul Original este ceea ce a introdus haos, dezordine, in Creatie. Dumnezeu a vrut sa il faca pe om rege al Creatiei. Da, numai ca atunci cand regele face prostii mari de tot, intregul regat o ia la vale. Cand Adam si Eva au fost alungati din Paradisul Terestru, au avut amara experienta a dezordinii pe care au cauzat-o pe intregul Pamant. Plantele au fost modificate si au dobandit spini, maracini, organe veninoase. In acelasi moment animalele au devenit feroce. Asta, pe plan exterior. Dar, in ei insisi, vor cunoaste suferinta, ignoranta, munca grea, oboseala, foamea, setea, boala si moartea. Dar, mai ales, de atunci sunt separati de Dumnezeu de prapastia provocata de Pacatul Original. Inca de la zamislire, inainte chiar de nasterea lor, copiii sunt prada lui Satan. Regele Creatiei a cazut de pe tronul lui si Lucifer i-a luat locul, devenind Print al Acestei Lumi. Cine poate scapa de stapanirea sa aducatoare de moarte ? Numai acela care alearga ca sa se puna sub protectia Salvatorului care a invins lumea: Domnul nostru Isus Cristos.

Suntem incapabili de a ne salva prin noi insine. Incapabili sa scapam, prin puterile noastre, din spirala infernala a pacatului. Fara ajutorul lui Dumnezeu, fara interventia lui Cristos, suntem inexorabil pierduti. Nu exista scapare in afara de Cristos. In bunatetea Sa infinita, El a venit sa ne salveze pe cata vreme noi nu meritam altceva decat sa fim blestemati. Fara a-I repugna, El se apleaca asupra naturii noastre ranite, o ingrijeste, ii ofera tot ce are nevoie pentru a-L servi pe Dumnezeu. Este El, si El singur, cel care ne da capacitatea de a-L servi asa cum vrea. El este cel care ne face capabili sa formulam rugaciunile care ii plac. Chiar si in Vechiul Testament, Abraham, Isaac, Iacob, Iosif, Moise, David, Solomon si toti Profetii, toate rugaciunile lor magnifice vin de la Domnul nostru Isus Cristos care i-a facut capabili de a le formula.

Da, Dumnezeu este cel care ne salveaza, in sensul ca El este cel care are initiativa. Dar, sa nu uitam partea noastra. Si Sfanta Fecioara, si Apostolii, si sfintii din toate timpurile, ca si dreptii Vechiului Testament, toti, ca sa ajunga la Cer, au trebuit sa faca aceeasi alegere, aceeasi rugaciune ca si Cristos: "Parinte, nu voia mea, ci voia Ta sa se faca". Astfel, numai, omul isi atinge adevaratul scop, care nu e acela de a deveni un mutant, ci acela de a deveni un sfant in Cer.

[Mihnea Dragomir]

Predica de astazi a fost tesuta in jurul lecturii Epistolei catre Galateni, in care Apostolul vorbeste despre "faptele trupului" si cele ale Duhului (Gal 5: 16 sqq).

Parintele a facut o neasteptata speculatie, aratand ca aceasta dihotomie, aceasta opozitie dintre spirit si carne se regaseste la Abel si Cain. Daca am inteles bine (aceasta perspectiva teologica m-a uluit!) in faptul ca Abel jertfeste carnea, pe cand Cain nu, vede parintele motivul pentru care Dumnezeu cauta spre Abel, pa cand spre Cain nu. In orice caz, prima moarte a unui om care s-a inregistrat in univers nu a fost o moarte naturala, ci una violenta. Citim ca primul om a murit omorat de alt om. De fratele lui.

Revenind la textul apostolic, vedem cum Sf Paul vorbeste despre consecinte ale pacatelor trupului la care ne asteptam (adulter, desfranare, necuratie, destrabalare) pentru ca in versetul urmator sa enumere consecinte la care nu nu asteptam si despre care nu gandim ca ar avea legatura cu pacatul carnii: inchinare la idoli, vrajitorie, ucideri, etc.
Or, ca exista o legatura intre toate acestea si pacatul carnii, vedem in tot Vechiul si Noul Testament. Este vorba de optiunea fundamentala pe care o avem de facut si care e ideea principala a intregii scrisori catre Galateni: sa slujim trupului sau sa slujim lui Dumnezeu ? Sa nu ne iluzionam, zicand ca am putea sa nu facem nicio alegere, fiindca a nu-L alege pe Dumnezeu inseamna a-l alege lumea si pe printul ei. "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea si cine nu aduna cu Mine, risipeste" spune Domnul. Iar alegerea asta nu se face o data pentru totdeauna, nu! Alegerea asta se face in fiecare zi. In fiecare dimineata, fiecare dintre noi este chemat sa il aleaga: fie pe Dumnezeu, fie pe tatal minciunii, pe conducatorul lumii.

Ceea ce s-a intamplat in istoria poporului evreu se poate intampla in istoria oricarui popor, inclusiv in zilele noastre. Atunci, evreii au fost pusi in fata unei alegeri. Unii, asa cum a fost Nicodim, asa cum au fost si apostolii si altii ca ei, L-au ales pe Dumnezeu. Altii, cei mai multi, l-au ales pe regele lumii. "Nu avem alt rege, decat pe Cezarul" au strigat ei, pusi in fata alegerii intre doua alternative foarte concrete. In fata lui Pontius Pilat, care se spala e maini, ei striga "sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!". Teribil legamant, teribil blestem! Sa ceri rastignirea Regelui Universului si sa il proclami pe regele lumii, e ceva! Si ce le-a adus lor Cezarul ? In anul 67, adica dupa implinirea inca unui timp egal cu durata vietii pe pamant a Domnului, Cezarul distruge Ierusalimul. Toti cei care strigasera in capitala "Nu avem alt rege decat pe Cezarul", sau copiii lor au fost omorati din porunca Cezarului, dupa cum si se legasera. Templul a fost distrus incat, conform profetiei, nu a ramas din el nici piatra peste piatra. Si in restul tarii evreii care nu aveau alt rege decat Cezarul au fost ucisi, in afara de cei care au fost prinsi si facuti sclavi. Iar sclavul, in imparatia Cezarului, este un obiect. Nu mai e cineva, ci este ceva, neavand niciun fel de libertate (despre chemarea la libertate vorbeste Apostolul imediat mai inainte, in Gal 5: 13). Aceasta este soarta tuturor celor care isi spun: eu nu vreau sa slujesc lui Isus! Eu vreau sa fiu liber! Sclavi, mai intai, ai trupului, sfarsesc prin a nu avea niciun fel de libertate. Vrajitoriile, galcevile, dezbinarile, pizmele si uciderile sunt plata celor care nu vor alt rege decat pe regele lumii, dar si a acelora care cred ca pot sluji la doi stapani: lui Dumnezeu si banilor (Mamonei).

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Predica de astazi a fost tesuta in jurul lecturii Epistolei catre Galateni, in care Apostolul vorbeste despre "faptele trupului" si cele ale Duhului (Gal 5: 16 sqq).

Parintele a facut o neasteptata speculatie, aratand ca aceasta dihotomie, aceasta opozitie dintre spirit si carne se regaseste la Abel si Cain. Daca am inteles bine (aceasta perspectiva teologica m-a uluit!) in faptul ca Abel jertfeste carnea, pe cand Cain nu, vede parintele motivul pentru care Dumnezeu cauta spre Abel, pa cand spre Cain nu.

Cine i-a invatat pe cei doi sa aduca jertfe? In Biblie nu se specifica ca ar fi fost o practica a protoparintilor in rai. Nici ca ingerii ar aduce jertfe Tatalui.

Cum a degenerat caracterul lui Cain, in ce fel, sub ce influenta, de nu a fost placuta jertfa lui in fata Lui Dumnezeu?

Munca campului, agricultura sa fie oare de vina?


Daca aflam raspuns la aceste intrebari, intelegem cum a fost posibila gelozia si primul act criminal.

[cristiboss56]

Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.

Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.

Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.

Apoi sinteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.

Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei. Amin.
Parintele Ilie Cleopa.

[cristiboss56]

Fiul lui Dumnezeu nu a aflat în Vifleem casă unde să Se nască (Lc 2,7)



Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască!

Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem gazdă unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii nu a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o gazdă. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac l-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi, va fi grăit omul acela; poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?”, se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de Lumină.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi nu au loc; au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-l primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20).
Dar, vai, ce puţini sunt cei care Îl primesc! La uşa celor mai multe case, Domnul Iisus bate şi azi în zadar. Pentru Hristos, inima celor mai mulţi oameni este încuiată cu lacăt greu. Păcatul şi fărădelegea a împietrit inima lor. Vai, ce lucru grozav este acesta! Fiul Omului nu mai are loc unde să-Şi plece capul (Mt 8, 20).
Dragă cititorule! Minunea din peştera Vifleemului trebuie să se petreacă şi în sufletul nostru. Iisus Mântuitorul trebuie să Se nască şi în peştera sufletului nostru.
Iisus Mântuitorul S-a născut într-un grajd, într-o peştera, care pe urmă s-a umplut de lumină şi de cântări îngereşti. Ce veste scumpă şi dulce este aceasta pentru noi!
Iisus Mântuitorul caută şi azi tocmai astfel de peşteri sufleteşti în care să Se nască. Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de mult ţi s-ar fi făcut viaţa ta cea sufletească o peşteră plină de tâlharii păcatelor, o peşteră plină de întuneric, de necurăţenie şi de dobitoceştile patimi, află, dragă frate, că Iisus, Copilul Sfânt vrea să se nască tocmai în această peşteră a sufletului tău.
O, voi cei plini de păcate! O, voi cei căzuţi în dobitoceştile patimi, bucuraţi-vă! Îngerii cerului vestesc vouă bucurie mare. Iisus, Fiul lui Dumnezeu vrea să Se coboare în grajdul sufletului vostru ca să vă renască la o viaţă nouă.
El vrea să Se nască în peştera voastră cea plină de tâlhari pentru a-i alunga pe aceşti tâlhari.
De la noi nu se cere nimic altceva decât lacrimile noastre şi suspinul nostru: Iisus, Fiul lui Dumnezeu intră şi în peştera sufletului nostru… Intră în inima noastră, în viaţa noastră, în casa noastră, în vorbele noastre, în gândurile noastre, în faptele noastre…
Grăbeşte-te frate dragă, grăbeşte-te şi deschide-I uşa! Deschide-I uşa inimii tale şi lasă-L să intre! Ai stat destul, iubitul meu, cu lacătul cel greu pe inimă. Ai stat destul cu inima încuiată şi împietrită de păcate şi fărădelegi. Aruncă lacătul cât-colo! Deschide-ţi larg inima şi viaţa, ca să intre Cel născut în peştera Vifleemului. Lasă-L pe El să se facă Stăpân, Împărat şi Poruncitor în casa ta. Şi începe o viaţă nouă cu acest „Stăpân”.
Numai făcând aşa, Naşterea lui Hristos îţi va fi de folos şi de mântuire sufletească.
Părintele Iosif TRIFA

[cristiboss56]

D upă ce ieri am serbat Naşterea Domnului, astăzi, a doua zi, o serbăm şi pe cea prin care ne-a venit bucuria acestui mare praznic al creştinătăţii, Crăciunul, adică pe Maica Domnului, Fecioara în care Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru a noastră mântuire. Aceasta este una din sărbătorile de astăzi. (...).
Şi aţi auzit cântările Învierii, pentru că Duminica preaslăvim învierea Domnului, prima zi a săptămânii, în care am fost eliberaţi de păcat. Tot astăzi îl prăznuim şi pe Sfântul Eftimie cel Nou care, alături de Sfântul Sava cel Sfinţit, ne-a lăsat nouă rânduielile slujbelor.
Observaţi că rânduielile slujbelor sunt deosebite, organizate, cu scop precis şi cu semnificaţie. Tot ce se-ntâmplă, tot ce se spune, toate gesturile înseamnă ceva. Ei bine, el, cel pe care-l prăznuim astăzi, a consemnat aceste rânduieli şi aşa au ajuns până la noi. (...).
Tot astăzi prăznuim şi un sfânt din părţile noastre. Se numeşte Sfântul Nicodim de la Tismana. Acest Nicodim, trăitor în Sfântul Munte, a venit la noi şi a organizat viaţa călugărească pe teritoriul patriei noastre. Mai întâi a zidit o mănăstire cu numele Vodiţa, undeva lângă Porţile de Fier. Ruinele ei se pot vedea şi astăzi. Apoi a zidit o altă mănăstire, Mănăstirea Tismana – pe care mulţi o cunoaşteţi, pentru că aţi vizitat-o - unde-şi are mormântul. Moaştele lui nu sunt acolo, se păstrează numai un deget. De ce? Pentru că au fost ascunse de frica năvălitorilor şi Sfântul, până astăzi, n-a binevoit să le descopere. Unii sfinţi (...) nu lasă, având trecere la Dumnezeu, să se împartă corpul lor neputrezit. Alţii sunt mai binevoitori şi lasă ca o parte din corpul lor să se împartă la mai multe biserici, spre mai multă evlavie şi spre a se putea închina mai mulţi la corpul lor preaslăvit. De ce nu putrezeşte? Pentru că nu mai poate să putrezească ceva care a fost pătruns de Duhul Sfânt.
Aţi auzit astăzi, la Apostol, zicându-se aşa: „Roada Duhului este dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, blândeţea...”. Nu le avem pe acestea? Înseamnă că n-avem pe Duhul Sfânt în noi, adică puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. De aceea, se cunoaşte care este creştinul care Îl are pe Duhul Sfânt şi care este creştinul care nu-L are pe Duhul Sfânt. Amândoi sunt creştini, dar unul Îl are şi altul nu-L are. Cum se cunoaşte? Din ce face el, din cum se manifestă el, din cum reacţionează el.
Sfântul Nicodim de la Tismana a făcut multe minuni. V-aş istorisi două, impresionante. Domnitorul Ungariei de atunci, sub a cărui stăpânire eram şi noi, avea o fată bolnavă de epilepsie. Închipuiţi-vă câţi bani cheltuise cu ea şi nimeni nu putuse s-o vindece. A mers la Sfântul, Sfântul s-a rugat şi a vindecat-o. Domnitorul i-a spus aşa: „Eu sunt catolic, vreau să trec la Ortodoxie. Ai făcut o minune pentru mine şi un bine. În Biserica Ortodoxă există puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. Dar, pentru o mai bună încredinţare şi ca să o fac cu toată inima şi convingerea, fă te rog pentru mine o minune”. „Ce minune?”, a întrebat Sfântul, care era stareţul Mănăstirii Tismana. „Fă o minune. Stai în foc. Să facem un foc şi tu să stai în foc”. Şi au făcut un foc mare. Stareţul, Sfântul Nicodim, a slujit Sfânta Liturghie, la sfârşit a luat Sfânta Evanghelie şi Crucea şi îmbrăcat în veşminte, a intrat în foc. Şi a stat ce a stat acolo, până când domnitorul, plângând, a zis: „Ieşi, sfinte, de acolo şi botează-mă!”. S-a botezat şi a trecut la Ortodoxie.
Ca mulţumire, în fiecare an organiza hramul bisericii, la Adormirea Maicii Domnului. Când Adormirea Maicii Domnului pică lunea, miercurea sau vinerea, la mănăstire se mănâncă peşte, nu se mănâncă deloc carne.
Într-un an, neştiind el rânduielile, a venit pregătit să dea de mâncare la mulţime de credincioşi. Cred că vă închipuiţi cum arăta mănăstirea şi împrejurimile mănăstirii la vremea aceea. Cu mii, cu zeci de mii de credincioşi. Aşa era atunci... . Astăzi s-au mai răcit credincioşii şi vin mai puţini. Chiar şi de hram, chiar şi Duminica şi de sărbători, credincioşii noştri – nu numai la noi, ci în toată ţara - vin mai puţini la biserică. (...). Închipuiţi-vă, deci, la hramul Mănăstirii Tismana, câtă lume trebuia hrănită la vremea aceea. A venit domnitorul cu tot ce trebuie şi a preparat mâncare. A venit însă cineva şi i-a spus: „Ştie stareţul că tu ai preparat mâncăruri de carne în atâtea tuciuri, în atâtea vase?”. Zice: „Nu ştie, dar nu trebuie aşa?”. „Nu trebuie”. Astăzi este vineri, sărbătoarea a picat vineri şi se mănâncă numai peşte”. S-a înfricoşat el şi a ascuns fapta lui, a pus capacele peste toate vasele. Când stareţul a venit să binecuvânteze, a întrebat: „Ce aveţi aici?”. Domnitorul a spus: „Preacuvioase părinte, avem peşte”. „Bine. Faceţi rugăciunea”. Un diacon a zis rugăciunea cu tot poporul, iar Sfântul a dat binecuvântarea: „Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează mâncărurile acestea de peşte, care se vor da robilor Tăi şi pe robii Tăi, că Sfânt eşti întotdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. L-a salutat pe domnitor şi a urcat în peştera lui din munte, că era aşa de sfânt, puternic în rugăciune, ascet şi postitor, încât n-a rămas la masă. Şi s-a constatat minunea aceasta că, desfăcând vasele, ele erau pline cu peşte preparat.
Vedeţi, ce mare este Dumnezeu şi lucrător prin sfinţii Săi! „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!”. Şi multe alte minuni a făcut Sfântul Nicodim şi încă face. De aceea, când avem bani de cheltuit, să mergem la iarbă verde, dar să vizităm şi mănăstirile noastre. Să ne amintim, să întrebăm: „Ce-i aici? Cum e aici? Ce s-a întâmplat aici?”. Acolo întotdeauna există o carte cu istoria mănăstirii. Toate sunt pline de minuni, pline de lucruri importante. Se cade nouă să cunoaştem toate acestea. (...).
Dumnezeu să ne ajute să înţelegem semnificaţia Crăciunului, sărbătoarea de astăzi. Sărbătoarea de mâine: Sfântul Ştefan. Amin.

[cristiboss56]

S-a născut Iisus Hristos pe pământ, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Am serbat asta în 25 ale lunii decembrie. Am serbat apoi, ieri, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin care ne-a venit o asemenea bucurie.
Iar astăzi facem începătură mucenicilor, a celor care şi-au dat viaţa pentru El, pentru Iisus Hristos, primul dintre ei fiind Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. (...). Arhidiacon înseamnă primul între diaconi. Diaconii erau şapte, aleşi de Apostoli pentru că nu mai biruiau cu slujirea oamenilor, adică slujirea la mese şi a nevoilor lor.
După Sfânta Liturghie, toţi creştinii rămâneau la masă şi Apostolilor le era foarte, foarte greu să se grijească şi de predică şi de slujbă şi de împărţirea mâncării. Atunci, au ales şapte diaconi, între care şi Sfântul Arhidiacon Ştefan. Ei aveau misiunea atunci să împartă mâncarea şi ajutoarele care se strângeau şi se împărţeau în mod egal creştinilor. Apoi ei îi ajutau pe Apostoli, pe preoţi şi pe episcopi la slujba de la Sfântul Altar.
Din păcate, după 2.000 de ani, în lume sunt foarte puţini diaconi, pentru că diaconul nu are putere deplină să facă cele sfinte. Atunci s-a preferat ca să existe mai mulţi preoţi. (...). Arhidiaconul Ştefan mărturisea pe Hristos şi spunea: „El, Hristos, a venit, S-a născut, a murit, a înviat şi a înlocuit Legea”. Care Lege? Legea Vechiului Testament. Când auzeau aşa, evreii se tulburau foarte tare. A ţinut şi o cuvântare, aţi auzit-o aici, la Apostol. La această cuvântare el a arătat că zadarnic ţinem legea Vechiului Testament, dacă „trecut-a umbra Legii” şi a venit Hristos.
În cele din urmă, l-au pus în mijloc, au luat pietroiul şi l-au omorât. Omenirea, de atunci încoace, tot omoară, continuu. Avem cu milioanele mucenici care au spus: „Sunt creştin, mărturisesc pe Iisus Hristos, nu mă închin dumnezeului străin”. Şi noi ar trebui să facem la fel: să nu ne închinăm la dumnezeii străini, ci la Dumnezeul adevărat, Iisus Hristos, Cel născut în iesle, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. La acest Dumnezeu să ne închinăm; şi dumneavoastră, care aţi venit azi la biserică, la acest Dumnezeu vă
închinaţi.
Cei care n-au venit la biserică se închină la un cu totul alt dumnezeu, la altceva, la dumnezeu străin. Asta nu este bine şi să fim cu luare aminte, pentru că ne cere socoteală Dumnezeu, de Sângele Fiului Său vărsat pentru noi.
Mai prăznuim astăzi încă doi sfinţi: Sfântul Teofan Mărturisitorul şi Teodor Scrisul. Erau fraţi şi au apărat cinstirea şi închinarea sfintelor icoane. Sfântul Teodor se numeşte Scrisul pentru că şi pe el şi pe fratele său, l-au însemnat pe frunte cu un fier înroşit, scriind un verset din Biblie, ca să se înveţe minte şi să nu mai apere sfintele icoane. Dar ei n-au cedat. Auziţi? Auziţi ce s-a întâmplat? Pe acela l-au omorât cu pietre, pe aceştia i-au scris pe frunte cu fier înroşit. Şi lumea îi zicea şi la unul şi la altul Scrisul, adică cel care e scris pe frunte. Ce impresionant, ce putere, ce rezistenţă, ce dragoste către Dumnezeu, pentru Iisus Hristos, Cel născut în iesle!
Mâine prăznuim mai mulţi mucenici. Au murit în vremea împăratului Diocleţian şi Maximian. În ziua de Crăciun au năvălit ostaşii, i-au înjunghiat într-o biserică imensă, în Nicomidia şi apoi au dat foc bisericii, cu ei cu tot, 20.000. Auziţi? 20.000. Auziţi? În ziua de Crăciun veniseră 20.000. (...). Ce biserică o fi fost aia? Imensă, care a putut să cuprindă 20.000. Şi toţi au murit. Nici unul nu s-a lepădat. Cine vroia să se lepede putea să iasă. Cu preotul lor, cu episcopul lor, cu toţii au murit acolo, 20.000, pentru Hristos.
Să facem şi noi ceva pentru Hristos! Acum nu mai murim, nu mai e pericolul acesta. Dar să aducem şi noi o jertfă, să sacrificăm şi noi câteva ore, venind în biserica lui Hristos. (...).
Iar poimâine prăznuim pe cei 14.000 de prunci omorâţi de Irod pentru ca doar, doar, între ei să fie şi Hristos. Se temea că i-ar fi luat domnia. Aşa spuseseră magii, care au văzut steaua. Iar el s-a îngrijorat şi i-a omorât. Pruncul a scăpat, ca şi Ioan Botezătorul. Dar Biserica îi prăznuieşte ca pe nişte mucenici pe cei 14.000 de copii. (...).
Dar ca să facem fapte bune pentru sufletul nostru nu trebuie să ni se întâmple ceva. Facem pentru că trebuie să facem, pentru că e bine să facem. Dacă vom face aşa, Dumnezeu ne va feri de multe. Abia în lumea cealaltă vom afla de câte ne-a ferit Dumnezeu. Acum nu ştim, pentru că nu recunoaştem întru totul pronia Dumnezeiască asupra noastră. Avem mai mult nădejde în noi. (...).
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem, cu rugăciunile Sfântului Arhidiacon întâiul Mucenic Ştefan. Amin.

[cristiboss56]

Astăzi, la începutul Anului Nou, prăznuim pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.
Acest mare ierarh este un adevărat stîlp al dreptei credinţe, numit de Sfîntul Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi "Gura de foc a Duhului Sfînt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a strălucit în lume, atît prin înţelepciunea cuvintelor, cît mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfînt, care ardea în inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atît ecumenice cît şi locale, ce s-au ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc cu mare evlavie pînă în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii ei.
Sfîntul Ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina. Prietenul său iubit, Sfîntul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost binecuvîntată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au rămas cu mult mai prejos decît el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfîntului Vasile a fost o familie de sfinţi. Cînd s-a născut pe lume, era atît de mic şi de slab, încît era gata să moară. Dar mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea icoanei Mîntuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a creşte în frică de Dumnezeu.
Fraţii Sfîntului Vasile au fost: Sfîntul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfîntul Vasile, apoi Sfîntul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei. Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.
Dintre fete, Sfînta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vîrsta decît toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor, învăţîndu-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrînd în nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mînăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a săvîrşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă cu totul creştinească şi sfîntă.
Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfîntului Vasile a fost mai întîi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se numeau amîndouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintîi povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.
La vîrsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde a deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se întîlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfîntul Grigorie Teologul, prietenie care a durat toată viaţa. Amîndoi învăţau, se rugau şi mergeau împreună încît se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, avînd un dascăl vestit, anume Eubul, pe care Sfîntul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos. Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfîntul Vasile: "Care este adîncul filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adîncul filosofiei este cugetarea neîncetată la moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflînd că cea mai înaltă înţelepciune sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.
Din Atena, Sfîntul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mînăstirile din Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormîntul Domnului şi primeşte botezul în rîul Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfîntul Vasile se întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul Ermoghen. Apoi, murind bătrînul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia pe Sfîntul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă pustnicească în părţile Pontului.
Aici au întemeiat o vestită mînăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvîrşită dragoste, bucurie şi linişte. În această mînăstire a comentat Sfîntul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rînduielile vieţii monahale". Nu departe a întemeiat şi o mînăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfînta Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfîntul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvîrşită, pe rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi lepădare de sine.
După cîţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de Duhul Sfînt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni. Apoi, nu se putea să stea lumina sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare. Deci Sfîntul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop, în apărarea dreptei credinţe, iar Sfîntul Vasile a venit la Cezareea şi amîndoi combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică. Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales Sfîntul Vasile cel Mare, lauda Bisericii lui Hristos.

[cristiboss56]

Iubiţi credincioşi,
Ca păstor de suflete, Sfîntul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga mai mult ca Sfîntul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atît de înaltă Sfîntul Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecînd mulţi bolnavi şi izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa. El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserica Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau "Molitfele mari ale Sfîntului Vasile".
Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfîntul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrîni, orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său "Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.
Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrînilor şi a orfanilor, Sfîntul Vasile a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori de caritate". De la el a rămas pînă astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia "surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care pînă în secolul nostru erau călugăriţe de mînăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni pînă la el nu mai făcuse aşa ceva.
Sfîntul Vasile este, de asemenea, cel dintîi şi cel mai mare organizator al monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după Cuviosul Pahomie cel Mare din Egipt. Mînăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfîntul Vasile cel Mare cel mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.
Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfîntul Vasile a făcut şi a lăsat Bisericii 91 de canoane care sînt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul călugăresc, în cler şi în rîndul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfînta Împărtăşanie, dacă se căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrînării. Pe tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi îi opreşte pînă la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor douăzeci de ani.
Sfîntul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui Hristos. Şi aceasta pentru că mai întîi era foarte aspru cu sine; mînca o dată pe zi pîine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea cîteva ore pe un pat tare pînă la miezul nopţii, apoi se ruga, citea Sfînta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti pînă dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cîntarea psalmilor cu bucurie şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decît hainele de pe el şi cărţile, căutînd întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe Sfîntul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrîna trupul şi mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.
Această aspră nevoinţă a dus-o Sfîntul Vasile atît la mînăstirea sa din Pont, unde s-a nevoit patru ani, cît şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai cu putere ca Marele Ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cînd predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat părinte plin de puterea Duhului Sfînt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru. Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după învăţăturile mîntuitoare ale Sfintei Scripturi.
Avînd darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfîntul Vasile cel Mare a făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni, precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.
Într-o zi, cînd Sfîntul Vasile săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în biserică un iudeu. Cînd se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, ţinea în mîinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!" Apoi, descoperind Sfîntului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost botezat în numele Preasfintei Treimi.
Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încît mureau oamenii de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vîndă grîul pînă nu se ridica preţul. Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia i-a convins să împartă grîul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea hranei, potolind foametea şi salvînd oamenii de la moarte.
Într-o vară, împăratul Iulian Apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfîntul Vasile împreună cu tot poporul, l-a întîmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după obicei, pîine de orz. Dar împăratul s-a mîniat tare pe el şi i-a spus că după ce se va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila. Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunînd credincioşii le-a spus primejdia şi se ruga în fiecare noapte la biserica Sfîntului Mucenic Mercurie. Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfîntul Mucenic Mercurie pictat pe icoană cu suliţa în mînă, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp Mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică avînd suliţa însîngerată. Atunci Sfîntul Vasile, înţelegînd că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian Apostatul, cu suliţa, a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfîntul Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mînia şi răzbunarea împăratului.