sfinti catolici

[nutucutu]

În prealabil postat de camy_d

Am acum o nouă curiozitate, mă gândesc cum ar fi dacă s-ar întâlni un sfânt catolic cu unul ortodox, cum şi-ar vorbi?

Cred ca si-ar spune:
"Preamrit sa fie Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Iti multumim, Doamne Dumnezeule atotputernic pentru marea Ta bunatate, pentru ca ne-ai dat posibilitatea sa devenim fii Tai. Laudat sa fie Dumnezeu in veci!"

[camy_d]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ştiu şi eu ? Cred că depinde de ce sfinţi luăm în acest ipotetic exemplu. Dacă s-ar întâlni Sf Iosafat cu Sf Sofronie de la Cioara, s-ar putea să iasă cu scântei...

Nu-i cunosc pe aceşti sfinţi, dar ai dreptate, depinde şi de firea sfântului. Unii sunt foarte blânzi, iar alţii mai asprii (nu excesiv). Mi-ar plăcea să văd cum se întâlnesc doi blânzi, probabil că şi-ar recunoaşte unul altuia sfinţenia. ; ))

[camy_d]

În prealabil postat de nutucutu

Cred ca si-ar spune:
"Preamrit sa fie Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Iti multumim, Doamne Dumnezeule atotputernic pentru marea Ta bunatate, pentru ca ne-ai dat posibilitatea sa devenim fii Tai. Laudat sa fie Dumnezeu in veci!"

Foarte posibil, ar fi drăguţă o asemenea scenă.

[dianagroza]

În prealabil postat de camy_d

Nu-i cunosc pe aceşti sfinţi, dar ai dreptate, depinde şi de firea sfântului. Unii sunt foarte blânzi, iar alţii mai asprii (nu excesiv). Mi-ar plăcea să văd cum se întâlnesc doi blânzi, probabil că şi-ar recunoaşte unul altuia sfinţenia. ; ))

Ai dreptate, sfintii sunt smeriti. Se considera cei mai nedemni oameni si incearca sa le evidentieze calitatilor celorlalti.
Dar nu doar sfintii, am vazut aceasta smerenie si la calugari si calugarite (mai des).

[nutucutu]

În prealabil postat de camy_d

Nu-i cunosc pe aceşti sfinţi, dar ai dreptate, depinde şi de firea sfântului. Unii sunt foarte blânzi, iar alţii mai asprii (nu excesiv). Mi-ar plăcea să văd cum se întâlnesc doi blânzi, probabil că şi-ar recunoaşte unul altuia sfinţenia. ; ))

Eu am vazut ca sfintii vad in orice om o icoana a Lui Dumnezeu. Am sa dau exemplul sfintului Ioan Bosco, care, printre altele, mergea in puscariile din Torino pentru a salva vietile puscariasilor din mina diavolului. La vederea puscariasilor el nu simtea repulsia fata de niste oameni rai, violenti sau vulgari, simtea doar durerea ca acele suflete nu-L mai au pe Dumnezeu ca si calauza. Pentru asta varsa lacrimi de durere si compasiune. Cred ca adevaratii sfinti care traiesc pe pamint nu mai judeca pe nimeni. Ei doar incearca sa-i ajute pe ceilalti. Daca nu pot cu fapta, o dac cu rugaciunea.

[nutucutu]

În prealabil postat de Heurtebise

:) Frumos. De Sfantul Maximilian Kolbe ati auzit? A fost un calugar franciscan polonez care in timpul celui de-al doilea razboi mondial adapostea evrei in manastirea lui; aceasta binefacere a fost descoperita de catre nazisti, drept pentru care Maximilian a fost inchis la Auschwitz. Cand un detinut evada, nazistii aliniau detinutii si alegeau prin decimare(fiecare al zecelea detinut era pus sa faca un pas inainte) pe cei care urmau sa moara prin infometare; dintre cei alesi, unul a inceput sa planga si sa ceara indurare ca are copii si nevasta. Maximilian Kolbe, care se afla chiar langa detinutul respectiv, a cerut comandantului sa-l lase sa mearga in locul lui; acesta din urma a zis "bine" pentru ca pe el nu-l interesa numele celor ce mureau, ci doar sa fie la numar. Mai tarziu, detinutul salvat de la moarte supravietuieste nazismului si se alatura familiei lui; el marturiseste fapta lui Maximilian Kolbe si cativa gardieni de la Auschwitz povestesc cum il auzeau pe calugar rugandu-se si slavind pe Sfanta Fecioara chiar si dupa ce l-au ingropat de viu(!!!). In 10 octombrie, 1982 Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat Sfant.

Da, am auzit de Maximilian Kolbe. Anul trecut, preotul nostru i-a dedicat o intreaga predica! Din viata lui eu am invatat urmatorul lucru: este posibil ca in viata noastra Dumnezeu sa ne puna in fata unor alegeri dificile. Dar pentru a face fata acestor alegeri, cred ca trebuie sa facem fata lucrurilor mici: sa fiu buna sotie, sa fiu buna angajata, colega, crestina....Incercind sa fim desavirsiti in lucrurile mici, vom reusi sa gestionam si lucrurile mari; iar mie mi se pare tare greu sa fii bun in lucrurile mici! In acest sens, citatul din sfinta Tereza de Lisieux, pe care l-a dat mai devreme domnul Erethorn (multumesc!) imi reaminteste ca e posibil!

[Daniel777]

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.

Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.

Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.

Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.

Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).

[Daniel777]

Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.

Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.

Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.

[Daniel777]

Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…

Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.

Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.

Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,

[Adriana3]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ce iconomie, domnule, dv veniţi aici cu o dialectică nesustenabilă. Iconomia se poate aplica numai referitor la rânduielile Bisericii, la chestii disciplinare, cel mult la ierurgii, care încă mai sunt în puterea Bisericii. În privinţa Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine, ele nu sunt în puterea Bisericii, care este doar administrator al lor. Poţi aplica iconomia în cazul unui olimpic la matematică, care cere dezlegare de post fiindcă are olimpiada exact în Vinerea Mare. Dar nu poţi aplica iconomia la o căsătorie, sau la un botez. Nici la o hirotonie. Sfânta Taină fie a avut loc, fie nu a avut loc. Asta e un adevăr obiectiv, nu are legătură cu părerea Bisericii. Păi ce seriozitate prezintă o alcătuire eclezială ca cea ortodoxă, în care o Biserică (din România) nu rebotează şi nu rehirotoneşte, dar re-confirmă, altă Biserică (din Grecia) nu rebotează, nu rehirotoneşte şi nu reconfirmă, alta (din Rusia) rebotează, rehirotoneşte şi reconfirmă etc. Un preot care vine din Biserica Catolică ori e preot, ori nu e preot. E o chestie la fel de obiectivă ca o figură geometrică, ce e fie cerc, fie pătrat. Nu ai ce iconomie/acrivie să aplici. Dacă este preot, înseamnă că nu trebuie rehirotonit, iar dacă nu este preot şi totuşi nu e rehirotonit, înseamnă că BOR a prostit credincioşii ei ani de zile lăsându-i să creadă că pâinea şi vinul asupra cărora ar opera astfel de laici în ornate împărăteşti ar fi Trupul şi Sângele Mântuitorului. Lăsându-i să creadă că mirii care au venit în faţa unui asemenea "preot" sunt căsătoriţi, când de fapt trăiesc în curvie. Lăsându-i să creadă că le sunt iertate păcatele, când de fapt mor cu ele pe suflet.

Sunt foarte fericit că am scăpat de o asemenea Biserică în care căsătoria e tratată la mişto, în care preoţii sunt valid sau invalid hirotoniţi în funcţie de dispoziţia de moment spre iconomie sau acrivie a episcopilor, în care o mare bălmăjeală dialectică şi relativistă cuprinde toate aspectele: Sfintele Taine, ierarhia, canoanele, etc. În care Dumnezeu pedepseşte dar nu pedepseşte, postul este obligatoriu dar nu e obligatoriu, copiii nebotezaţi nu ajung în Limb, dar nici în rai nu prea ajung şi în iad în nici un caz, anticoncepţionalele sunt interzise în caz de acrivie şi permise în caz de iconomie, în funcţie de înţelegerea la care se ajunge cu duhovnicul.

Bun raspuns.

O singura remarca, daca ati scapat de Biserica Ortodoxa, a fost pentru ca doriti totusi sa ramaneti ortodox, asa-i?