De ce ne temem sa-I spunem numele ?

[Mihnea Dragomir]

Am observat un lucru curios. Oamenii credincioşi nu se tem atât de mult de a fi ridiculizaţi de ceilalţi pentru credinţa lor, cât se tem să-I pronunţe numele Domnului nostru. Mult mai uşor spun: "cred în Dumnezeu" decât "Cred în Cristos". Fac tot felul de giumbuşlucuri verbale, folosesc perifraze, numai să nu fie nevoie să spun "Cristos". Întreb: "sunteţi creştin practicant ?" în loc de "credeţi în Cristos ?" Interesant este că mai degrabă spunem "Isus" decât "Cristos". Asta nu este ceva specific românilor, nici ortodocşilor. Salutul catolic "Laudetur Iesus Christus" a devenit, în română: "Lăudat fie Isus !" Punct. Partea conţinând pe "Christus" a primit "delete" la traducere. Să fie acest lucru din cauză că "Isus" subliniază mai bine faptul că a fost un om, pe când "Cristos" subliniază mai bine dumnezeirea Lui ? Cu alte cuvinte, spunând "cred în Isus", îmi spune subconştientul că aş putea-o da cotită, la o adică eu cred în existenţa istorică a lui Isus, eventual a fost iniţiat în India, sau cel mult angel luminos, dar nu chiar aşa, că a fost Dumnezeu ? Pe când, dacă spun "cred în Cristos", nu mai am loc de întors ? Că, adică, m-am dat cu nazarinenii şi nu mai sunt om normal ?
Sau, poate realitatea e mai tristă de atât şi mă chinuiesc să trag de păr o explicaţie psihologică unui fenomen care, de fapt, este spiritual (cel care ne "îngrijeşte" urechea stângă nu vrea să audă prea des Sfântul Său nume, care îl deranjează atât) ?