De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

[florin.oltean75]

De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

Auzind la unele biserici spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava", am cautat in dictionar explicatiile celor doi termeni si iata ce am gasit:


SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (înv; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație…, datorită…, mulțumită… – Din sl. slava.



MĂRÍRE, măriri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) mări1 și rezultatul ei; mărit3. ♦ (Fiz.) Operație de copiere fotografică prin proiecție, în scopul obținerii unor pozitive mai mari decât negativele copiate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; (concr.) persoană care ocupă o funcție înaltă în ierarhia socială; fruntaș, demnitar. ♦ Glorie, strălucire, splendoare. ♦ Putere, autoritate, tărie. 2. (Înv.) Mărie (1). – V. mări1.



Eu consider ca, Lui Dumnezeu I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, nu ,,toata marirea, cinstea si inchinaciunea”. Cuvantul ,,slava” exprima o bucurie a credinciosului ca Dumnezeu este atotputernic si ca la sanul Lui este mereu protejat. Cuvantul ,,marire” creeaza cumva impresia ca Dumnezeu are nevoie de laudele noastre pentru a dobandi putere...


Exista o explicatie logica pentru isi face loc tot mai mult in Sfanta Liturghie cuvantul ,,marire" in loc de ,,slava"?

Nu este nicio diferenta intre "marire" si "slava" - in afara de cazul in care vrem sa introducem intentionat un defazaj de interpretare, propriu.

Este evident ca Dumnezeu nu devine mai maret, Prea Marindu-L si nici mai stralucitor, mai plin de grandoare, Prea Slavindu-L.

Dumnezeu este Cel ce Este. Mai inainte de toti vecii.

Sublimul nu creste, nu scade.

Ne protejeaza, indiferent daca iL percepem Maret sau Stralucitor.

------

Lauda, in esenta, nu atinge obiectul laudei.

Functia ei este sa deschida subiectul ('tainic') catre obiect.

Sa-l apropie asimptotic, sa se 'aprinda' de focul obiectului.

Atribuie o calitate obiectului pe care recunosti ca nu-ti apartine defel.

Atunci este 'asamblata' corespunzator Lauda.

Si se produce Deschiderea.

Atunci incep sa se reverse valuri si valuri de Binecuvantari.

[catalin2]

În prealabil postat de florin.oltean75

Lauda, in esenta, nu atinge obiectul laudei.
Functia ei este sa deschida subiectul ('tainic') catre obiect.
Sa-l apropie asimptotic, sa se 'aprinda' de focul obiectului.
Atribuie o calitate obiectului pe care recunosti ca nu-ti apartine defel.
Atunci este 'asamblata' corespunzator Lauda.
Si se produce Deschiderea.
Atunci incep sa se reverse valuri si valuri de Binecuvantari.

De fapt nu este asa, aceasta e o intelegere prin prisma budismului. In crestinism Dumnezeu este personal, in timp ce in budism divinitatea este ceva impersonal. Si fiind ceva impersonal, un fel de energie, trebuie sa te conectezi la aceasta energie, cum spui tu. In crestinism este altceva, nu o constructie filozofica omeneasca, cum e in budism.

[Dalian]

În prealabil postat de catalin2

De fapt nu este asa, aceasta e o intelegere prin prisma budismului. In crestinism Dumnezeu este personal, in timp ce in budism divinitatea este ceva impersonal. Si fiind ceva impersonal, un fel de energie, trebuie sa te conectezi la aceasta energie, cum spui tu. In crestinism este altceva, nu o constructie filozofica omeneasca, cum e in budism.

Asta nu are de-a face cu „marire” si „slava”.

În prealabil postat de antoniap

Ovidiu,
In timpul Sfantei Liturghii, la o biserica ortodoxa din Ardeal am auzit ,,Sa vina cu marire sa judece viii si mortii." ( Crezul), iar in Bucuresti am auzit in ultimul timp spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava") tot in timpul Sfintei Liturghii mai des decat se spunea inainte. Cred ca au fost operate modificari in ultima editie a Liturghierului.

Da, și eu am auzit chiar astăzi ”Mărire” Tatălui, dar asta nu te împiedică cu nimic să știi că e greșit și să nu renunți la crezul tău. Și nu e de speriat că ”se încearcă” o schimbare. Adevărul va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Apoi, să nu ne poticnim în formalism și corectidudine, deși sunt adeptul lucrurilor făcute cât mai corect, mai ales în cele ce privește cele sfinte. Am ajuns la concluzia că cei care par a fi neștiutori, nefăcând ”corect” lucrurile, dar cu nevinovăție și cu multă credință, în calea spre mântuire s-ar putea să fie cu mult în fața noastră, a celor plini de corectitudine și formalism. Bineînțeles că nu trebuie să dăm credit indiferenței și neștiinței, ci să ținem calea de mijloc, cea a dragostei frătești, a exemplului bun, chiar și față de cei eretici. Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Să fim atenți la capcana mândriei ca apărători ai dreptei credințe și să nu uităm cum am fost și noi cândva. Să dăm slavă Domnului că ne-a luminat. Să-L rugăm să ne lumineze pe toți. Faptul că sunt atâtea neputințe nu este altceva decât cosecința lipsei noastre de credință. Din părinți sfinți se nasc sfinți, din părinți credincioși se nasc oameni credincioși. Copilul încă din pântecele mamei este sfânt, din pântecele mamei este preot sau credincios, dacă mama trăiește cum se cuvine.

Cuvântul fiind icoană, iar icoana cuvânt, cuvântul slavă în limba română este icoană a slavei dumnezeieşti.

Slavă este steaua cu opt colţuri.

Slavă este un cuvânt teofor, purtător de Dumnezeu, şi teofanic, în care Se arată Dumnezeu.

Este taină a vederii.

Este numele luminii harului lui Dumnezeu.

Este laudă a măreţiei lui Dumnezeu, mărirea Lui.

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, versiunea originală, editată de „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1996, găsim „…pe numele vostru va fi slăvit cu mărire” (subl. n.), în slavonă (transliterat în română) proslavit şi veliciemî.

În epilogul Tetraevanghelului slavon tipărit în 1512, Macarie ieromonahul foloseşte slavă şi mărire complementar: „atotvăzătorului şi preabunului Dumnezeu, slavă şi mărire… Lui, slavă şi putere”.

Mai departe, ne atrage atenţia: „pentru slăvirea şi folosul cititorilor” (subl. n.), iar nu mărirea cititorilor. Iată sinergia dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu.

Măreţiei lui Dumnezeu nu-i lipseşte, în realitate, lumina, dar cuvântul, alcătuirea lingvistică simbolică m-ă-r-i-r-e nu ne trimite la lumina taborică, cea pe care marii rugători isihaşti o văd în inima lor. Ei nu văd mărirea Domnului, ci raza luminoasă a dumnezeirii, adică slava Domnului care face simţită mărita-I prezenţă tăinuită de lumină.

„Mărirea este acţiunea noastră, a lui Dumnezeu este slava” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Slava indică Persoanele din care iradiază, şi anume Persoanele Treimice. Harul se arată ca slavă impersonală (Sf. Grigorie Palama).

Slava (slăvirea) este cale eshatologică, a vederii-înainte a strălucirii omenităţii îndumnezeite, mai întâi a Fiului întrupat, răstignit, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, dar şi a omului înfiat haric de Tatăl.

Pentru această lumină, care arată demnitatea împărătească a omenităţii îndumnezeite, măreţia şi splendoarea ei, limba română are acest cuvânt unic şi unicat, substantivul slavă cu familia lui, generată de intensa lui folosire în Biserică şi în afara ei.

În limba română veche, pe când verbul a slăvi, slăvire nu apăruse încă în cărţile de cult (cum este cazul Liturghierului tipărit de Macarie în anul 1508), cuvântul slavă se folosea şi ca substantiv denominativ, şi ca verb: A slăvi, slăvire, a da slavă, a înălţa slavă, a ridica în slăvi (peiorativ), slăvitor, preaslăvi, slavoslovi, proslăvi (ultimele două, din perioada slavizării).

Interjecţia Slavă Domnului! s-a încetăţenit şi se rosteşte cu o frecvenţă foarte mare în toate mediile, pentru exprimarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu.

Expresia slavă deşartă are un adânc înţeles teologic: Dumnezeu îl slăveşte pe om cu slavă plină de har. Când omul se slăveşte el pe el însuşi, slava aceea este goală, deşartă, fără har, o slavă părelnică, o păcăleală de la diavol.

Dacă a ridica în slăvi e peiorativ, a ridica sau a înălţa slavă îşi menţin sfinţenia. Pluralul slăvi este incorect teologic.

Cuvântul slavă s-a născut în limba română destul de demult ca să odrăslească la timpul potrivit forme adecvate unor conţinuturi ce se cereau exprimate în Biserică. Unele dintre ele, cum am arătat mai sus, au intrat în uzul profan fără a fi profanate printr-o utilizare vulgară, degradantă, decât arareori. În rest, putem vorbi cel puţin de respect, dacă nu de evlavie. Oricum, Slavă Domnului! este un fenomen interesant şi încurajator datorită frecvenţei sale în discuţiile dintre români. Cât şi cum este rostit în lume generează argumente pentru susţinerea latinităţii cuvântului slavă.

Grecescul doxa (slăvire, nu mărire – pentru care limba greacă are megaloprepeia), cuvânt care împreună cu gr. orto ne exprimă identitatea creştină, opţiunea noastră pentru adevăr, a rămas în limba română cu o familie redusă la doxologie, doxologic; nu s-a compus, nu s-a articulat, a rămas aproape stingher, deşi suntem orto-docşi. Doar vreun teolog fără simţul limbii române şi fără umor mai foloseşte – profesoral, academic – verbul a doxologhisi.

Nu s-a întâmplat astfel cu toate cuvintele de origine greacă din limbajul bisericesc. Multe au rămas cu folos pentru limba română, dar şi mai multe au fost eliminate, o dată cu sau după deslavizare, în procesul de reactivare a limbajului românesc în literatura şi slujirea liturgică.

În istoria cuvântului slavă – care ne preocupă cu deosebire – nu poate fi trecută cu vederea rezistenţa lui la procesul de deslavizare a limbajului bisericesc din ultimii 300 de ani.

După repunerea în drepturi a limbii române în Biserică, multe cuvinte slavone compuse cu slavă au pierdut celălalt element component, dar slavă a rămas şi s-a compus cu un termen românesc, aşa cum drept-slăvitor l-a înlocuit pe pravoslavnic.

Sau altă situaţie: a proslăvi, receptat ca slavon, iese treptat din uzul bisericesc spre o zonă seculară a limbii române şi e folosit batjocoritor: Ce-l tot proslăveşti atât! Compusul preaslăvi, considerat de vorbitori ca fiind românesc, îşi păstrează sfinţenia.

Limba română dovedeşte discernământul teologic al neamului care a primit-o şi care va da socoteală la Judecata de Apoi de cum a folosit-o: sfinţitor sau satanic.

O dovadă a acestui discernământ este şi respingerea termenilor latini glorie şi graţie şi optarea pentru slavă şi har. Opţiunea este mai întâi una teologică, şi încă una fundamentală. Avem aici o manifestare a dreptei credinţe a neamului românesc, cler şi popor binecredincios, rezistenţa în faţa teologiei catolice cu privire la energiile necreate, pe care Dumnezeu Şi le-ar fi rezervat Lui Însuşi – numite gloria divină –, lăsând Bisericii numai energii create (graţia).

În concepţia teologiei apusene, omul nu are acces la slavă şi har, deci perspectiva credinţei lui nu este îndumnezeirea.

Deosebirea teologică dintre slavă şi glorie, har şi graţie măsoară adâncimea prăpastiei dintre Ortodoxie şi erezia catolică.

Pentru a da impresia că distanţa dintre Teologia ortodoxă şi cea catolică este una mai mult de vocabular decât de conţinut, teologii catolici din România au început să presare în discursul lor cuvinte de provenienţă greacă sau slavonă încetăţenite ca specifice limbajului teologic şi liturgic ortodox, cum sunt har şi duh, fiecare cu familia lui de cuvinte. Să nu ne lăsăm înşelaţi, este doar una dintre subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului catolic, căruia le-au căzut şi le cad pradă cei prea siguri de puterea minţii lor de a pătrunde tainele dumnezeieşti. Biserica greco-catolică este loc de îngropare a multora dintre aceştia, momiţi pe diferite căi intelectualiste, etniciste, naţionaliste, regionaliste, organizatorice etc.

De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare.

Fiind conceptele catolice glorie şi graţie o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: mărire fără slavă.

Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa Fiului, căci consecinţa alungării cuvântului este pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariţia din limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul.

Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică ne aminteşte suficienţa agresivă a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii necreate.

Apuseanul este obtuz din pricina obscurităţii interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea cu graţie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar.

[redemptor]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Redemptor, "Preaonoratei Mame"?...Oy vey, ridicol..astia de l-au compus poate nu stiu cine sunt "Preaonoratele Matres". :)))))
Da, latinomania e penibila. WTF, latinii sunt morti demult, dar unii se cred pe vremea Papei Leon cel Mare, ala de l-a oprit pe Atilla cu negocieri subtile (unii fraieri bisericosi zic ca cu "sfintenie"). Si da, repet, obsesiile Scolii Ardelene sunt de vina pentru astfel de traduceri timpite.

Latinismele dau de furcă mereu scrierilor ortodoxe, deşi eu zic că merge mai bine "slavă", am citit Psalmul 142 din cartea aia cap-coadă e de râsul-plânsul pentru cei care au scris cartea aceea de rugăciuni, mai grav e că suna ca o poezie sau ca o replică dintr-o piesă de teatru sau filmuleţ de scurtmetraj şi nu ca un psalm cum ar fi trebuit să sune.

[redemptor]

În prealabil postat de ovidiu b.

De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare.

Fiind conceptele catolice glorie şi graţie o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: mărire fără slavă.

Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa Fiului, căci consecinţa alungării cuvântului este pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariţia din limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul.

Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică ne aminteşte suficienţa agresivă a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii necreate.

Apuseanul este obtuz din pricina obscurităţii interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea cu graţie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar.

În bisericile ortodoxe din Ardeal da se aude de măriri, slăvile se mai aud şi se mai păstrează doar prin mânăstirile ortodoxe de aici, e bine că preoţii călugări mai păstrează terminologiile neschimbate în cărţile ortodoxe.

Ovidiu,

Îţi mulţumesc pentru răspunsurile documentate.

[DragosP]

În prealabil postat de ovidiu b.

Da, și eu am auzit chiar astăzi ”Mărire” Tatălui, dar asta nu te împiedică cu nimic să știi că e greșit și să nu renunți la crezul tău. Și nu e de speriat că ”se încearcă” o schimbare. Adevărul va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Apoi, să nu ne poticnim în formalism și corectidudine, deși sunt adeptul lucrurilor făcute cât mai corect, mai ales în cele ce privește cele sfinte. Am ajuns la concluzia că cei care par a fi neștiutori, nefăcând ”corect” lucrurile, dar cu nevinovăție și cu multă credință, în calea spre mântuire s-ar putea să fie cu mult în fața noastră, a celor plini de corectitudine și formalism. Bineînțeles că nu trebuie să dăm credit indiferenței și neștiinței, ci să ținem calea de mijloc, cea a dragostei frătești, a exemplului bun, chiar și față de cei eretici. Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Să fim atenți la capcana mândriei ca apărători ai dreptei credințe și să nu uităm cum am fost și noi cândva. Să dăm slavă Domnului că ne-a luminat. Să-L rugăm să ne lumineze pe toți. Faptul că sunt atâtea neputințe nu este altceva decât cosecința lipsei noastre de credință. Din părinți sfinți se nasc sfinți, din părinți credincioși se nasc oameni credincioși. Copilul încă din pântecele mamei este sfânt, din pântecele mamei este preot sau credincios, dacă mama trăiește cum se cuvine.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Ovidiu!
Iartă-mă!