Povestea unei casatorii

[Laurentiu]

Povestea unei căsătorii...

Am scris această carte cu gândul că te voi ajuta să îti întemeiezi o familie care să te împlinească, o familie în care să simti binecuvântarea lui Dumnezeu, o familie în care crucea greutătilor să fie purtată cu seninătate.

Poate că esti curioasă să stii câte ceva despre autorul acestei cărti. O astfel de curiozitate mi se pare firească. Tot asa cum nu e o hotărâre înteleaptă să citesti prezentarea vietii monahale pe care o fac unii autori mireni, care cunosc monahismul numai din cărti, tot asa ar fi anormal să citesti un îndrumar de căsătorie scris de cineva care nu a primit binecuvântarea Cununiei.

Ti-am mai spus că una dintre cele mai mari bucurii pe care le am este că Dumnezeu mi-a dăruit o sotie care m-a ajutat să înteleg familia. Familia ascunde o mare taină, taina întâlnirii a două suflete pe care dragostea le modelează în chip minunat.

Dacă nu as fi cunoscut-o pe Claudia, nu stiu dacă as fi putut scrie această carte. Si nici nu stiu dacă as fi avut curajul să vorbesc altora despre frumusetea nuntii.

Pentru că ai avut răbdarea să citesti această carte până la sfârsit, îti voi spune pe scurt povestea căsătoriei mele. Nu ca să mă laud că am reusit să întemeiez o familie crestină. Nu pentru a încerca să te conving că familia mă împlineste. Ci pentru a-ti da ocazia să întelegi cum s-a legat de practică teoria pe care ti-am expus-o.

Iată cum a început povestea noastră de dragoste:

În decembrie 1993, după ce am intrat la Facultatea de Teologie, Liga Studentilor a organizat un miting pentru eliberarea lui Ilie Ilascu, unul dintre putinii eroi contemporani ai neamului nostru (eram apropiat de Liga care luptase din răsputeri împotriva neo-comunismului: în liceul de Informatică eram un grup solid de "membri simpatizanti"). De la Facultatea de Drept s-a mers în coloană până la Universitate, si de acolo până în Piata Victoriei si la Ambasada Rusiei.

Studentii îsi manifestau opozitia fată de întemnitarea lui Ilascu. Plini de elan tineresc, strigam cu toti: "Nu stati în balcoane, când Ilascu moare..." si alte îndemnuri asemănătoare. Mie îmi fusese dată o portavoce.

Nu îmi trecea prin cap că, din multimea de studente care erau cu noi, una mă privea într-un mod aparte. Era Claudia. Pentru ea a fost dragoste la prima vedere. Le-a vorbit colegelor despre tânărul pe care l-a văzut la acel mars, fără să îsi imagineze că ne vom cunoaste si că va ajunge sotia mea.

Nu peste multă vreme tot Liga Studentilor a trimis observatori la alegerile din Basarabia. Întelegând drama românilor de peste Prut, am considerat că e o datorie pentru mine să merg si eu acolo.

În Basarabia am văzut-o pentru prima oară pe Claudia. (Eram prieten cu Cătălina pe vremea aceea, dar as fi pus capăt într-o clipă prieteniei noastre; simteam că nu are rost să mai prelungim o relatie care se degrada încet si sigur.)

Mi-a plăcut foarte mult Claudia, dar mi se părea că nu mă bagă în seamă. După ce ne-am întors în Bucuresti, ea a făcut primul pas pentru a ne cunoaste mai bine: a fixat o întâlnire cu o ziaristă care făcea un material despre alegerile la care fuseserăm observatori "internationali". În loc să am curajul de a o ajuta pe Claudia să îsi dea seama cât de mult o plac, m-am multumit a-i spune minciuni: cât de fericit sunt eu cu Cătălina, ce bine ne potrivim etc. Asta pentru că îmi era rusine să îi spun ce simteam cu adevărat.

Totusi am invitat-o la un pelerinaj la mânăstiri, cu un grup mai mare de studenti. A venit. Dar fără să îsi dea seama că voiam să fim prieteni. O singură dată, urcând pe niste coline si ea fiind obosită, am avut curajul de a o lua de mână, chipurile pentru a o ajuta să continue urcusul.

Dar, fiindu-mi rusine să îi spun că o plac, si în pelerinaj i-am vorbit despre marea dragoste pe care i-o purtam Cătălinei (care rămăsese în Bucuresti). Si am avut de suferit din cauza acestei minciuni. Claudia s-a îndepărtat de mine (nu voia să se bage între mine si Cătălina), si uite asa am pierdut-o.

Profit de ocazie pentru a spune tuturor tinerilor care cred că au găsit o persoană cu care se potrivesc să nu repete greseala mea. Să nu se joace cu sansa lor. Poate că sansa nu se va mai întoarce.

Totusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sansa mea s-a întors. Am revăzut-o pe Claudia pe 2 ianuarie 1997 (prăznuirea Sfântului Serafim de Sarov, pe care îl rugasem în chip deosebit să mă ajute să mă căsătoresc).

Nu mă asteptam ca prima noastră plimbare să fie atât de importantă. De cum am revăzut-o, am vrut să fie sotia mea. După câteva ore în care am stat de vorbă ne-am dat seama că avem acelasi scop în viată: de a trăi pentru Dumnezeu, pentru a face bine celorlalti. Claudia era fata de care aveam nevoie. Am văzut sute de fete în viata mea, dar nici una nu mi s-a părut atât de potrivită să îmi fie sotie. De fapt am fost atât de impresionat de frumusetea ei lăuntrică, încât mi se părea că nu sunt vrednic de o sotie atât de minunată. Iar despre frumusetea ei fizică, pot spune că m-a topit. Rozalia, fata cu care fusesem prieten mai înainte (si care acum e la mănăstire) îmi plăcea foarte mult. Dar când am revăzut-o pe Claudia, mi-am dat seama că era mult mai frumoasă decât Rozalia. Stiu, unii nu au curajul să spună că sotiile lor nu sunt destul de frumoase. As putea si eu să mint numai ca să nu îmi supăr nevasta. Dar minciuna nu poate fi izvor de bucurie. Nu as sta ca hipnotizat să privesc pozele ei, sau nu as admira-o când doarme. I-am spus de multe ori că nu stiu o altă fată mai frumoasă decât ea, si nu vorbeam ca să o lingusesc. Ci pentru că sunt topit după ea.

Nu stiu cum ar fi fost Claudia dacă ar fi arătat altfel. Dar e o armonie aproape perfectă între trupul si sufletul ei; chipul exprimă foarte bine ce e în inimă.

Cred că dacă v-as arăta o poză de a ei v-ati da seama că nu o laud degeaba. As vrea să vă arăt o poză de-a ei de la nuntă, în care ochii ei strălucesc de bucurie si fata ei arată cât de mult s-a bucurat să îmi devină mireasă. Poate vor fi unii care, văzând poza, ar zice că sotia mea nu e foarte frumoasă. Dar mă îndoiesc că ar putea zice că nu se vede pe chipul ei cât de fericită era. Claudia nu a fost fericită numai la nuntă. A fost fericită de când i-am spus că vreau să îmi fie sotie. Fericirea ei mi-a dat aripi. Si îmi dă în continuare.

Am avut multă încredere unul în celălalt. Am fi putut astepta să ne cunoastem mai bine înainte de a pune problema căsătoriei. Dar faptul că ea iubea mult Biserica a fost pentru mine o dovadă că alegerea mea e bună. Timpul a confirmat această părere. Am avut certitudinea lăuntrică a faptului că această fată e potrivită să îmi fie sotie. Nu am oscilat: am stiut că vrem să mergem împreună pe drumul vietii.

Ne-am hotărât să ne căsătorim în ianuarie 1997, dar am asteptat să terminăm facultatea (amândoi eram în ultimul an de studii). Nici după ce ne-am luat licenta nu ne-am putut căsători imediat: părintii ei nu voiau să le fiu ginere.

Eu am intrat între timp la masterat, specializându-mă în Sectologie. Claudia a primit o bursă de trei luni la Madrid, si am amânat nunta până la întoarcerea ei.

Cele trei luni au fost foarte grele pentru mine. Între timp legătura mea cu Liga Studentilor devenise si mai strânsă: eram presedinte al Ligii Studentilor din Facultatea de Teologie. Eram ocupat cu o sumedenie de actiuni, dar inima mea era la Madrid. Ne scriam foarte des. Abia asteptam să fac rost de bani ca să o sun, si abia asteptam telefoanele ei. Efectiv asteptam cu sufletul la gură să o aud.

(Cred că e bine ca tinerii care vor să se căsătorească să stea putin si departe unul de altul, să vadă dacă simt sau nu lipsa celuilalt. Eu am resimtit intens această lipsă. Si nu numai pentru că nu eram căsătoriti. Plecând într-un pelerinaj în Macedonia, la doi ani după nuntă, îmi era gândul numai la ea si la Codrin. Am cheltuit banii de mâncare sunând acasă; Codrin avea un an, si mi-era dor de amândoi).

Trebuia să ne căsătorim la începutul anului 1998. Dar, desi eu vorbisem cu părintele ca să programeze slujba, si vorbisem si cu invitatii, la sosirea în tară Claudia mi-a spus că nu îsi poate convinge părintii să ne căsătorim, că trebuie să îmi termin masteratul si să am un loc de muncă (desi la telefon îi spusesem că astept să ne căsătorim imediat ce se întoarce).

A fost cea mai mare lovitură pe care mi-a dat-o Claudia. Dacă i-as fi cerut să ne căsătorim atunci, sunt sigur că ar fi trecut peste vointa părintilor ei. Dar nu am făcut-o. Am preferat să îsi dea seama că astept de la ea această hotărâre. Dar, nevrând să îsi supere părintii care s-au sacrificat mult pentru ea, a preferat să le facă pe plac.

(Mie îmi era foarte greu din cauza neîntelegerilor dintre mine si tatăl meu care se recăsătorise, în familie era o situatie foarte tensionată. Am preferat să plec de acasă, să locuiesc la niste prieteni. Claudia nu era constientă că am suferit mult că nu ne-am căsătorit atunci. Parcă regret că nu i-am cerut să ne căsătorim peste voia părintilor ei, a căror principală rezervă fată de mine era faptul că studiasem Teologia. Dacă as fi făcut Medicina sau Dreptul s-ar fi purtat cu mine altfel).

Am stabilit că ne vom căsători după ce termin masteratul. Dar în sufletul meu era o mare rană, mi se părea nedrept că fata care mă iubea prefera să amâne nunta numai din cauza părintilor ei.

Si, cu două luni înainte de a ne căsători, am luat brusc hotărârea de a mă despărti de ea.

Am încercat vreme de trei zile să fiu prieten cu o altă fată, de care mă foloseam ca pretext pentru a rupe din mine orice amintire legată de Claudia. (Acum mi se pare o mare nebunie ce am făcut. As fi putut-o pierde pe Claudia definitiv. Cred că si-a băgat coada si diavolul, care nu suportă să vadă că oamenii se iubesc, nu suportă să vadă cum se căsătoresc tinerii hotărâti să Îl slujească împreună pe Dumnezeu. Nu dau vina pe diavol, dau vina pe prostia mea. Dar, sincer, mintea mea a fost încetosată rău. Cred că numai dacă m-ar fi îmbătat cineva, ar fi reusit să mă convingă să spun că vreau să mă despart de Claudia.)

După trei zile, când Claudia a venit plângând să vorbească cu mine, am simtit că mi se ia ceata de pe suflet. Nu eram atât de prost încât să mă împac cu ea numai pentru că plângea. Dar în câteva clipe am înteles gravitatea greselii mele. A fost un act necugetat să fiu prieten cu altă fată (bine că acea fată era cuminte, că dacă mi-ar fi sucit mintile vreun fotomodel, poate că m-ar fi convins să cad în păcatul desfrâului; vreme de trei zile mintea mea a fost făcută praf: au răbufnit anumite aspecte din trecutul meu, pe care le credeam îngropate, dar nu erau decât adormite).

Claudia mi-a spus că niciodată nu va mai putea avea încredere în mine. Dar, desi o rănisem foarte tare, desi simteam că e o floare căreia i-am tăiat rădăcina, ne-am pregătit de căsătorie. Ea era convinsă că, desi am gresit fată de ea, sunt omul cel mai potrivit pentru a-i fi sot. Iar eu eram convins că dragostea pe care i-o port o va ajuta să îsi refacă încrederea în mine. Si am reusit. Nu a durat prea mult.

(Am scris cu inima strânsă despre acest incident tocmai pentru că viata nu are numai momente frumoase. Există si umbre. Si tocmai pentru că de multe ori între tinerii care vor să se căsătorească apar incidente, atrag atentia asupra acestei situatii: e bine să fim cât mai îngăduitori atunci când cel pe care îl iubim si care ne iubeste, greseste. Dar numai dacă ne iubeste. Dacă greselile celuilalt dau în vileag lipsa dragostei, atunci nu are rost să fie răbdate.

Claudia a avut mare încredere în mine iertându-mă. Dacă nu m-ar fi iertat, ne-am fi despărtit. Oricum, până la acel moment mie nu îmi trecea prin cap că era posibil ca să intervină ceva între noi, mai ales că asteptam de atâta vreme nunta.

Parcă si mie îmi slăbise atunci încrederea în mine. Dar m-am gândit că Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste acel moment, si că lucrurile vor intra în normal. Asa a fost.)

Să ajungem la capitolul "nunta". Nu ne puteam permite să facem masă mare, si credeam că o să invităm lumea numai la biserică. Dar unchiul meu s-a oferit să mă ajute si am organizat masa festivă la cantina studentească de lângă Facultatea de Drept.

Ne-am căsătorit pe 16 august, a doua zi după ce eu am împlinit 24 de ani. La biserică slujba a fost cutremurătoare. Am simtit cum la Cununie mirii poartă cununi de regi, pentru ca toată viata să se lupte pentru a dobândi cununile nestricăcioase din ceruri. Nu pot descrie în cuvinte ce am simtit atunci: parcă as fi câstigat un război, asa de fericit eram că m-am căsătorit cu aleasa inimii mele.

Cantina fiind foarte aproape, de la biserică am mers până acolo cu tot alaiul de la biserică pe jos. Si, pe acelasi bulevard pe care Claudia m-a văzut pentru prima dată, mergea acum ca o adevărată printesă.

Muzica a fost foarte plăcută. Au venit "La Strada", un grup de tineri care cântă la mandoline (acum sunt celebri). Nu mai vorbesc despre cum a fost la nuntă (fiecare crede că nunta lui a fost cea mai frumoasă).

Cu socrii s-a făcut pace. Din momentul în care ne-am căsătorit, tatăl ei a devenit tatăl meu si i-au trecut toate rezervele. Cu mama a fost ceva mai greu, dar timpul a fost de partea mea.

Acum, pentru că pentru multi tineri căsătoriti locuinta e o problemă, vreau să îti spun cum a fost cu noi. Până pe 1 octombrie am putut sta în gazdă la o cunostintă apropiată. După acea dată se ivea din nou problema unui cămin.

Cu câteva zile înainte de 1 octombrie, un prieten apropiat, pe nume Ioan, ne-a întrebat: "Nu vreti să stati în apartamentul mostenit de la fosta mea sotie? Aveti acolo tot ce vă trebuie...".

Evident, nu puteam refuza o asemenea ofertă. Am văzut în ea mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a lăsat. În toate încercările mari prin care am trecut, a fost alături de noi. Chiar dacă de câteva ori ni s-a părut că ne-a părăsit, că ne-a lăsat fără ajutor.

Ioan ne-a ajutat enorm cu casa. El nu era si nu e un om cu bani. Pentru a-si întretine familia (sotia lui abia născuse), a fost nevoit să îsi ia si un serviciu de noapte. Dacă ar fi închiriat apartamentul în care ne-a tinut pe noi, ar fi scos bani buni. Dar a preferat să ne ajute crestineste (făcând astfel si o pomană pentru sufletul fostei sale sotii si pentru al fetitei lor care murise; adevărată pomană, ca a văduvei din Evanghelie care nu a dat din surplusul pe care îl avea, ci din putinul pe care îl agonisise).

Cu câteva zile înainte de a afla că vom avea unde să ne mutăm, Claudia a rămas însărcinată (încă nu stiam, dar mai târziu, la ecografie a aflat data aproximativă). Într-un interval scurt de timp am avut două bucurii în care am văzut mâna lui Dumnezeu.

Trecuseră doi ani de când stăteam în casa lui Ioan, si sederea noastră se apropia de sfârsit. El avea foarte mari probleme financiare (restantă mare la întretinere etc.) si ne rugase ca peste aproximativ un an să ne găsim o altă locuintă pentru ca el să poată închiria apartamentul în care stăteam.

Duhovnicul pe care îl aveam atunci (cel din Moldova, care ducea o viată de nevointă aspră) auzind de la Claudia cât de frământată era de gândul casei, mi-a zis: "Vezi ce faci si rezolvă problema. Trebuie să găsesti o solutie..."

Când mi-a dat acest sfat, am simtit că Dumnezeu mă va ajuta să cumpăr o casă. Un apartament de două camere costa vreo zece mii de dolari, iar noi nu aveam decât un sfert din sumă (o mostenire de la bunica). Oricum, nu i-am spus părintelui că nu am de unde să fac rost de bani.

(Descriu aventura cu casa tocmai pentru a da mărturie că Dumnezeu poartă de grijă celor care se căsătoresc; si chiar dacă problema locuintei e o problemă reală, Dumnezeu găseste solutie pentru fiecare. Sau mai bine-zis ne ajută pe fiecare să găsim cea mai bună solutie de care avem nevoie. Si, chiar dacă uneori ni se pare că ne scufundăm, în ultima clipă găsim solutia de care aveam nevoie.)

M-am dus la moastele Sfântului Mucenic Ciprian (care înainte de convertire fusese un mare vrăjitor, si de care mă simt apropiat si pentru că si eu am cunoscut gustul amar al rătăcirii) ca să îl rog să ne ajute să facem rost de o casă. În clipa în care m-am rugat în fata raclei, am simtit că vom primi ceea ce cer. Am simtit precis că sfântul îmi spune că voi avea casă. Desi nu am auzit nici o voce, desi nu se întâmplase nimic iesit din comun, am fost convins că Dumnezeu ne va face curând o bucurie.

Nu peste mult timp am aflat că s-a scos la licitatie un apartament cu trei camere în centrul Bucurestiului, la un pret mic, nu mult peste zece mii de dolari (pe mine mă încânta ideea de centru ca să pot ajunge mai usor la moastele Sfântului Mare Mucenic Mina, ale Sfântului Mucenic Ciprian, ale Sfântului Dimitrie Basarabov si ale Sfântului Nicolae).

Am vorbit cu părintele din Moldova si acesta mi-a zis că se va ruga la Dumnezeu să luăm casa. Licitatia se apropia, dar noi nu reusiserăm să împrumutăm banii. Cu două zile înainte de licitatie m-a biruit deznădejdea: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat să fac rost de bani?... Si de ce am simtit la moastele Sfântului Ciprian că ne vei da o casă, când nu avem cu ce să o cumpărăm?..." Eram foarte trist, nu puteam dormi.

A doua zi, duminică, ne-a întrebat o cunostintă foarte apropiată la ce licitatie vrem să mergem: i-am vorbit despre apartament, dar si despre faptul că nu avem bani. Si răspunsul a fost:

"Am aproape jumătate din suma de care aveti nevoie. Voiam să donez banii vreunei mănăstiri. Dar vi-i dăruiesc vouă..."

Mi se părea că visez. Un părinte, auzind cum ne-a trimis Dumnezeu banii în ultima clipă, mi-a spus: "În asta trebuie să vedeti o minune a zilelor noastre. Chiar dacă nu pare spectaculoasă, s-a arătat puterea ascultării. În loc să vă plângeti că nu aveti bani, ati avut încredere în rugăciunile părintelui duhovnic, si pentru rugăciunile lui si ale voastre, si pentru ca să îi fie bine copilului vostru, banii au venit."

La licitatie nu au fost alti clienti, asa că am reusit să luăm apartamentul. În patruzeci de zile trebuia să dăm banii. Cu o zi înainte de termen am reusit să îi strângem pe toti. Si am reusit să luăm casa. Chiar dacă au fost si peripetii.

Aici apartamentul arăta jalnic: cei care au stat înainte au plecat nu numai cu chiuveta, ci si cu tevile din baie. Locuind la ultimul etaj, într-una din camere a fost o ciupercă care s-a întins până aproape de jumătatea tavanului. Unul din pereti se misca la cea mai mică atingere. Arăta destul de antic, dar acum e bine.

Cu restul datoriilor ne descurcăm greu de tot, dar de fiecare dată când a trebuit să dăm bani Dumnezeu ne-a ajutat în ultimul moment. Bine că am reusit să ne împrumutăm numai de la cunostinte, că dacă am fi luat bani de la vreo bancă nu ne-am fi descurcat cu plata dobânzilor.

(Stiu că în ziua de azi multi tineri căsătoriti se descurcă foarte greu; dar dacă îsi pun nădejdea în Dumnezeu o vor scoate la capăt. El stie întotdeauna ce ne lipseste. Si, chiar dacă nu ne trimite ce ni se pare nouă că ne trebuie, ne trimite ceea ce ne este cu adevărat de folos. Uneori, din prea multă dragoste, chiar ne copleseste cu darurile Sale).

Aici se încheie ceea ce voiam să îti spun despre întemeierea familiei mele. Asta a fost povestea casei.

Cât despre povestea căsătoriei noastre... Simt cum dragostea Claudiei îmi dă aripi. Povestioara vulturilor aurii, cu care începe această carte, a fost scrisă într-o perioadă în care aveam anumite probleme. Din cauza greutătilor prin care treceam, am fost biruit de deznădejde. Si atunci când făceam canonul, îl ziceam cu foarte mare greutate. Rugăciunea îmi era aproape o povară.

Claudia, care era si mai covârsită de necazuri decât mine, ducea povara în tăcere, fără să se plângă. Tot ea mă încuraja si pe mine. Am simtit atunci cum, în focul încercărilor, dragostea noastră ne ajută să zburăm cu o singură aripă. Am simtit cum Dumnezeu binecuvântează dragostea noastră si o întăreste.

O iubesc pe Claudia ca în ziua în care ne-am căsătorit. Uneori închid ochii si, bucurându-mă că o am lângă mine, uit că ne-am căsătorit de patru ani. Parcă am fi amândoi studenti. Nu simt că a trecut timpul.

Totusi, sunt si momente în care dragostea mi se răceste. Sunt momente în care mi se pare că sunt singur si că ea nu mă întelege. Într-unul dintre aceste momente am alergat la părintele nostru si m-am plâns: "Părinte, mi-e groaznic, Claudia se poartă foarte rece cu mine. Parcă nu o interesează decât copilul."

"Îti aduci aminte cu cât elan o lăudai pentru felul în care te iubeste? Îti aduci aminte cum îmi spuneai cât de mult te bucură si te sprijină în ceea ce faci?"

"Da, părinte."

"Si dacă ti-as repeta peste câtăva vreme ce îmi spui tu acum, că nu te mai iubeste, ce ai face?"

"M-ar bufni râsul că am putut fi atât de copil..."

Părintele nostru ne cunoaste bine. Într-adevăr, după câteva zile mi-am dat seama că problema mea nu era reală. De vină eram eu; nu voiam să înteleg că ea, fiind însărcinată pentru a doua oară, având si ore la scoală, având si cursuri la facultate (anul acesta a făcut masteratul), lucrând la un manual pentru elevii de liceu si mai ales având grijile familiei, absolut normale, dar uneori covârsitoare, ajungea uneori acasă foarte obosită.

Totusi, de la oboseală nu mai putea avea putere să stea prea mult de vorbă cu mine, nu mai avea putere să mă sărute când pleca de acasă. Si eu am văzut situatia tragic. Acum înteleg că am gresit, că ar fi trebuit să o ajut si mai mult, ar fi trebuit nu să îi cer mai multă întelegere, ci să o sprijin prin dragostea mea.

Am avut mai multe neîntelegeri de acest gen. Dar ele si-au avut locul lor în maturizarea noastră. Nu cred că există familii perfecte, asa cum nu există nici oameni perfecti. Cred că există familii în care nu apar tensiuni, tocmai pentru că pe soti îi uneste dorinta de a trăi din plin plăcerile lumii acesteia. Dar astfel de familii nu sunt un model pentru noi.

Există si familii în care domneste pacea lui Hristos, si în care între soti nu există nici cea mai mică neîntelegere. O astfel de familie ne dorim, o astfel de familie nădăjduim că va fi si a noastră. Trebuie însă să crestem mult până să ajungem la această măsură.

Tensiunile care există uneori între soti mi se par firesti. Chiar dacă pot părea de nerezolvat, ele trec repede. Important este ca sotii să îsi dorească amândoi să se schimbe în bine.

Nu încerc să justific tensiunile care există între noi. Sunt semn al slăbiciunii noastre spirituale. Noi încercăm însă să ne luptăm cu ele. Existând aceste slăbiciuni, se poate ca ele să afecteze si modul în care eu înteleg familia. Ele se oglindesc în lipsurile acestei cărti. Poate că aceste lipsuri te vor stimula să îti dai singură răspunsurile pe care te asteptai să le găsesti aici, si nu le-ai găsit. Oricum, sper să fii îngăduitoare fată de aceste lipsuri, inerente unui nou drum. Poate că altii, văzându-le, se vor simti îndreptătiti să scrie ei un alt îndrumar, mult mai interesant. Sau poate că peste vreo zece ani voi scrie chiar eu o carte mai bună despre acest subiect. Dar până atunci tu vei fi măritată. Si cred că mă întelegi de ce am preferat să scriu acum: tu acum ai nevoie de astfel de sfaturi (mi-ar părea bine să îmi scrii despre modul în care ai receptat această carte. Mă va ajuta să fac o editia ulterioară mai bună).

Vreau să stii că mi-as fi dorit să scriu o astfel de carte abia la bătrânete, când ar fi trecut de mult vremea micilor tensiuni dintre mine si sotia mea. Nu ti-am scris însă de pe pozitia unui întelept. Ti-am scris de pe pozitia unui sot care are parte atât de bucurii cât si de încercări. Stiu că diavolul se luptă cu toate puterile să îi dezbine pe soti. Si, oricât de unit as fi cu sotia mea, asta nu înseamnă că suntem predestinati să mergem victoriosi până la capăt. Totusi, nădăjduiesc că Dumnezeu ne va da putere să biruim ispitele care ne vor sta în cale. Si chiar dacă ar fi să îmi schimb părerile, să nu mai văd familia crestină în aceeasi lumină, totusi asta nu înseamnă că lucrurile scrise în această carte nu sunt corecte.

Dacă ar fi fost o carte care să contină cugetările mele filosofice, atunci peste câtiva ani mi le-as fi putut schimba. Dar această carte nu îmi apartine decât în mică măsură. E rodul experientei celor care au binevoit să îmi răspundă la întrebările pe care le-am pus.

Faptele sunt fapte. Experienta nu poate fi negată. Ar fi ciudat să apară un îndrumar care să contină opinii contrare ideilor principale expuse aici (fată de amănunte, criticile ar fi normale). Dacă ar veni cineva si ar spune că nu contează potrivirea spirituală a sotilor, sau că e bine ca tinerii să facă dragoste înainte de nuntă, o astfel de pozitie ar duce la rezultate triste.

Îmi doresc ca acest îndrumar să îti fie de folos. Nu pentru că l-am scris eu, ci pentru că, fiindu-ti tie bine, îmi va fi si mie.

Mă întreb acum ce părere va avea despre această carte cineva care stă departe de Hristos, să zicem o fată care a citit-o numai din curiozitate, nu si pentru a se folosi! Unei astfel de fete îi spun: caută o familie fericită si tine-te de exemplul ei. Vei vedea că în casele din care lipseste Hristos lipseste bucuria adevărată.

Poate că te-ai smintit de cele văzute prin unele familii de crestini. Poate că ai auzit că există neîntelegeri mari între soti. Sau că sotii nu se mai iubesc. Si tu nu vrei să ai parte de o astfel de familie.

Te înteleg si îti dau dreptate. Numai că familia pe care ai avut ocazia să o refuzi nu este familia crestină.

Să ne referim la familia în care cei doi soti duc o viată curată, îsi cresc copiii pe calea Bisericii, fac fapte bune, dar ei nu se mai iubesc. Greutătile vietii i-au îngenuncheat, si ei au ajuns la o stare de indiferentă. Ne referim la ei, nu la cei care se ceartă sau se înjură.

Cred că sotii acestia sunt mai departe de Dumnezeu decât sotii care se ceartă des, dar la fel de des se si împacă. Împăcarea e un semn al dragostei pe care si-o poartă. E un semn că dragostea e vie. Pe când ceilalti, chiar dacă nu se ceartă niciodată, nu se mai iubesc. Au ajuns la o stare de monotonie continuă. Plictisitoare si apăsătoare.

Cartea mea se opreste aici. Sper să nu fie pentru tine decât un început. Să nu crezi că am epuizat toate directiile în care se poate fragmenta subiectul întemeierii unei familii. Sper că măcar ti-am stârnit curiozitatea fată de această problemă. Si, chiar dacă nu ai aflat aici mai multe răspunsuri la întrebările tale, sper că cel putin te-am ajutat să îti pui anumite întrebări. Caută-le răspunsul, caută cu răbdare, si vei avea parte de o familie împlinită.

Stiu că această carte va fi citită si de către unii părinti. Îi rog să fie constienti de cât de importantă este pentru copiii lor tema pe care am încercat să o tratez. Îi rog să îsi ajute copiii să se pregătească de căsătorie. "Să te ocupi de o cât mai bună prezentare a cărtii. Să o prezinti în conferinte, să faci tot ce poti pentru asta. Tinerii au nevoie de o asemenea carte!", mi-a spus un prieten. Eu voi face tot ce îmi stă în putintă pentru a face cartea cunoscută. Dar tinerii pot citi această carte si o pot uita. Dar un părinte care stie să fie aproape de copiii săi poate să îi ajute mult mai mult decât orice carte.

M-as bucura ca această carte să fie discutată la orele de dirigentie, sau chiar la orele de religie. E foarte important ca profesorii însisi să fie constienti de cât de important este să îi învete pe tineri să acorde familiei importanta cuvenită.

Voi termina cartea brusc, tocmai ca să las impresia că e neterminată. Tocmai ca să îti dai seama că e rândul tău să o continui. Nu pe o foaie de hârtie. Ci prin faptele tale.

Nu îti zic precum Murphy: "Zâmbeste, mâine îti va fi mai rău..." Ci îti zic: "Zâmbeste! Poate că dacă nu ai fi citit această carte, mâine ti-ar fi fost mai rău..."
[i]

[quasar]

Am citit cartea.E FFFFFF frumoasa.Ca de altfel toate cartile lui.:)

[ionita]

Doamne ajuta!
Nu pot sa ma abtin si sa nu te felicit de postare! e ptr prima data cand aud despre asa ceva, si chiar mi-a placut ce citesc, acum nu mai ramane decat sa le vorbesc si altora despre postarea ta! Inca odata bravo si iti multumesc personal ptr postarile minunate ce ni le oferi!! Maica Domnului sa te intareasca (stii tu) si sa te lumineze sa ne mai postezi in continuare...
Doamne ajuta! si sa ai bucurie ca Hristos a inviat .....