De la resemnare la acceptare

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de gabero

Nu sunt de acord Igor cu destinul si soarta.
Stiam o vorba, daca vrei sa-l faci pe Dzeu sa rada spune-i despre planurile tale.
Adica eu unul nu cred ca exista control asupra vietii tale sau a destinului.

Nu trebuie să fi de acord cu mine, ci cu Biserica lui Hristos. Pe tine te iertăm, că nu cunoşti teologie.
Dar ar trebui să cunoşti, fiindcă din aceste mici neajunsuri, să le spunem, intră tot hăul de întuneric.
În primul rând, nu mai scurta cuvântul Dumnezeu, pentru că Îl iubeşti şi Îl cinsteşti, nu?
"Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale", aşa ceva nu există în Bibliei, nici la Sfinţii Părinţi.
Destin nu există.
Soartă nu există.
Predestinaţie nu există.
Astea sunt invenţiile lui Origen şi Augustin şi Luther şi Calvin.
Ar înseamna că toţi oamenii sunt nişte păpuşi legate cu aţă şi Dumnezeu le manevrează, nu?
Ar însemna că Dumnezeu vrea ca oamenii să ajungă în iad, nu?
Dumnezeu a vrut ca Hitler, Stalin, Napoleon, Mao, Hingis Han, şi alţi fii ai blestemului, slujitori diavolului, să ucidă atât de mulţi oameni, nu?
A vrut Dumnezeu ca Adam să muşte din rodul pomului oprit, nu?
Păi nu, desigur.
În Biblie spune altceva: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide." - Matei 7, 7-8.
Deci planurile noastre trebuie cerute de la Dumnezeu. Şi apoi, dacă Dumnezeu vede că ne este de folos spre mântuire, ni le va da, altfel nu.
Apoi după ce-I cerem la Dumnezeu cum vrem să fie viaţa noastră şi începem obligatoriu să lucrăm şi să construim planurile noastre cerute lui Dumnezeu (că zice: "dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" - II Tesaloniceni 3, 10), în final spunem: "facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ" (Matei 6, 10). Că noi adesea, nu ştim ce avem nevoie spre mântuire, dar totuşi, trebuie să cerem. "cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină." - Ioan 16, 24. Deci dacă cerem şi nu primim, înseamnă că bucuria noastră nu e deplină, dar tot trebuie să fie bucurie, chiar dacă nu primim şi tot trebuie să cerem.
Faptul că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii, să cerem în rugăciunile noastre diverse lucruri pentru noi sau pentru alţii, abundă Biblia de mărturisiri, în privinţa asta.
Iar de aici: cum cerem, când cerem, ce cerem, pentru cine cerem, de la cine cerem, unde cerem, cât cerem... Acestea deja sunt alte teologii...
În acelaşi timp adânci şi înalte, la care tu nu poţi avea acces, dacă nu ţi le-ai însuşit pe cele elementare.

E mult de vorbit, dar asta ar fi în linii mari.

[AlinB]

În prealabil postat de delia31

Din ce-am observat, desigur nedeplin, si la mine si la altii, la unii e aproape previzibila pendularea din rolul de victima in cel de agresor si invers.
Din partea ta, drept sa-ti spui, ma asteptam sa vad cum se iese din triunghiul dramei ca sa invat si eu asta, nu cum se cade in capcana si se da shift din rolul de salvator in cel de acuzator. Sau n-am inteles eu ultimele mesaje?

nu te prinde lirica hepato-biliara. Las-o pe seama fanilor de gen.

O reactie neasteptata, imprevizibila chiar din prisma cliseelor care le avem cu totii.
Felicitari.

Hey, Hitler a fost baiat bun :)))

[RalucaG]

Când era mic.

[Mihailc]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Astea şi le face omul cu mânuţa lui.

Nu există soartă, nu există destin dar există lucrul manual.
În cazul tău nu există nici proprietatea cuvintelor, sunt convins, dar există postări cu totul pe lângă subiect.

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Pe tine te iertăm, că nu cunoşti teologie.

Dacă cineva te-ar fi cunoscut numai pe tine cu singuranţă i-ai fi spulberat orice gând de a studia teologia. :))

[Corinusha]

^ aia-i sigur.

[Igor_Paslusnik]

Psihologia spune că atunci când un om spune cuvinte şi face fapte care sunt împotriva gândirii, cuvintelor şi faptelor altui om, acel alt om, se ridică împotriva primului om, îl respinge pe primul om, îl ocoleşte, îl evită, caută să-i găsească şi lui ceva, nu îl consideră prieten, îl ponegreşte ori de câte ori are ocazia, chiar pe nedrept, nu mai contează, repulsia s-a declanşat din partea celui de-al doilea om, fiindcă primul om nu a fost de acord cu el, al doilea. La fel se manifestă Ovidiu B., Corina, G.Mihai şi alţii. Căci am vorbit împotriva credinţelor şi practicilor lor greşite. Dar asta era datoria mea. Vă vorbesc mereu cu dragoste şi preţuire. Vă vreau binele, vreau să vă mântuiţi. Mai mult îmi pasă de mântuirea voastră, decât de a mea.

Frăţiori şi surioare, spun ca Alexandru Lăpuşneanu: "dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau". Vă vreau cu adevărat din adâncul inimii mele.
Sunt prietenul vostru al tuturor. Vă doresc binele şi vă ajut, vă arăt acolo unde nu faceţi bine, vă îndrept acolo unde vorbiţi înafara sau împotriva Bisericii lui Hristos.
Fiindcă fie că vă place sau fie că nu, fie că vedeţi că mă laud sau nu, cunosc mai mult decât voi, de aceea mi se va cere mai mult, şi de aceea trebuie să dau mai mult, să sprijin, să ajut, să mărturisesc mai mult.

Ştiu că voi nu mă agreaţi, din moment ce vă iau la rost, acolo unde trebuie. E psihologic normal. Dar vă rog să faceţi la fel. Să vorbiţi argumentat, cu bun simţ şi dragostea creştinească, cum mă silesc să fac şi eu, şi să-mi arătaţi şi mie greşelile teologice, dogmatice, biblice. Cum fac şi eu cu voi. Iar dacă nu găsiţi, atunci lepădaţi-vă de greşelile care vi le arăt eu. Că asta-i datoria noastră, să ne ajutăm, să ne sprijinim, să ne mustrăm cu iubire, să ne întărim, să ne învăţăm unii pe alţii, toate în discernământ şi iubire.

Acum, fiindcă suntem la subiectul acesta, haideţi să ne amintim lucrurile esenţiale şi mari din Sfânta Scriptură:

"Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti." - Coloseni 3, 16.

"Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi." - I Tesaloniceni 5, 14.

"Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă." - Efeseni 5, 11.

"Drept aceea, vă voi aminti pururea de acestea, cu toate că le ştiţi şi sunteţi întăriţi întru adevărul în care staţi." - II Petru 1, 12.

Iertaţi-mă. Bucurii să vă dea Dumnezeu.

[Ioan_Cezar]

Dincolo de intenţia de a elogia din nou pe unul dintre scriitorii mei preferaţi, Graham Greene, voi readuce în atenţie romanul său "Puterea şi Gloria", unde putem găsi, de citim cartea, povestea exemplară a unuia dintre puţinii oameni care mai pot şi mai ştiu să iubească jertfelnic.
Nu cunosc orientarea religioasă a autorului american. Nu ştiu de este ortodox ori catolic, budist ori musulman, agnostic sau ateu. Ştiu însă că a scris câteva cărţi pe care le consider excepţionale, opere de înaltă măiestrie a scriiturii, de un rafinament estetic uluitor şi cu un mesaj omenesc (dumnezeiesc?) demn de un laureat al Premiului Nobel (ori al Împărăţiei). Din câte îmi amintesc, G.G. nu a primit acest premiu (care se acordă pe multiple considerente, în urma unei politici bine orchestrate) dar a fost un model pentru alţi laureaţi, de pildă pentru prolificul şi hiperlucidul G.G. Marquez, aşa zisul creator exemplar al "realismului magic".
*
Atmosfera cărţii pe care o evoc aici este, ca şi în alte scrieri ale autorului, una a descompunerii sufleteşti, a mizeriei morale, a întunericului. O lume sfâşiată de răutatea ei copleşitoare, o lume a zdrenţăroşilor sufleteşti, un univers al tenebrelor căruia te miri că nu-i afli mai repede sfârşitul. Nici un fapt luminos nu pare a-şi mai face locul vreodată în acest loc al tuturor tâlhăriilor şi mizeriilor imaginabile ori, uneori, graţie imaginaţiei fecunde a scriitorului, pentru mine inimaginabile...
În cărţile lui Graham Greene, oamenii sunt hotărârîţi să se distrugă pe sine şi unul pe altul. Deznădăjduiţi şi însinguraţi, ei lasă liberă calea urii. Ura este atotputernică, viciile stăpânesc sufletele şi relaţiile, batjocura este generalizată. Iubirea, însă, nu lipseşte cu totul. Ea se strecoară lin, abia ghicit, prin fibrele atmosferei de moarte şi sânge, printre toate blazările, ororile şi iţele absurdului şi nonsensului.
În "Puterea şi Gloria" întâlnim iubirea camuflată măiastru, înlăuntrul celor mai tainice metereze, în persoana ultimului preot al lumii, cel mult fugărit şi, într-un final, ucis ca martir.

*
Omul acesta este ultimul preot din ţara lui. Toţi ceilalţi au fost omorâţi de puterea dictatorului zilei ori s-au lepădat, cu frică mare, de demnitatea lor preoţească, de slujirea cea sfântă. Cu toţii, până la ultimul, au fost smulşi lumii, iar oamenii care au mai rămas credincioşi în Hristos îşi pun toată nădejdea în preotul vagabond, despre care se zvoneşte că ar călători neştiut din sat în sat, de toţi ascuns, vizibil doar cu ochii credinţei şi avînd neatinsă (cred oamenii) puterea de a boteza, de a învăţa, de a spovedi, de a mărturisi, de a cununa, de a înmormânta creştineşte vreun om...
El nu este un virtuos. Cu atât mai puţin este un preot vrednic. Nu numai că bea vinul hărăzit cuminecăturii (are patima băuturii), dar se arată laş, leneş în cele duhovniceşti (nu îl găsim rugîndu-se, nu se prea omoară cu cateheza, nu ţine discursuri evlavioase, nu tâlcuieşte Scriptura, nu pomeneşte pe Sfinţii Părinţi, nu se grăbeşte să boteze, să cunune, să sfinţească ci se lasă cu greu când e rugat de oameni).
Vrea doar să bea, cât mai mult vinars, şi să nu fie prins de urmăritorii săi. Ar vrea să moară, să se termine odată cu chinul lui de fugar urât şi de urmăritori şi de oamenii care se tem că vor fi împuşcaţi dacă se afla că preotul a atrecut prin satul lor... E laş. Nu poate fi ceea ce este, nu poate face actul martirajului. Nu poate nici măcar săse lase prins. Îi e frică de moarte... Se ştie păcătos, îi e dor de fetiţa lui (act nedemn, acest preot catolic a căzut în păcat în tinereţile lui şi undeva în lume are o fetiţă teribilă, un drac de copil, o răutate desăvârşită... de care lui îi e dor, îi e milă, o iubeşte - probabil e ultima persoană din lume pe care o mai iubeşte deplin), se gândeşte la credincioşii care încă mai au nevoie de el... Şi astfel nu se hotărăşte să moară, îşi prelungeşte singur agonia...

*
Igor, citeşte această carte defăimată de unii dintre "înalţii", poate prea înalţii dreptmăritori creştini şi, cu teama că te vei îndrăci dacă o citeşti, că te vei sminti şi că nu vei mai fi un ortodox atât de exemplar - poate vei găsi acolo un bob din iubirea pe care, de vei ajunge păstor al micii turme încredinţate de Hristos, nu o vei mai pierde niciodată.
Igor, uneori din miezul noroiului cresc nuferi albi şi ghiocei.
De vei voi să fii grădinarul Domnului şi să îi oferi, prin oamenii îngrijiţi de tine, nuferi şi ghiocei - musai ia aminte şi la universul noroiului omenesc. Cu riscul, desigur, să te înghită mocirla.
Dar cine nu îşi asumă acest risc şi nu învaţă să îl depăşească, va putea oare vreodată să îi înveţe pe alţii cum să procedeze pentru mântuirea lor?

P.S. Îngăduie-mi un sfat: de vrei să fii păstor de oameni, nu mai scrie/spune/gândi niciodată că te interesează mântuirea mea mai mult decât mântuirea ta. Nu de alta, dar s-ar putea să cred că ceea ce tu încerci să îmi livrezi mie, pe tine de fapt nu prea te atrage. Uite, dacă eu îţi spun că nu mă interesează cât de bine sau cât de prost joc şah, ori că îmi pasă prea puţin de calitatea jocului meu - tu ţi-ai da copilul să ţi-l antrenez eu?
Şi invers, de vrei să preţuiesc ceva, arată-mi mai întâi tu, care mă păstoreşti, cât de mult preţuieşti acel ceva. Nu îl mai denigra în faţa mea că altminteri te trezeşti ca ţăranul acela care, ducîndu-şi măgarul la târg să îl vândă îi scotea în evidenţă beteşugurile, împotriva, parcă, a intenţiei de a-l vinde. Mai ştii ce a răspuns el când a fost întrebat de ce îşi denigrează măgarul? ("Ca să-l fac de râs, fir-ar..., ca să-l fac de râs, d-aia!")

[Igor_Paslusnik]

Fratele meu drag şi iubit, Ioan Cezar. Te îmbrăţişez în Hristos.
Ai un suflet sensibil ca al meu, dar să ştii, îţi spun din experienţă şi din ce am fost învăţat de duhovnic şi alţi părinţi îmbunătăţiţi, cu cât ai sufletul mai sensibil, cu atât poţi te poţi înălţa mai sus, dar poţi cădea mai uşor, mai abrupt şi mai dureros.
Vreau să-ţi scriu puţin, nu vreau să-ţi schimb părerile, nu vreau să-ţi pierzi sau schimbi din unitatea în diversitate, pe care au avut-o şi Sfinţii Apostoli la pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii văzute, unde fiecare a rămas cu personalitatea şi caracterul lui unic, dar împreună alergând spre mântuirea celor din jurul lor. Să ne ajute Dumnezeu să-i avem de exemplu de urmat.

Gabriel Garcia Marquez, "hiperlucid", proclamat de tine, laic prin excelenţă, zic eu, am căutat să-l evit. Nu mi-au plăcut scrierile lui. A scris ceea ce au numesc mizerii: "Amintirile curvelor mele triste" şi "Dragostea şi alţi demoni". Cum bine ai spus, premiile nobel se dau din interese, prin compromisuri, cu repercursiuni, promisiuni din partea ambelor părţi, dăruitor şi primitor şi alte întunericuri.
Pentru mine, premiul nobel şi întreagă viaţa mea, Hristos merită şi Lui i-o dăruiesc, că de la El o am.

Iar despre Graham Greene, nu vreau să te dezamăgesc, dar destul pierd vremea cu nimicuri, nu o voi pierde mai mult cu beletristică, în nădejdea înţelepţirii în cele lumeşti, în ale "artelor şcolii vieţii", nu vreau să mă rătăcesc în visarea celorlalţi, altora, nu pot să biruiesc în locul lor, mai ales dacă au plecat deja în veşnicie, şi au plecat fiind în erezie sau ateism, şi au scris rânduri, în erezie fiind, deşi dintro sensibilitate aparte, sunt mulţi ca ei, e natura sufletului omenesc, acolo unde întuneric dă foarte mult târcoale, ca să doboare, cm văzut mai sus, că se poate, să nu lase pe om să se înalte. Nu vreau şi nu pot să lupt luptele oamenilor care refuză să se schimbe în mai binele obştesc al mântuirii lor, în Hristos Iisus, fiindcă nu pot să lupt cu demonii lor, când demonii mei nu sunt biruiţi, din preapuţina mea credinţă şi lipsa faptelor mele cele mântuitoare. Nici cultură generală în materie de literatură, nu vreau să adun. Nu-mi ajută la mântuire. Oamenii care primeau pe Apostoli, zice Scriptura că Apostolii ieşind din cetăţile lor, scuturau praful de pe picioarele lor, să fie drept mărturie în ziua judecăţii.

Da, să zicem prin absurd că mi-aş copilul la un instructor să înveţe şah, dacă instructorul are reputaţie în ceea ce face, atunci, chiar dacă spuni că-ţi pasă mai puţin de calitatea jocului tău, mi-aş da copilul să-l înveţi şah, fiindcă rezultatele tale, spun totul despre cât de mult îţi pasă.
Dar nu îmi dau copilul la şah, nici unui instructor, fiindcă şahul se învaţă şi se dezvoltă în particular, de unul singur, în special prin practică, copilul nu are nevoie de un instructor, e un joc creativ, iar memorarea tehnicilor, îi va deruta îmbunătăţirea; eu am învăţat singur şah.
E la fel ca şi cu rugăciunea inimii: are un stat, un anumit set de cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Dar ele nu sunt obligatorii, şi se pot înlocui cu oricare alte cuvinte, chiar şi cu simplul: "Doamne miluieşte". Important este să fie spusă non-stop. Continuu. "Rugaţi-vă neîncetat", spune Duhul Sfânt prin Pavel.

Nu e vorba de livrarea şi atracţia unui oarecare lucru. E vorba de mântuire. E scopul pentru care omul, adică creştinul, trăieşte. Mântuirea lui şi a celorlalţi din jurul lui. Cu toţii când ne-am botezat, de mici, am început să fim lucrători şi grădinari ai Domnului. Pentru sufletul nostru şi al celorlalţi. Vrei nu vrei, te aşteaptă mocirlă, 100% sigur. Te aşteaptă şerpi ascunşi în iarba cea înaltă care trebuie tăiată. Dar să nu ne temem: "Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului". (Luca 10, 19) Te aşteaptă ghimpi care te vor înţepa atunci când îi vei tăia, şi vor lăsa chiar şi cicatrici. Te vor aştepta poate lei şi tigri care vor sări la atac şi vor muşca, îţi vor rupe chiar şi mâna, te vor lăsa fără ea, dar n-au decât, "căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă." (Matei 5, 30) Şi mai ales: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de Acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena." (Matei 10, 28)

E vorba de dragoste jertfelnică. Îmi pasă mai mult de mântuirea tuturor celorlalţi, decât de mântuirea me, fiindcă ăsta-i cel mai valoros şi preţios lucru care există în creaţia văzută şi nevăzută: mântuirea. Iar eu renunţ la el, pentru aproapele meu. În aproapele meu, văd pe Hristos, şi vreau să fac totul pentru ai fi bine aproapelui meu, căci în el e Hristos, cum să nu fac binele Domnului Dumnezeului Universului ? Renunţ la mântuire, pentru a o da altuia. Fiindcă altceva nu mai am de dat. E uşor să mergi în Iran sau Afganistan sau Somalia sau alte ţări musulmane să mărturiseşti pe Hristos şi să fi ucis, să devi Sfânt Mucenic. Dar e un soi de laşitate. Că şti că vei muri. Şi vrei să-ţi scurtezi viaţa şi lupta şi chinul, pentru laurii şi răsplătirea de Sfânt Mucenic, care se obţine uşor. E un paravan şi un compromis. Nu aşa. Ci stai. Stai acolo unde te-a pus Dumnezeu să te naşti, luptă de acolo, jertfeşte-te de acolo, răstigneşte-te de acolo pentru oameni, urmând lui Hristos şi Sfinţilor. E mai mare jertfa şi lupta decât să mori repede în mijlocul criminalilor extremişti fanatici conduşi de demoni, care urăsc creştinismul din tot adâncul fiinţei lor şi ştii că te vor ucide. Ci stai şi întăreşte pe cei din blocul tău, din zona şi oraşul tău, fi cât mai creştin poţi, fă fapte bune, zâmbeşte-le, dăruieşte mereu, cât de mult poţi, roagă-te, mergi la Sfintele Slujbe, fă nevoinţă, metanii, ţine post, mai ales tânăr fiind, poţi ţine post negru, multe zile, prin acestea ne vom sfinţi, curăţi şi îndumnezeii. Dumnezeu nu se cunoaşte prin raţiune, ci prin mintea cea mai presus de minte, care o are fiecare, prin ochii sufletului, prin nous-ul sufletesc, desprinzându-ne de toate cele rele şi cele bune deopotrivă, acea este adevărata stare lucidă de vedere a lui Dumnezeu. Am citit şi eu despre ea. Şi mi-o doresc nespus de mult.

Aşa să fim cu toţii, fie creştini, sau episcopi, preoţi, diaconi. Acestea se ating, urmând poruncilor şi dragostea lui Hristos, Dumnezeu în Sfânta Treime.
Nu citind din G. G. Marquez sau nu citind "Puterea şi gloria" lui Graham Greene. Aceştia doi, şi miliarde ca ei, nu au ajuns şi nu vor ajunge la îndumnezeire niciodată.
Ori ăsta-i scopul. Eu, pentru asta trăiesc, pentru Hristos, pentru a-L înţelege, a-L dori, aL căuta, a-L găsi, a-L urma, a trăi în El, a mă curăţi, lumina şi îndumnezeii prin El. Numai când ajuns la luminarea în Hristos, la acea "pace care covârşeşte orice minte", spune Scriptura, la vederea luminii necreate, în harul necreat, atunci poţi să mântuieşti şi pe alţii în jurul tău. Şi atunci şi doar atunci, poţi ajunge la îndumnezeire.

E mult de scris, prea mult, căci doar prin cuvintele acestea materiale, poţi exprima ineprimabilul, dar e atât de frumos...

Am spus că nu scriu mult... iartă-mă.

Doamne, ajută.