Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată.

„Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. Întrucât ați făcut, zice, unuia din aceștia, Mie ați făcut (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îți vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele și din frica de Dumnezeu, îți vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare și pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuși jurându-Se: Amin zic vouă, că își vor lua plata lor (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu pățim aceasta, poruncește ucenicilor și prin ei și nouă: Luați seama să nu faceți milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veți avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 6, 1 urm.). Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de "morții aceștia" și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.”
(Sfântul Grigore de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, Editura Apologeticum, p. 16)

[cristiboss56]

Rugăciunea de taină

„Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închinzând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; și Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îți va răsplăti la arătare”. (Matei 6, 6)

La temelia fiecărei vieți trăite întru sfințenie trebuie să se afle o convorbire vie, statornică, a sufletului cu Dumnezeu, în tainița inimii omului, departe de oameni, față către față cu Dumnezeu dacă se poate spune așa. Întreaga semnificație a rugăciunii constă în această directă, intimă, personală relație a omului cu Dumnezeu, prin care omul are acces la tronul Celui Preaînalt.
Nu încape îndioală că mereu și oriunde ne-am afla suntem în prezența lui Dumnezeu, dar Însuși Hristos ne-a arătat cât de necesar este să ne retragem în singurătatea „cămării” noastre, pentru a ne ruga, iar experiența ne arată cât de folositoare este o asemenea retragere atunci când devine obișnuință.



Acolo, în sanctuarul nostru, departe de cele pământești și de cele omenești, vom găsi izvor de apă vie, ne vom potoli setea sufletească, ni se va aprinde cu o ardoare nouă flacăra credinței; acolo vom primi aripi, avântându-ne într-un zbor fără primejdii, peste abisul îndoielilor și păcatului.
Să căutăm singurătatea și Îl vom găsi în ea pe Tatăl nostru ceresc; în lumina feței Sale, având vie conștiința iubirii Sale părintești, vom învăța să ne rugăm.
Deși Domnul nu așteaptă de la noi rugăciuni lungi și nu consideră a fi un merit rostirea de vorbe multe, trebuie totuși ca, începând ziua în care ne așteaptă poate nu puține griji și greutăți, să ne întărim, ca la un început de cale, să prindem forțe noi în singurătatea „cămării” noastre.



Acolo Îi vom destăinui și teama că s-ar putea să nu ne meargă din plin în timpul zilei, vom implora binecuvântarea Sa pentru tot lucrul nostru, pentru ca, luminați de lumina Sa, plini de Duhul Său, înarmați cu rugăciuni, să ne avântăm fără frică în întâmpinarea încercărilor la care am putea fi supuși.
Să fim convinși că, de fiecare dată când ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă pentru câteva clipe, vom primi binecuvântare de Sus, iar „Tatăl nostru care vede în ascuns, ne va răsplăti la arătare”.

Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu - Editura Sofia

[cristiboss56]

Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.

Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării.

La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit în formă omenească prin Duhul Sfânt, de către Fecioara Maria. S-a făcut om ca să ne arate nouă Dumnezeu în trup. Prin lacrimi, încetul cu încetul, şi noi începem să zămislim viaţă dumnezeiască în noi înşine, pentru a vădi ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit dintru început, şi anume să ne facem desăvârşit chip şi asemănare a Fiului Său. Duhul Sfânt zămisleşte prin plâns acest chip în noi, ca noi să îi purtăm pecetea şi să ne facem cunoscuţi îngerilor care ne vor aduna pe toţi în Împărăţia Sa în Ziua Judecăţii.

Domnul Iisus Hristos Se cheamă Emanuel „Cu noi este Dumnezeu”. Întrupându-Se Cuvântul, S-a făcut pentru noi trup care putea fi atins, măcar că este Duh neamestecat. Sfântul Grigorie Noul Teolog spune ”Ο Λόγος παχύνεται”, care întocmai se tâlcuieşte „Cuvântul lui Dumnezeu s-a îngrăşat”. Cuvântul lui Dumnezeu „s-a îngrăşat”, ca noi să Îl putem atinge, să Îl vedem, să Îl auzim. S-a „îngrăşat” în chip fizic ca să devină tangibil pentru noi. Asemenea şi noi, stăruind în lucrarea lacrimilor, a plânsului duhovnicesc, ne „îngrăşăm”, dar cu sufletul.

Adică harul începe să se întipărească, aşa încât sufletul se „îngraşă”, se îmbogăţeşte, dobândeşte o plinătate şi se face vizibil în faţa Domnului şi a sfinţilor Lui îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum mâncarea şi băutura sunt de trebuinţă trupului, aşa sunt şi lacrimile pentru suflet”. Dacă nu plângem adesea, spune acelaşi, ne înfometăm sufletul şi îl facem astfel să moară.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, pp. 230-231)

[cristiboss56]

Sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Serafim de Sarov :

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai caănu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburam şi să cârtim.
Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: „Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.
Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore – de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.
Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.
Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : „si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: „tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca „trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

[cristiboss56]

Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalmi 135, 23-24).

Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi – acolo se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; unii dintre cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii – întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi – cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo, Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale.

Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, pp. 74-75)

[cristiboss56]

Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!” Aşa a zis îngerul, aşa zicem şi noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.

O primim pe Maica Domnului aşa cum ne-o prezintă Biserica, o ţinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem şi ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea faţă de Mântuitorul, în grija faţă de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de puţine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie.

O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei şi, ştiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci şi mama noastră, ne gândim şi la însuşirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria faţă de credincioşii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului, Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 28)

[cristiboss56]

Sfântul Atanasie cel Mare, în „Cuvântarea despre repausaţi”, zice: „Dumnezeu a dăruit celor ce sunt mântuiţi să rămână împreună până la ziua învierii şi să se bucure, aşteptând să li se facă pentru totdeauna dreptatea dumnezeiască. Însă păcătoşii vor fi lipsiţi chiar şi de această bucurie, căci ei nu se vor mai cunoaşte între ei. Deci, la acea judecată obştească, toate faptele lor vor fi descoperite în faţa tuturor, după care va fi despărţirea din urmă şi fiecare va merge în locul pregătit. Drepţii vor merge toţi împreună cu Dumnezeu, pe când păcătoşii, depărtaţi de Dumnezeu şi de prietenii lor, se vor duce în muncile veşnice deopotrivă împreună, dar necunoscându-se unii pe alţii, căci ei vor fi lipsiţi chiar şi de această mângâiere. Ce ruşine pentru păcătoşi, ale căror fapte vor fi cunoscute de toţi, căci ruşinea este mare pentru acela ce o poartă în faţa altora. Este un adevăr neîndoielnic că noi ne vom recunoaşte toţi cu desăvârşire unii pe alţii, şi atunci vinovăţia celor ce au trăit rău pe pământ va fi cunoscută de toţi”.

Sfântul Ciprian zice: „O mare mulţime din mult iubiţii noştri: părinţii, fraţii, copiii ne vor primi acolo sus; o mare mulţime din cei ce s-au îngrijit de mântuirea lor, se vor grăbi a veni înaintea noastră spre a ne vedea şi a ne face o bună primire. Ce uriaşă bucurie a tuturor, pentru ei ca şi pentru noi!” (Cuvânt de exortaţie la martir, cap. XII).

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 433-434)

[cristiboss56]

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar şi împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greşit va roade ca un vierme mintea omului şi sufletul se va strica pe nesimţite. Cel care se plânge de slăbiciune, susţinând că puterea satanei este mai mare şi-l stăpâneşte pe om definitiv, acela îl face pe Dumnezeu nedrept. Un suflet care se străduieşte capătă cu siguranţă putere de sus; cel care luptă cu răul îl va învinge cu ajutorul harului. „Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. El va duce lupta pentru cel care Îl strigă neîncetat şi El îl va învinge pe satana, pentru rugăciunile celui ce se zbate şi plânge pentru păcatele sale, de care vrea să scape.

(Pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovniceşt ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011; p. 18)

[cristiboss56]

Principalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este. De aceea, trebuie să te şi porţi cu toţi aşa cum se poartă în spital cu bolnavii. Acolo nu îl ceartă pe om că s-a îmbolnăvit de plămâni, de inimă, de stomac, nu zice nimeni „Ticăloasă oarbă ce eşti, poftim, te-ai îmbolnăvit de ochi!”. Nici voi nu trebuie să vă ocărâţi unii pe alții pentru bolile sufleteşti, ci să vă fie milă unul de celălalt. „Purtaţi-vă poverile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”, zice Apostolul.

Străduieşte-te să îndeplineşti sfatul meu, dacă vrei să ai parte de bine, atât sufletesc, cât şi trupesc. Când sufletul va fi în pace, într-o dispoziţie rugătoare, de pocăinţă, atunci şi trupul va fi sănătos, şi supărările vor fi îndurate cu uşurinţă. Dacă vei avea o dispoziţie corectă a duhului, la orice supărare, nedreptate, necaz vei spune din toată inima: „Cele vrednice de faptele mele pătimesc. Slavă Ţie, Doamne, că mă înveţi să rabd şi să împlinesc poruncile Tale!”.

Fii înţeleaptă, ieşi din marea deşertăciunii, la ţărmul rugăciunii, pocăinţei, atotiertării, iar Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat. (Cuviosul Nikon Vorobiov, Scrisori către fiii duhovniceşti, extrase din cartea Ne-a fost lăsată pocăinţa)

[cristiboss56]

Parintele Galeriu: Slujirea duhovnicului este un astăzi continuu, pentru că în lucrarea mântuirii nu este oprire, stare pe loc. Apa stătută se strică. Dacă nu ai de lucru, îți dă diavolul de lucru.

În Sfânta Scriptură citim: „Mântuirea stă întru mult sfat” sau „Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele”. Și iar, la Sfinții Părinți aflăm cuvântul: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Este o relație fundamentală care exprimă alături, în comuniune între Dumnezeu și om, relația paralelă ‒ între părinte duhovnicesc și fiu duhovnicesc.

Gabriel Liiceanu: De ce nu se poate crește spiritual în afara relației maestru – discipol, de ce este nevoie de o relație personală? Ce te învață maestrul, ceva de peste învățătură sau de dinaintea ei? Pesemne, după cum lăsați să se înțeleagă, e vorba de căutare, te învață punerea pe cale. Maestrul (n.r. duhovnicul) este, deci, un om ce te-a așezat pe orbită.

Părintele Galeriu: Voi răspunde printr-un exemplu. Purta un om în el o „subterană” de rele. Ce să facă? I-a fost rușine să meargă la duhovnic. S-a dus în câmp, a făcut o mică groapă și acolo și-a spus toate ticăloșiile vieții. Peste un timp, când s-a întors acolo, din acea groapă răsăriseră mărăcini și plante otrăvite. De unde? Din microbii răului din el. Relația personală este necesară fiindcă este o relație firească, fundamentală. (...) Faptul capital, persoana umană se realizează numai în relație cu o altă persoană.

Duhovnicul săvârșește iertarea în numele Preasfintei Treimi. El zice: „Te iert și te dezleg în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”. Deci, nu în numele meu. Mai precizez: „în numele” și nu „în locul”. Duhovnicul e purtător al numelui și al harului, nu se substituie acestora. Ortodoxia elimină orice expresie legată de ideea substituirii.

Sorin Dumitrescu: Cât poate asuma duhovnicul din taina unei vocații (artistice, tehnice etc.)?

Părintele Galeriu: Cred că aici este implicată problema autenticității duhovnicului, responsabilitatea lui. Duhovnicul cu adevărat înrădăcinat în Revelație se constituie în Hristos, după Chipul Lui, în același Duh Sfânt cu El. Cuvântul pe care-l împărtășește în Duhul lui Hristos pornește chiar din viul experienței lui duhovnicești. Când un asemenea părinte duhovnicesc este martor autentic al Revelației, martor prin cuvânt și prin viață, atunci îl poate călăuzi pe fiul lui duhovnicesc, oricare ar fi profesia lui.

Gabriel Liiceanu: Observ că e foarte ușor să circumscrii profilul ucenicului. El are o armă fermă: întrebarea și ascultarea. Atunci care este arma maestrului?

Părintele Galeriu: Arma maestrului este cuprinsă în cele trei slujiri esențiale: învățător, sfințitor și păstor, după Chipul lui Iisus Hristos. Duhovnicul, deci, trebuie să împărtășească Adevărul, să-l împărtășească haric, sfințindu-mă, și să mă călăuzească, să mă conducă. Concret așa stau lucrurile! Aceasta este, de fapt, chiar lucrarea Bisericii, căci ea este vasul Tainelor.

(Părintele Galeriu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară, Editura Harisma, București, 1991, pp. 11-29)