GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

4. Exemple din Tradiţia românească 4.1 Viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache

Constantin Brâncoveanu, născut într-o familie princiară şi cu educaţie înaltă a devenit Domn al Ţării Româneşti (Valahia) în anul 1688 la insistenţele boierilor, ale mitropolitului Ţării (Teodosie) şi ale Patriarhului ecumenic care au apreciat calităţile sale morale şi intelectuale. Situată la răscrucea a trei Imperii aflate în conflict permanent: Habsburgic, Ţarist şi Otoman, Ţara Românească trebuia să ducă o politică de mare echilibru pentru a se putea bucura de pace. Este ceea ce a încercat şi reuşit tânărul Domnitor Constantin care a ştiut să se facă apreciat atât de împăratul de la Viena, cât şi de ţarul rus. Bucurându-se de pace şi de prosperitate în ţară, vrednicul Domnitor s-a dedicat realizării multor lucrări de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală: biserici, mânăstiri, şcoli, spitale, aşezăminte sociale… aşa încât epoca sa a rămas pentru posteritate ca cea mai strălucită epocă din istoria culturii româneşti. Stilul arhitectonic al construcţiilor din vremea sa a şi primit numele de „stil brâncovenesc”. De asemenea voievodul a continuat şi amplificat tradiţia înaintaşilor săi de a trimite ajutoare substanţiale creştinilor aflaţi sub ocupaţie străină, în Ţara Sfântă, în Siria, la Sinai, la Muntele Athos, în Georgia, Serbia, Bulgaria…
Toate aceste realizări şi fapte mari ale voievodului român n-au fost pe placul sultanului de la Constantinopol sub suzeranitatea căruia se afla Ţara Românească. Astfel la începutul Postului mare al anului 1714, voievodul împreună cu familia sa (soţia Maria şi cei 11 copii, precum şi primul său sfetnic) sunt arestaţi şi închişi la Constantinopol în sumbra închisoare Edicule, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, timp de patru luni. Dacă soţia şi cele şapte fiice au fost eliberate, Domnitorul împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul aveau să fie martirizaţi prin tăierea capului în ziua de 15 august 1714, când creştinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului şi când voievodul împlinea vârsta de 60 de ani! Cumplitul martiriu, asemănător cu al creştinilor din primele secole a avut loc pe un stadion din Constantinopol, în prezenţa sultanului, a mai multor ambasadori europeni şi a unei mari mulţimi de spectatori. Martori oculari au consemnat pentru istorie felul cum s-a desfăşurat supliciul. Domnitorul a fost întrebat încă odată dacă vrea să-şi salveze viaţa lui şi a celor împreună cu el prin lepădarea credinţei creştine şi convertirea la islam. Răspunsul a fost: „Suntem creştini şi vrem să murim creştini”. Iar pe copii îi îndemna: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele…Staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi pentru lumea aceasta…” „Acestea zicând el, porunci sultanul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând cu cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi arucară trupurile lor în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au dus la Partiarhie”.

Viaţa Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu este un mare exemplu de credinţă şi de iubire până la jertfa propriei vieţi pentru Hristos şi pentru semenii săi pe care i-a slujit cu multă dăruire în nevoile lor materiale şi spirituale.

Va continua

[cristiboss56]

Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic este cel mai ilustru exemplu de spiritualitate proprie poporului român. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (+1993), cel mai mare teolog român din secolul XX, spune despre Sfântul Calinic că „uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de-o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici” (Filocalia rom. VIII). În 1850, la vârsta de 63 de ani, după 43 de ani de viaţă monahală, din care 32 ca egumen, în mânăstirea Cernica (lângă Bucureşti), la insistenţele Domnitorului Barbu Ştirbei al Ţării Româneşti (Muntenia), Sfântul acceptă să devină episcop de Râmnic pentru întreaga Oltenie (sudul României de azi), o eparhie vacantă de zece ani, aflată într-o stare materială şi spirituală deplorabilă: reşedinţa şi catedrala în ruine, seminarul închis, preoţii lipsiţi de instruire, un mare număr de biserici prost întreţinute, în ruine şi chiar închise… În scurt timp, printr-o activitate uriaşă, Sfântul reuşeşte să înnoiască cu totul eparhia, să construiască o nouă catedrală şi clădiri noi pentru reşedinţă şi seminar, să deschidă o tipografie, să restaureze bisericile şi să zidească altele noi, precum şi o mănăstire, toate sub supravegherea sa directă. Ca episcop, şi-a continuat cu stricteţe viaţa de rugăciune şi asceză pe care a dus-o la mănăstire: hrana strict vegetariană („ca să biruiască mândria, numai sâmbăta şi duminica gusta câte puţin ouă, brânză şi lapte”), uneori îşi prelungea postul total timp de 40 de zile, iar somnul, pe scaun şi nu în pat, nu depăşea trei ore pe noapte. Ziua era permanent pe şantiere şi în misiune, cu rugăciunea permanent în inimă. Toţi admirau blândeţea, bunătatea, smerenia şi iubirea sa. Ucenicul şi biograful său spune că era atât de milostiv încât tot ce avea împărţea săracilor, uneori chiar şi hainele proprii. În Testamentul său, Sfântul scrie: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva…ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămânea după moartea mea nici un ban decât dacă s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine”. După 17 ani de episcopat, Sfântul de retrage la mânăstirea sa unde curând adoarme întru Domnul (11 aprilie 1867). Părintele Stăniloae spune mai departe despre Sfântul Calinc că în viaţa lui „a împăcat asceza ca preocupare de desăvârşire personală cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste… ci este tocmai mijlocul de omorâre a egoismului”. Acelaşi teolog vede în spiritualitatea Sfântului Calinic o „spiritualitate integrală”. Sfântul Calinic este cel mai popular sfânt român. Moaştele sale se află la mânăstirea sa de metanie, Cernica.

„Rugul aprins”

Cenaclul „Rugul aprins”, apărut imediat după cel de-al doilea război mondial, la mânăstirea Antim din Bucureşti şi-a propus să atragă intelectualitatea bucureşteană spre spiritualitatea isihastă. Isihasmul (de la „hesychia” – pace, linişte sufletească) este un curent în cadrul monahismului răsăritean dintru începuturile sale care pune accent pe pacea inimii şi unirea cu Dumnezeu îndeosebi prin rugăciunea neîncetată. Istoria sa este legată şi de Ţările Române, în special de Moldova, unde în secolul XVIII, a trăit Sfântul Paisie Velicicovschi, care a tradus în limba slavonă Filocalia (în traducere literală: „iubire de frumuseţe”), o faimoasă colecţie de scrieri ascetice apărută în limba greacă la Veneţia în 1787. Apariţia Filocaliei a provocat o mare renaştere isihastă, care a pornit de la Muntele Athos, dar mai ales din Moldova, în toate ţările de tradiţie ortodoxă, cu deosebire, în Rusia. Isihasmul se află în inima spiritualităţii ortodoxe şi este o sinteză a acestei spiritualităţi.
În Bucureştiul de după război, Părinţii de la mânăstirea Antim au început să ţină regulat conferinţe pe diferite teme filocalice care au atras din ce în ce mai mulţi intelectuali. Aceştia, la rândul lor, ţineau conferinţe publice pentru ca spiritualitatea isihastă să fie cunoscută şi practicată în popor. Se punea accent pe rostirea „neîncetată” a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, în toate împrejurările: acasă, în timpul lucrului, în călătorie… Astfel tot lucrul şi orice activitate umană, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi munca intelectuală, devine un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi este impregnată de energiile rugăciunii care sunt, în fond, energiile Duhului Sfânt. Aşa s-a dovedit că este posibil să ai rugăciunea neîncetată chiar şi în timpul unei activităţi care presupune o mare concentrare intelectuală şi, mai ales, că rugăciunea uşurează şi potenţează o astfel de activitate, ca orice altă muncă. De fapt rugăciunea neîncetată înseamnă mai mult o stare de rugăciune care se realizează de la sine în inimă, după ce ne-am exersat îndelung cu rostirea rugăciunii lui Iisus.

Regimul comunist, impus din exterior în România, va interzice după câţiva ani activitatea „Rugului aprins”, iar în 1958 va aresta pe cei mai activi membrii. Lucrarea lui a rămas totuşi în memoria multor credincioşi care au încercat să continue practica rugăciunii lui Iisus şi după aceia. De altfel recomandarea ca toţi credincioşii să rostească cât mai des rugăciunea lui Iisus aparţine Tradiţiei ortodoxe.

[Mihailc]

Despre femeia certăreaţă şi limbută

Dacă eşti credincioasă, taie-ţi duhul certăreţ faţă de toţi, dar mai cu seamă faţă de bărbatul tău, ca nu cumva bărbatul tău, fie el credincios, fie păgân, poticnindu-se din pricina ta să blasfemieze pe Dumnezeu, iar tu să te găseşti moştenitoare a "vai-ului" de la Dumnezeu, căci spune: "Vai celui prin care Numele meu e blasfemiat între păgâni"(Isaia 52,5). Iar dacă bărbatul tău e credincios şi cunoaşte Scripturile, va fi silit să spună cuvântul scris în Înţelepciune: "Mai bine este a locui în pustiu decât cu o femeie limbută şi certăreaţă" (Proverbe 21,19). Prin sfiala şi blândeţea voastră, femeilor, arătaţi aşadar ce anume este cinstirea lui Dumnezeu spre întoarcere şi îndemn la credinţă pentru toţi cei din afară, fie femei, fie bărbaţi. Iar dacă povăţuindu-vă prin aceste puţine lucruri v-am îndreptat pe voi, surori şi fiice ale noastre, ca nişte persoane înţelepte şi care nu sunt ocară în viaţă, căutaţi să cunoaşteţi învăţăturile prin care vă veţi putea apropia de Împărăţia Domnului nostru în chip bineplăcut Lui, găsindu-vă aici odihna. (Constituţile Sfinţilor Apostoli prin Clement)

[AlinB]

Multam, de mare folos :)

[Mihailc]

Să le fie de folos celor cărora le bâzâie zgomotos musca pe căciulă! Şi încă un text pentru edificare:

“Nu este nimeni pe pământ asemănător cu femeia cea rea de gură şi nicio fiară nu este întocmai cu femeia cea înşelătoare. Cine este mai rău, între cele cu patru picioare, decât leul? Sau ce este mai cumplit decât şarpele, dintre târâtoare? Şi, totuşi, nimic nu sunt toate acestea, faţă de femeia cea rea de gură. Mărturiseşte despre cuvintele mele chiar Înţeleptul Solomon, zicând: “Mai bine este a vieţui cu leul împreună, sau cu şarpele în pustie, decât a trăi cu femeia cea rea de gură şi certăreaţă”. Să nu socoteşti că Solomon a zis acestea fără de minte, pentru că, şi din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, în groapă, leii s-au ruşinat, iar pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe bărbatul său Samson, tunzându-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii şi viperele se temeau de Ioan Botezătorul în pustie, iar Irodiada, la ospăţ, i-a tăiat capul. Corbii, pe Ilie, în pustie şi în munte, îl hrăneau, iar Isabela, după darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotărăşte să-l dea. Şi ce zicea ea: “Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi acestea să-mi dea mie, dacă mâine, în acelaşi ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor ucişi”. Şi, temându-se, Ilie a fugit în pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toată lumea o purta pe limba sa şi foc din cer a pogorât şi morţi a înviat. O, cât de rea este arma cea ascuţită a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel blând s-a înşelat şi l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Înţeleptul Solomon, aducându-l la călcare de Lege.
Femeia cea fără de ruşine nu se sfieşte de nimeni; nici pe preot nu cinsteşte, nici de levit nu se ruşinează, nici de prooroc nu se teme. O, ce răutate! Femeia cea rea este mai rea decât toate răutaţile. Dacă este săracă, pe toţi îi osândeşte. Sau, de are bogaţie, pe toţi îi ocărăşte. Îndoită este răutatea şi grea este viaţa, neîmblânzită este fiara. Eu am văzut vipere neîmblânzite, îmblânzindu-se, şi lei şi urşi şi rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea niciodată nu se îmblânzeşte. Mai uşor este a bate fierul, decât a învăţa pe femeia rea. Deci, să stiţi aceasta, că cel ce are femeie rea, şi-a luat plata pentru păcatele sale, pentru că femeia rea niciodată nu se smereşte. Fiind pedepsită, se îndrăceşte, lăudată, se înalţă şi nu ştie să păzească obiceiurile dragostei."(Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvânt despre femeile cele rele)

Sfantul Siluan Despre Har si Pace


https://www.youtube.com/watch?v=kv0gSaE-4Fs

[tabitha]

În prealabil postat de AlinB

Multam, de mare folos :)

Aline, ai femeie certăreată si limbută?? sau e ceva mai nou apărut pe forum? că n-am prea urmărit :)

[Yasmina]

În prealabil postat de mirela.t

Aline, ai femeie certăreată si limbută?? sau e ceva mai nou apărut pe forum? că n-am prea urmărit :)

Mi-ai luat vb din gura :)
La asta ma gandeam si eu cand am vazut comentariul lui Alin dar nu cred ca este cazul la el acasa,ci mai degraba pe forum sau prin cercul de cunoscuti :)

[Mihailc]

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rău…Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina…
De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Și de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi măcar până seara, posteşte măcar să nu te saturi.
De nu eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el…
De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu stăpânia…
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume!(Sfântul Isaac Sirul- Cuvinte către singuratici)

[Mihailc]

Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe leneş.

Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.

Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească.

Cel ce s-a lepădat cu adevărat de lucrurile lumii şi slujeşte nefăţarnic aproapelui prin iubire se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face părtaş de iubirea şi cunoştinţa dumnezeiască.

Când vei fi ocărât de cineva, sau dispreţuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărţindu-te de dragoste din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii.

Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste, să ştii că te alegi cu un folos. Căci prin ocară e alungată de la tine slava deşartă.

Precum amintirea focului nu încălzeşte trupul, aşa credinţa fără dragoste nu lucrează în suflet iluminarea cunoştinţei.

Dacă propriu iubirii este să rabde îndelung şi să fie cu bunătate, cel ce se luptă cu mânie şi plănuieşte vicleşug vădit este că se face străin de Dumnezeu, dacă Dumnezeu este dragoste.

Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pământ viaţă îngerească, postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi gândind pururea numai lucruri bune de tot omul.

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.

Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altora. Căci cei ce primesc smintele în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul - Capete despre dragoste (selecţie 1)