Teologia persoanei

[Traditie1]

Parintii mai vechi au vorbit frumos despre ipostasurile Persoanelor Sfintei Treimi.

În secolul 20, unii teologi ca Vladimir Lossky (si daca nu ma însel Staniloaie) au atras atentia asupra faptului ca teologia rasariteana pune accentul pe natura omului ca persoana, persoana fiind chipul lui Dumnezeu în om, adica facultatile ratiunii, simtirii si vointei.

Din ce am citit, cel mai frumos vorbeste parintele Sofronie despre caracterul de Persoane al lui Dumnezeu si despre restaurarea omului dupa Chipul Lui.



Pe cale filozofica, eu nu puteam cugeta Principiul Absolut ca pe o fiinta personala. Cauza tuturor acestora era, în parte, aflarea mea pe calea ratacirilor generale ale cercurilor în care activam: amestecul între conceptul de persoana cu cel de individ, în timp ce, în sens teologic, cele doua concepte sunt diametral opuse. Din copilarie am fost învatat sa ma rog Nemuritorului Tata ceresc, catre care au plecat mosii si stramosii mei. Atunci, în credinta mea de copil (Mt. 18, 3; Lc. 18, 17), Persoana si Vesnicia se uneau fara dificultate. Si astfel, personalismul crestin pe care l-au primit din copilarie a devenit la un moment dat problema existentiala: Oare, Fiinta, Absolutul, poate fi personal?

Dar Acela, pe care eu L-am lasat "ca pe ceva ce nu-mi este necesar", nu si-a întors cu totul Fata de la mine si El însusi cauta prilejul sa mi se arate. Dintr-o data, El mi-a pus înainte textul Biblic al Revelatiei de pe muntele Sinai: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ies. III, 14). Fiinta sunt Eu; Dumnezeu, Stapânul Absolut al tuturor lumilor stelare, este personal: Eu sunt.

Numai Persoana viaza în mod real. În afara acestui principiu de viata nimic nu poate exista: "Întru El era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan I. 4): Continutul esential al acestei vieti este iubirea: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4.8). Numai prin întâlnirea în iubire a uneia sau mai multor persoane se realizeaza fiinta ca persoana.

[Traditie1]

Parintele spune ca persoana este nu chipul, ci asemanarea cu Dumnezeu, aceasta asemanare constând în dobândirea unui mod de a fi neegoist, fiindca Dumnezeu nu traieste pentru Sine ci pentru a se darui în iubire. Dupa Sofronie, Dumnezeu a creat întreaga omenire ca o singura fiinta, asa cum Fiinta lui Dumnezeu cuprinde cele trei Persoane, dar în mod natural omul e doar individ, o fiinta traind pentru sine.

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]În prima creaţie a lumii, noi am cunoscut omul după chipul lui Dumnezeu; în cea de a doua creaţie, ni s-a descoperit Dumnezeu în chipul omului.[/COLOR] [COLOR=black]Omul «după chip» reprezintă în intenţia lui Dumnezeu un ipostas creat, care asumă în sine harul şi firea liberă. Ipostasul sau persoana, într-un anumit înţeles se poate spune şi individul33, este acel centru care uneşte spiritual, într-un singur subiect, harul şi libertatea. Şi întrucît noi sîntem chemaţi să dobîndim după har, tot ceea ce posedă Dumnezeu după fire, deducem de aici că harul e o cale de comunicare a lumii dumnezeieşti în noi. Sfînta Scriptură confirmă acest lucru atunci cînd spune: «Eu am zis, dumnezei sînteţi» (Ps. LXXXI, 6; Ioan X, 34).[/COLOR]

[COLOR=black]33 Sf. Ioan Damaschin arată că, după Sfinţii Părinţi, «fiinţa, natura si forma
(specia) sînt acelaşi lucru şi, iarăşi, ipostasul şi persoana şi individul sînt
acelaşi lucru» (P. G., XCV, 100). Vezi şi Pr. Dr. O. Căciulă, Hristologia Sf.
Ioan Damaschin după tratatul despre cele două voinţe tn Hristos, Bucureşti,
1938, p. 25.[/COLOR]
[COLOR=black]
Întrucît persoana noastră umană abdicase de la chemarea ei «de a reuni prin dragoste natura creată cu natura necreată», a voit Dumnezeu ca toată plinătatea să locuiască în Fiul Său Iisus Hristos şi să împace totul cu Sine prin El: «cele de pe pămînt şi cele din cer, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui» (Col. I, 20).[/COLOR]

[COLOR=black]Înteaga definiţie de la Calcedon pune accentul ei fundamental pe această unire într-un unic Ipostas al celor două naturi, necreată şi creată, pentru a reintroduce umanitatea noastră în zona luminii necreate, neapuse. «Urmînd Sfinţilor Părinţi», zice definiţia, «am învăţat toţi să mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Acelaşi desăvîrşit în Dumnezeire şi pe Acelaşi desăvîrşit în umanitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, cu suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umanitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, înainte de veci născut din Tatăl după Dumnezeire, iar în zilele de pe urmă Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mîntuire născut din Măria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, după umanitate; pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit; deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci salvîndu-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi şi concurgînd într-o persoană şi[/COLOR] [COLOR=black]într-un Ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvîntul, Domnul nostru Iisus Hristos; precum ne-au învăţat de la început proorocii despre El şi însuşi Domnul Iisus Hristos şi cum ne-a predat nouă simbolul Părinţilor».[/COLOR] [COLOR=black]Calcedonul e un moment istoric de mare nevoinţă spirituală şi de luptă. Părinţii de la Niceea izbutiseră, sub călăuzirea Duhului Sfînt, să precizeze în cuvînt că Iisus Hristos născut din Fecioara Măria în Betleem, în timpul lui Irod este Fiul lui Dumnezeu; că este de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.[/COLOR]
[COLOR=black]Continuatorii lor de la Calcedon, sub acelaşi har al Sfîntului Duh, realizează această formulă de un echilibru admirabil de exemplar, învăţînd că Iisus Hristos, Cel de o fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire, e de o fiinţă şi cu noi după umanitate; că în El într-un unic Ipostas comunică necreatul cu creatul, comunică în chip nedespărţit dar şi fără confuzie, fără să fie anulată sau ştirbită vreuna din firi.[/COLOR]

[COLOR=black]Ceea ce frapează, după VI. Lossky, în formula calcedoniană, este caracterul ei apofatic. Unirea celor două firi e exprimată prin patru definiţii negative: neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Cunoaştem faptul unirii celor două naturi într-o singură persoană», zice el, «dar acel «cum» al unirii rămîne pentru noi un mister fondat pe distincţia-identitate, incomprehensibilă, dintre natură şi persoană».
[/COLOR][...]
[COLOR=black]Dumnezeu e dragoste şi ca fiinţă, şi ca ipostas, ca persoană. Cînd avem o înţelegere tot mai profundă a raportului persoanei faţă de fiinţă, atunci avem şi o cunoaştere mai adecvată, mai vie a dragostei pentru că persoana revelează fiinţa, revelează dragostea. Aveau desigur şi cei din antichitate o noţiune oarecum distinctă despre ipostas, înţelegînd prin «fiinţă» tot ceea ce are calitatea de a fi, de a fi comun şi nehotărît; iar prin «ipostas» înţelegeau fiinţa concretă, adică individul,[/COLOR][COLOR=black] de exemplu: Petru, Pavel, Ioan. Dar ei erau departe de a înţelege atît fiinţa şi cu atît mai puţin Ipostasul în semnificaţia creştină a Revelaţiei. Nu sesizau ipostasul sau persoana în trăsăturile fundamentale; ca centru purtător al fiinţei, iar nu ca parte a fiinţei, ca univers, adică «o manieră unică de a asuma totul»; ca existînd deodată cu fiinţa, deci tot atît de profund şi de originar, iar nu ca o «rotunjire» ulterioară a fiinţei într-un centru şi o finalitate; în sfîrşit, deşi identic cu fiinţa, totuşi nereducîndu-se la ea, ci subzistînd în fiinţa proprie, să o poată şi revela şi să poată şi asuma în sine o altă «fiinţă»; în ce priveşte pe Dumnezeu, prin condescendenţă, asumînd firea noastră, iar în ce ne priveşte prin transcendenţă, o depăşire prin har. Deci ipostasul care e identic cu fiinţa revelează în acelaşi timp fiinţa şi se face părtaş altei fiinţe.
[...]
[/COLOR] [COLOR=black]S-a spus că «Domnul asumă firea umană în totalitatea ei, nu însă şi toate ipostasele» (Sfîntul Ioan Damaschin). [/COLOR][COLOR=black]Nu ni se substituie subiectiv, nu anulează persoana în unicitatea şi libertatea ei. Omul e conştiinţă de sine şi libertate, e fiinţă spirituală.[/COLOR]
[COLOR=black]Şi totuşi, deşi deosebiţi, sîntem în acelaşi timp şi uniţi. Unic fiecare în felul lui ne şi întîlnim într-o convergenţă unică. Hristos e revelat tocmai ca principiu de unitate, Arhetip al conştiinţei comune, al conştiinţei colective - cum zice Jung. Unicitatea Lui ca şi a fiecăruia[/COLOR][COLOR=black] dintre noi nu poate fi gîndită decît odată cu unitatea tuturor creştinilor în El, în trupul Lui, care e Biserica. Ne întîmpină şi aici o antinomie teologică: «O, Tu, care eşti singurul între cei singuri, şi totul în toţi», zice un Părinte al Bisericii.[/COLOR] [COLOR=black]Trebuie operată o transformare în maniera noastră individualistă de gîndire şi viaţă. Nu fără susţinută reflecţie, căutînd să-l definească şi pe închinător prin Hristos, Biserica a păstrat în hristologie ambii termeni: şi cel de ipostas, şi cel de persoană, cu egală valoare, dar cu uşoare nuanţe distinctive. Ipostasul, reprezentînd suportul fundamental şi specific al fiinţei noastre, conştiinţa subiectivă cum se spune; persoana, reprezentînd conştiinţa comunitară, a relaţiei şi comunicării; ambele stări: ipostatică sau personală, subiectivă sau comunitară revelînd în unitate şi simultan o existenţă divină sau umană, în acest sens Domnul previne: cel ce-şi iubeşte sufletul (viaţa), adică vrea să facă din ea un absolut în sine, închizîndu-se cumva în propria-i subiectivitate, se pierde, în schimb, cel ce-şi pune sufletul pentru Mine şi Evanghelie, adică se deschide jertfelnic lui Dumnezeu şi aproapelui, binelui obiectiv, comun şi universal, se deschide prin aceasta vieţii, bogăţiei infinite a vieţii. Fiecare se naşte şi se hrăneşte din această bogăţie comună şi de neconceput în afara ei.[/COLOR]