Ce mai "debitează "presa ! - Copiii europarlamentari

[cezar_ioan]

Ceva despre bărbatul macho nu ai?...
Şi despre feminism, desigur...

Ţi-aş rămâne pe veci îndatorat...:)

P.S. Copilul este o promisiune magnifică. Pentru ca ea să se împlinească, este nevoie de o maturitate adecvată. Adică de munţi de sare ai deziluziei...

În prealabil postat de cristiboss56

Acest articol este despre abilităţile speciale care apar la unele persoane după leziuni cerebrale severe. În continuare voi prezenta câteva dintre cazurile cunoscute, cum este cel al lui Alonzo Clemons, care a suferit în copilărie un accident grav cu afectarea importantă a emisferei stângi. Astfel el a devenit incapabil să mănânce singur, să îşi lege şireturile de la pantofi sau să vorbească clar.

Cu toate acestea, în urma accidentului, Alonzo a căpătat o abilitate extraordinară: poate reproduce în argilă, lut sau ceară orice animal, până în cele mai mici amănunte. Este capabil să reproducă tridimensional animale pe care nu le-a văzut niciodată, fiindu-i suficient să privească o fotografie a acestora doar câteva secunde. Sculpturile sale se vând cu zeci de mii de dolari şi sunt adevărate opere de artă. În decursul anilor, Alonzo Clemons a spus că „Dumnezeu ia, dar tot Dumnezeu oferă înapoi atât de mult“, iar îngrijitoarea sa socială descrie că „toate deficienţele îi dispar atunci când sculptează“.
Jon Sarkin a absolvit biologia, dar la vârsta de 36 de ani, după o operaţie complicată cu hemoragie cerebrală şi accident vascular, s-a impus eliminarea unor porţiuni din emisfera stângă a creierului. După operaţie, Jon s-a trezit cu obsesia de a desena şi a picta. Lucrările sale au început să fie cunoscute şi apreciate, iar astăzi este unul dintre cei mai prolifici artişti contemporani americani, lucrările sale fiind expuse în galerii din întreaga lume.
De la accident la talent
Tony Cicoria, un chirurg ortoped respectat, la vârsta de 42 de ani a fost lovit de un fulger care i-a determinat şi pierderi de memorie. La puţin timp de la accident, a descoperit că are o nevoie imperioasă de a asculta muzică de pian. Aşa că şi-a cumpărat un pian şi a început să înveţe singur să cânte, deşi până atunci nu fusese interesat de muzică. El descrie cum muzica îi venea nestăvilit în minte şi astfel a început să compună propriile partituri, şi astăzi susţine concerte.
După un accident cerebral hemoragic sever, cu o comă prelungită, Tommy McHugh s-a trezit cuprins de dorinţa de a crea, aşa că a început să scrie poezii, să picteze pereţii întregii case şi să transforme în sculpturi obiectele care i-au ieşit în cale, manifestând abilităţi artistice complet noi pentru el. Neputându-şi explica aceste porniri, a început să scrie doctorilor, în versuri, rugându-i să vină să îl consulte. Echipa de specialişti care l-a examinat a concluzionat că setea creativă a lui Tommy McHugh este probabil cauzată de distrugerile pe care hemoragia le-a determinat lobului frontal. Operele sale de artă au fost recunoscute şi expuse în galerii renumite din Marea Britanie.
Jason Padgett este un contabil care la vârsta de 31 de ani a suferit o comoţie cerebrală în urma unor lovituri la cap. La câteva zile de la incident, Jason a început să vadă tipare geometrice în urma fiecărui obiect aflat în mişcare. Şi cum imaginile nu se opreau, a început să le deseneze, mai târziu aflând că sunt fractali şi că este singurul om din lume capabil să deseneze aşa ceva. Cu toate că nu are nici un fel de specializare în domeniul matematicii superioare, el poate reprezenta grafic noţiuni foarte complexe.
O conştiinţă conectată la conştiinţa comună
Acum se ridică firesc întrebarea dacă aceste leziuni cerebrale sunt cauza abilităţilor dezvoltate de cei prezentaţi mai sus, nişte oameni obişnuiţi care s-au transformat peste noapte în genii? Aparent da, dar asta duce la şi mai multe întrebări. Cu atât mai mult cu cât nu la toţi oamenii leziuni cerebrale similare determină manifestări identice. Poate asistăm la o confirmare în plus a rolului de receptor, decodor al conştiinţei pe care îl are creierul uman şi la faptul că în noi sunt toate abilităţile la nivel de geniu, dar că ele sunt inhibate. De cine? Tot de noi, rezultat la adaptarea pe care o trăim şi care privită aşa confirmă „căderea“ primordială. O altă ipoteză ia în calcul faptul că leziunile descrise mai sus interesează predominant partea stângă a creierului, care gândeşte liniar şi metodic, cea care se axează pe trecut şi pe viitor, şi gândeşte în detalii despre detalii. Apoi le aşază pe categorii, le organizează, le asociază cu tot ceea ce am învăţat în trecut şi proiectează în viitor toate posibilităţile.
Emisfera noastră stângă gândeşte în termeni lingvistici. Ea e sediul acelui taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine şi lumea mea interioară cu cea exterioară. Dar dacă ea tace, atunci „vorbeşte“ doar emisfera dreaptă care este dedicată momentului prezent. Totul este „aici şi acum“. Gândeşte în imagini şi are un mod de a învăţa prin mişcarea corpurilor noastre. Ea preia informaţia în formă de energie, informaţie care izvorăşte simultan prin toate sistemele noastre senzoriale şi apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent, despre cum miroase prezentul şi ce gust are, cum îl simţim şi cum sună, după cum descrie din experienţă proprie neurologul Jill Bolte Taylor. Şi această emisferă se poate conecta la conştiinţa tuturor, care în fapt este una singură, o conştiinţă unde fiecare abilitate avută vreodată de cineva este ca o bază de date pe care o putem accesa instantaneu, ca fiind dintotdeauna a noastră. Privind aşa, nu simţiţi recunoştinţă pentru existenţa fiecărui om, inclusiv a voastră, ca fiind o contribuţie unică şi inimitabilă la o bogăţie comună, a tuturor?
Nota :
Semnatara articolului Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.

Asadar, pentru controlul mintii umane, este suficienta afectarea centrilor nervosi doar din emisfera dreapta! Ce se mai poate intampla la scara larga, daca nu suntem vigilenti, daca presa tace:

http://translate.google.ro/translate...ed=0CEMQ7gEwAA

[cristiboss56]

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita.
Când părintele Paisie a fost întrebat dacă a avut de înfruntat multe atunci când a fost novice în cele ale monahismului a dat următorul răspuns: De fiecare dată mi se întâmpla ceva atunci când mă luptam cu mine însumi, iar când alții îmi atrăgeau atenţia asuprea unui lucru nu lăsam niciodată ca vorbele lor să treacă pe lângă mine, lăsând greșeala „netaxată”. Asta conduce inevitabil la următoarea întrebare: ce este taxa și cum taxăm greșelile și păcatele? În mod normal taxa reprezintă un cost adiţional adăugat la bunurile pe care le cumpărăm sau la serviciile pe care le utilizăm. Reprezintă o sumă în plus pe care trebuie să o achităm.
Dacă inversăm algoritmul, când ne referim la ceva netaxat, înseamnă că nu se adaugă un cost adițional. Părintele Paisie explică în acest mod ideea de taxare a păcatelor sale. Acesta spune că „netaxat” înseamnă atunci când păcatele sunt nesocotite, când nu ne simțim afectați de ele și când le ignorăm. Taxa reprezintă efortul pe care îl depunem atunci când încercăm să ne observăm propriul comportament. Astfel, dacă nu impunem o „taxă” pentru păcatele săvârșite vom descoperi singuri, sau ni se va spune de către alții, că nu facem decât să le ignorăm și să le trecem cu vederea. Iar ignoranța duce la indiferență. Astfel începem să le acceptăm ca fiind parte a comportamentului de zi cu zi, devenind obișnuințe iar apoi știm că obișnuința este o a doua natură. Inima ni se împovărează iar conștiința devine oarbă.
Referitor la această indiferență părintele spune că ea ne împietreşte inima, nimic din ne spun ceilalți nu ne mai afectează și orice s-ar întâmpla, nu conștientizăm vina, ca mai apoi să ne căim pentru ea și să câștigăm iertare. Odată deveniți indiferenți față de păcatele săvârșite, nu mai găsim șanse pentru a deveni mai buni. Or noi știm că Dumnezeu ne cere să avem o inimă curată. Singura modalitate de a o obține este prin conștientizarea căderii în păcat. Trebuie să învățăm să combatem indiferența ce ne-ar putea cuprinde, să ne căim și să facem un progres continuu în propriul stil de viață. Trebuie să învățăm să ne impunem singuri o taxă pentru păcatele noastre.
Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita. Nu este o taxă prea mare să ne facem timp să ne cercetăm singuri, să ne facem un proces al conștiinței și să căutăm să fim asemenea lui Hristos.
Părintele ne dă următorul exemplu: Dacă cineva mă numeşte făţarnic nu o să-i doresc acestuia numai rele. În loc să fac asta aş încerca să aflu ce l-a făcut să spună un asemenea lucru. M-aș gândi și aș spune: „Ceva nu e bine, problema nu e la el ci e la mine.” Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine iar eu nu mi-am dat seama. Am lăsat probabil loc de interpretare greșită a comportamentului meu. Nu mi-ar fi zis asta fără motiv. Dacă aș fi fost mai atent și aș fi acționat cu prudență, lumea nu m-ar fi înțeles greșit. Am făcut rău altora și voi fi judecat pentru aceasta în fața lui Dumnezeu.
Să observăm cum a reacţionat părintele. Acesta nu l-a judecat pe celălalt pentru că i-a atras atenția. Nu a presupus că acesta încearcă să îl discrediteze din invidie sau răutate. Dimpotrivă, a luat în considere probabilitatea faptului de a fi comis o greșeală la care trebuie să se gândească mai bine. Acest efort suplimentar reprezintă taxa de care avem nevoie pentru a nu ne abate de pe calea pocăinței.
Părintele Paisie spunea: Dacă nu analizăm problema în felul acesta, nu vom câștiga niciodată vreun beneficiu. Tocmai de aceea spunem despre cineva că „a pierdut controlul“. Conştientizăm oare când pierdem controlul? Când nu ne analizăm îndeaproape? Odată cu trecerea anilor, omul se maturizează din punct de vedere spiritual și reușește să folosească experiențele din trecut în beneficiul său, progresând în viață cu mai multă siguranță și smerenie. De cele mai multe ori până și drumul cel mai anevoios ne ajută să avansăm ușor și sigur în viața duhovnicească.
Aceasta este cheia, să continuăm să facem progrese prin modul în care trăim și prin felul în care interacționăm cu semenii noștri în această lume. Pe măsură ce învățăm să ne perfecționăm propriile fapte, inima se va deschide tot mai mult către problemele altora și către primirea iubirii lui Dumnezeu. Vom primi din ce în ce mai mult binecuvântarea slavei Sale dacă învățăm să plătim pentru păcatele noastre. Trebuie să profităm de orice indiciu pe care ni-l oferă viața de zi cu zi și să încercăm neîncetat să ne înțelegem propriul comportament.

[cezar_ioan]

Bine le zicea Gheronul, bine de tot...
Ce bucurie de om şi ce şansă pe noi de câte ori îi punem vorbele la inimă...

Cu mulţumiri, Cristiane!

[Lady Brightside]

http://adevarul.ro/cultura/spiritual...cf9/index.html

[cristiboss56]

sursa: christianpost.com



Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplă: moartea.
Cei din media care promovează avortul au raţiunile lor pentru care vor să ţină sub tăcere atrocităţile fostului aborţionist Kermit Gossnell. Ceea ce a făcut acest om cu acei copii scoşi din pântecele mamelor lor nu este mai rău decât ceea ce fac medicii aborţionişti cu copiii în pântece. Şi toate acestea se petrec în numele „alegerii” şi „drepturilor”.
Dacă Gossnell ar sta în faţa unei oglinzi, ceea ce am vedea privindu-ne este faţa Americii. Naţiunea noastră a oferit acoperire aborţioniştilor care intră în pântecele mamelor pentru a rupe în bucăţi literalmente copiii. Nimeni nu poate să-l privească pe Gossnell fără să vadă faţa Americii. De aceea mulţi oameni din media nu vor să vorbească prea mult despre ucigaşul de la Moara avorturilor din Philadelphia. Ei ar prefera ca voi să vă gândiţi la alte lucruri.
Natura hidoasă a avortului nu poate fi ignorată când un om ca Gossnell este la ştiri. Decapitarea copilaşilor înafara pântecelor este rezultatul logicii avortului. Această logică este tăiată de la responsabilitatea morală care spune că trebuie să protejăm pe nevinovaţii din jurul nostru. Se uită Gossnell în oglindă şi tot ceea ce putem vedea este America privindu-ne. şi nu e deloc plăcut.
Ca naţiune, tindem în general să avem grijă de oameni. TIndem să avem compasiune şi empatie. De obicei ajutăm pe „cel mic”. Dar când e vorba de pântecele matern, suntem o naţiune psihopată. Alegerile păcătoase fac asta persoanelor şi naţiunii întregi. Suntem mult prea mulţi în această ţară care suntem OK cu „alegerea” şi cu „drepturile” ca justificare pentru uciderea celor nenăscuţi.
Mulţi copii sunt avortaţi în America în fiecare zi, inclusiv azi. Cine ştie ce ar fi devenit aceşti copii când ar creşte? Ce soluţii ar putea găsi pentru noi? Nu vom şti niciodată. Aceşti copii merită să trăiască. A fost crud şi nedrept să le ucidem vieţile nevinovate. Pedeapsa cu moartea este vie şi nevătămată în pântece astăzi. Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplu: moartea.
Dumnezeu iubeşte mamele necăsătorite aşa cum Dumnezeu iubeşte prucii nenăscuţi. Dumnezeu creează viaţa aşa ca noi să ne bucurăm de El şi să împlinim planul Lui în viaţa noastră. Toate astea sunt distruse când avortul are loc. Dacă rămâne ascunsă la maxim, oamenii nu se gândesc mult la realitatea îngrozitoare a avortului. Istoria lui Gossnell aduce avortul afară din întuneric şi afară din pântece. El ne pune faţă în faţă cu decizia groaznică a naţiunii noastre de a ataca pe cei nenăscuţi.
Gossnel a fost scos afară din afacere, dar ce putem spune despre restul aborţioniştilor? Cât timp noi ca naţiune le von da protecţie legală să ucidă pe cei care merită cu adevărat iubirea şi protecţia noastră? Când se va termina această nebunie şi oroare?
Cred că putem alege să nu ne uităm în oglindă. Acest lucru nu va proteja copii neajutoraţi din pântece, însă ne-ar putea permite să ne vedem de ale noastre fără să ne amintim tot timpul ceea ce noi ca naţiune permitem să se facă în numele alegerii.
Gossnel a ales. Mamele necăsătorite au ales, şi pot alege să dea pruncii spre adopţie. Şi America are o alegere de făcut. Multe dintre alegerile noastre au consecinţe semnificative. Însă nicio decizie a noastră ca naţiune nu este mai mortală decât aceasta. Vom deschide ochii să ne uităm în oglindă? Este singura cale să schimbăm ceea ce se va întâmpla.
Articol scris de Dan Delzell pentru Christian Post sub titlul Chipul Americii în oglinda lui Gossnell

[cristiboss56]

Despre autor :
Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.


Lawrence K.Frank este cel care a utilizat prima dată denumirea de “teste proiective”. El afirmă că “o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie pentru care va răspunde, urmând sensul pe care aceasta îl are pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce el este, în diferite feluri, adică expresia lumii sale personale.”

Proiecţia este mecanismul prin care localizăm în altul anumite calităţi, defecte, sentimente şi dorinţe, pe care nu le recunoaştem sau le refuzăm în noi înşine. Testele proiective se sprijină pe ideea că în situaţii mai puţin clar delimitate pot să apară elemente ce activează şi dezvăluie structurile psihice blocate, tensionate sau dorinţele neconştientizate. Nu există un răspuns standard la test şi este lăsată o mare libertate de percepţie şi de imaginaţie pentru participant. Există teste proiective de completare (a unei fraze, a unei povestiri, a unui desen) plecând de la un anumit cadru ce stimulează, teste proiective de producţie în care se cere subiectului sã deseneze, picteze, modeleze, să construiascã liber, punctul stimulator fiind materialul sau tema şi testele proiective de observaţie în care se construieşte o situaţie, o poveste vag structuratã.
Desenarea unui copac dezvăluie informaţii despre imaginea de sine
Una dintre cele mai folosite tehnici proiective, de producţie, este testul arborelui. De-a lungul timpului arborele a fost recunoscut ca un simbol al legăturii între cer şi pământ. Simplu şi rapid de realizat, testul este valabil pentru copii şi adulţi, iar practica a dovedit că el funcţionează ca un detector al dezvoltării psihice, fiind util pentru înţelegerea şi abordarea complexă, în devenire, a celui investigat.
Desenarea unui copac dezvăluie despre conţinuturile inconştiente ale imaginii de sine.
Testul arborelui constă în desenarea pe o coală de hârtie a oricărui tip de copac (care să nu fie brad). Concepţia originală gândită de Charles Koch a fost modificată de Storra care a propus ca subiectul să deseneze după primul desen, pe altă foaie, un alt arbore. Pus în faţă situaţiei de a repeta desenul, se pierde inhibiţia, subiectul nu se mai simte examinat, fiind mai sincer. Dacă primul desen îi reprezintă personalitatea aparentă, al doilea arbore oferă o imagine mai profundă şi mai reală a participantului. Acest fapt are avantajul că face să apară conflictele nevrotice de apărare şi de compensare. Urmărind desenul celor doi arbori nu se evidenţiază numai o eventuală diferenţă în ceea ce individul este şi în ceea ce vrea să pară, dar şi alte semne patologice.
Câmpul grafic al foii este identificat cu spaţiul vital care este structurat de reprezentările persoanei în funcţie de arhetipurile care îşi au originea în inconştientul colectiv. Arhetipurile sunt tiparele comune din structura psihologică a omului sau o matrice care influenţează comportamentul uman. Rădăcina copacului este simbolul legăturii cu materia, cu inconştientul şi începutul primordial. Trunchiul este elementul de susţinere, de suport al coroanei. El reprezintă ceea ce este stabil, durabil, central, fiind şi simbolul structurii personalităţii. Exteriorul coroanei, extremităţile ramurilor sunt zone de contact între interior şi exterior, dând informaţii despre raportul pe care le are persoana cu mediul. Coroana este, de asemenea, suport pentru fructe şi flori. Fructele, florile şi frunzele sunt elementele cele mai instabile. Dar coroana în ansamblul ei este câmpul de expresie prin excelenţă, putând lua cele mai variate forme. Marginile foii capătă semnificaţiile unor limite şi sunt resimţite uneori ca obstacole sau ca zone de sprijin.
Un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice
Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a parţilor principale ale arborelui şi a raporturilor existente între acestea, adică a aşezării copacului în pagină, se apreciază impresia de ansamblu a desenului (armonioasă, monotonă, lipsită de viaţă, confuză, dinamică, dezordonată, delicată, violentă, solidă, complicată, tensionată). Este un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate, imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendinţe obsesionale, ambivalentă, a tendinţelor psihotice şi tulburărilor de personalitate. De exemplu, dacă arborele este mic sau foarte mare, se arată un posibil sentiment de inferioritate, respectiv de exaltare a imaginaţiei. Un trunchi îngustat poate fi un blocaj al încărcăturii afective, trunchiul împărţit în două relevă o divizare a personalităţii, iar dacă arborele creşte în ghiveci persoana are senzaţia că este prizoniera unei probleme. O coroană aplecată spre stânga descrie un subiect ce se agaţă de copilărie, de trecut şi care nu investeşte în viitor. La un temperament extravertit marginile frunzişului sunt fine, adeseori rotunjite, cu deschideri, arborele este mare şi coroana bogată.
Tehnicile proiective pot fi folosite şi ca terapie (art-terapie) pentru a exprima şi elibera tensiuni, dar şi pentru sensibilitatea lor faţă de schimbările ce apar, ceea ce ar permite o prognoză privind terapia şi efectele acesteia.

[cristiboss56]

Cotidianul „Adevărul“ a publicat recent un sondaj al INSCOP Research, referitor la încrederea românilor în Biserică şi la participarea lor la sfintele slujbe, informează Ziarul Lumina, Ediția de Moldova.

Potrivit sondajului, realizat pe un eşantion de 1.082 de persoane, 48,5% din români declară că merg la biserică săptămânal sau măcar o dată pe lună. Referitor la predarea religiei în şcoli, 86,7% din români sunt de acord cu acest lucru. Din totalul persoanelor care sunt de acord cu predarea religiei în şcoli, 85,4% cred că religia ar trebui predată la ciclul primar, 58,4% sunt de acord să se predea la gimnaziu şi doar 28,4% cred că ar trebui predată la liceu. Aceste procente indică, potrivit INSCOP, că românii sunt destul de încrezători în rolul educativ al religiei. Dacă în ceea ce priveşte aprecierea predării religiei la liceu sau la gimnaziu nu sunt mari diferenţe între categoriile socio-demografice, în privinţa aprecierii predării religiei la ciclul primar, persoanele cu venit mare sunt mai puţin convinse de utilitatea acesteia decât cele cu venit mic sau mediu.

[cristiboss56]

sursa: johnsanidopoulos.com



Trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica.
Din când în când sunt create filme pe tema Sfintei Crucii și a Patimilor lui Hristos pentru a impresiona oamenii în legătură cu aceste evenimente importante. Asta se întâmplă și astăzi în cazul filmului ce abordează aceeași temă, cu titlul Patimile lui Hristos (Passion of Christ), realizat în regia lui Mel Gibson.
Biserica ortodoxă nu acordă prea mare importanță acestor apariții cinematografice din puternice rațiuni teologice, identificând trei motive pentru aceasta:
În primul rând Sfânta Cruce și Pătimirile lui Hristos sunt aflate în strânsă legătură cu Învierea Sa. Când cele două sunt privite separat față de Învierea Domnului nu mai exprimă taina Bisericii cu privire la mântuire și la relația dintre Răstignire și Înviere.
În al doilea rând, deși Sfânta Cruce și Învierea lui Hristos sunt evenimente istorice care s-au petrecut la un moment dat în istorie ele reprezintă o experiență tainică, trăită adânc în inimile oamenilor, inimi care se preschimbă prin pocăință, printr-o viață curată, trăită în Biserică și părtașe fiind Sfintelor Taine. Așadar acestea nu sunt niște elemente ale esteticii ci dimpotrivă ale ascezei, tainei și devotamentului față de Dumnezeu.
În al treilea rând, amintindu-ne în fiecare an de Pătimirile lui Hristos, de Crucea pe care a fost răstignit, Biserica nu ne face să trăim aceste evenimente fizic, să le auzim sau să le vedem, ci mai degrabă să le percepem ca pe o răstignire și înviere a propriei persoane alături de Hristos. Asta înseamnă că intenția sa principală nu este de a ne încărca emoțional sau pur și simplu de a ne aminti despre ceva ,ci să ne preschimbe patimile în virtuți și să ne transforme atât sufletul cât și trupul.
Tocmai din aceste motive Biserica ne invită să trăim taina ce se află în jurul Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos prin sfintele slujbe. Prin rugăciune, nevoință și Sfintele Taine, în special cea a Sfintei Euharistii, fiecare poate trăi atât cu sufletul cât și cu trupul, taina Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos.
Bineînțeles, trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica Ortodoxă. Preferă să îl cunoască pe Hristos mai degrabă prin simțurile pământești decât prin cele duhovnicești. Însă asemenea abordări ale Învierii lui Hristos nu numai că ne îndepărtează de la taina ce se află în jurul Răstignirii și a Învierii dar în același timp duce la erezie, întrucât interpretarea doar umană a lui Hristos în filme duce din nou la erezia nestorianismului.
Trebuie să realizăm importanța trăirii într-un ritm duhovnicesc, al sfintelor slujbe și al Sfintelor Taine. Orice abordare doar din perspectivă pământească a lui Hristos nutrește sentimentul de frustrare existențială.

[cristiboss56]

Despre autor :
Psih. Smaranda Buju
Smaranda Buju este lector universitar la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul UTI Iasi, unde lucreaza de peste 10 ani. Are pregătire interdisciplinară (psihologie, filosofie, spiritualitate creștină) din perspectiva căreia și-a realizat lucrarea de doctorat și a publicat diverse studii. În calitate de psiholog specialist în Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională realizează consiliere psihologică (la Cabinetul individual de psihologie) și desfășoară proiecte educaționale în mediul școlar primar, gimnazial, liceal și universitar.






Anxietatea (teama difuză, fără un obiect bine precizat) este un aspect pozitiv al vieţii noastre, pentru că ne ajută să supravieţuim, făcându-ne atenţi la lucrurile neplăcute (cele care sunt împotriva dorinţelor sau scopurilor noastre) care se întâmplă la un moment dat, în sensul că ne avertizează să luăm măsurile necesare pentru a le face faţă.
Anxietatea benefică o putem numi preocupare, vigilenţă sau precauţie şi ne ajută să obţinem cât mai mult din ceea ce ne dorim, să ţinem sub control emoţiile copleşitoare asociate situaţiei ameninţătoare, pentru a ne confrunta mai bine cu aceasta.
Dar există şi o anxietate nesănătoasă, generată de panică, fobii (teamă cu obiect bine precizat), hiperîngrijorare, teroare etc., care are consecinţe contrare celor enumerate mai sus, fiind mai degrabă o spaimă iraţională sau irealistă (provenind din exagerarea realităţii).
De exemplu, când cineva trece strada printr-un loc foarte aglomerat de maşini, nesemaforizat, poate avea teama justificată de a fi lovit de o maşină. În schimb, refuzul de a ieşi din casă de teama unui accident rutier sau refuzul de a merge pe trotuar pentru că e total nesigur sunt frici exagerate.
Prin anxietatea nesănătoasă ajungi să fii preocupat în exclusivitate numai de pericole şi pierderi, să fii hiperîngrijorat şi panicat, să dezvolţi frica de frici („mi-e frică de teama mea de a nu fi părăsit“). În această situaţie, emoţiile puternice vor interacţiona cu modul persoanei de a acţiona şi va declanşa „dezastrul“ pe care l-a anticipat, care în mod fals va confirma că realitatea este aşa. Dr. Albert Ellis susţine că anxietatea iniţială, autoprotectivă, devine hiperprotectivă şi dăunătoare la adresa propriei persoane.
Diferenţe între anxietatea maladivă şi cea sănătoasă
Pentru a ne da seama dacă ceea ce simţim este o reacţie sănătoasă ori nu, există trei aspecte pe care le putem avea în vedere.
Mai întâi, cercetăm atent şi obiectiv realitatea care ne indică pericolul sau primejdia, având grijă ca interpretarea pe care o dăm situaţiei care ne ameninţă (în exterior sau în interior) să fie una cât mai realistă. Spaimele nerealiste provin din exagerări şi/sau generalizări duse la extrem. Nevoia omului de protecţie faţă de o neplăcere/suferinţă devine exagerată şi poate percepe exagerat ameninţarea. Spre exemplu, dacă o persoană este criticată la o şedinţă de un coleg poate lesne gândi că toţi colegii o pot/vor critica la şedinţele următoare. Tendinţele spre exagerare sau generalizare ale minţii umane sunt predominant inconştiente, de aceea ne scapă controlul lor ca procese. Dar putem interveni în produsul lor (distorsionat) pe care îl generează - percepţia/interpretarea/presupunerile noastre despre realitatea respectivă.
Persoanele care au o gândire dihotomică (care văd lucrurile ori în alb ori în negru) au predispoziţie mai mare spre exagerări sau generalizări, adică trăiesc mai frecvent spaime iraţionale sau irealiste. Frica de a nu greşi, de a vorbi în public, de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, de a nu fi criticat, teama de propriile reacţii sau comportamente, de a nu fi iubit sau părăsit, teama de necunoscut, de examene, de a crede în Dumnezeu, de a nu fi judecat la spovedanie etc. sunt fireşti omului, deşi el se simte uneori vinovat, slab sau vulnerabil pentru că le are. Deşi unii gândesc că nu au anxietăţi sau alţii că le au pe toate, nu există om care să nu fie afectat de acestea, mai mult sau mai puţin conştient.
Prin credinţa în Dumnezeu scăpăm de anxietăţi?
Pe măsură ce omul înaintează în relaţia sa cu Dumnezeu, reuşeşte să trăiască o viaţă psihologică mai echilibrată (în care nivelul autocontrolului său este îmbunătăţit semnificativ), să experimenteze realist propriile anxietăţi, oarecum mai detaşat, necopleşit de consecinţele lor emoţionale, dar şi să le diminueze pe cele nerealiste. Până şi angoasele existenţiale îşi reduc efectele lor depresive, deoarece omul cu Dumnezeu începe să înţeleagă sensul propriei existenţe, al lumii şi al celorlaţi sau sensul vieţii în/cu Dumnezeu. Anxietatea, incertitudinea, îndoiala fac parte din firea „nefirească“ (căzută) a omului şi pot pune stăpânire pe viaţa sa într-un mod inimaginabil de grav şi tulburător. Pe parcursul înnoirii sale de bunăvoie în Hristos, omul capătă „abilităţile“ unui reglaj fin al propriilor anxietăţi, în care extremele (exagerările) sunt evitate, pentru că dreapta socoteală sau măsura devin un reflex al calibrării (reglării) vieţii sale interioare şi exterioare.
Părintele Tadei ne-a dăruit o carte preţioasă, intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“, în care arată legătura dintre gânduri şi viaţa lăuntrică. Mulţi alţi gânditori şi trăitori ai spiritualităţii ortodoxe au descris exact şi clar despre cum se nasc gândurile, felurile lor şi despre războiul cel nevăzut cu cele care îndeamnă la păcat şi alimentează patimile. Anxietatea, această stare sufletească despre care am realizat acum o scurtă introducere, are mare legătură cu gândurile omului, organizate ceva mai complex, în ceea ce numim credinţe, convingeri sau idei despre propria persoană, despre ceilalţi şi despre lume. În articolul viitor voi dezvolta această idee şi voi arăta că autorul principal al anxietăţii este însăşi persoana care o trăieşte cu un anumit mod al său de a gândi, privi şi percepe lucrurile.