Citate preferate, cugetari, vorbe de duh

[Grabriella]

Smerita cugetare este dumnezeiesc acoperamânt, care ascunde de propria privire nevointele noastre. Smerita cugetare este abis al micsorarii de sine în care demonii cei jefuitori nu pot sa patrunda. Smerita cugetare este cetate împotriva dusmanilor.
(Sfantul Ioan Scararul)

[colaps]

Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.

În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-şi această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămîni şi luni�

Într-o dimineaţă, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lîngă fereastră, care se săvîrşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.

La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol� Şi, adăugă ea, poate că �a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră�.

Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani.

[colaps]

Fragment din “Nou cuvant catre tineri”, 1997

Oare ce cuvant nou le mai poate spune cineva tinerilor mei prieteni? Au trecut de atunci ani indelungati. O noua generatie s-a ridicat, calita de o experienta unica si, poate, atinsa de un nou scepticism. Poate ca astazi, chiar mai mult decat atunci cand am rostit cele Sapte cuvinte… (1978), sufletul tinerilor – pe care ii consider prietenii mei, ca si atunci (caci tot in numele lui Iisus Hristos vorbesc) – este lovit de maladii psihice aduse din lumea larga de o propaganda perfida, deghizata adeseori sub masca democratiei si luand infatisarea crestinismului asa cum satana se imbraca in lumina de inger pentru a insela pe cat mai multi.

Atunci erai oprimat prin forta, ceea ce crea in tine o rezistenta naturala fata de un sistem de gandire materialist, cu aspect mistic. Nu credeai, tinere, in nimic din ce ti se spunea pe atunci, pentru ca, asa cum stii, sub forma adevarurilor relative, pe care stapanii vremii le proclamau ca adevaruri absolute, se ascundea o minciuna deopotriva totala si totalitara. Atunci glasul preotului ajungea la tine prin predica rostita cu pretul libertatii si chiar al vietii, iar adevarul lui Hristos iti consola sufletul ranit de violenta limbajului politic, de intreaga teroare a vremii. Atunci ti se vorbea de internationalismul comunist si de existenta exclusiv materiala, prin care se cauta uciderea iubirii universale a Mantuitorului. Atunci ti se spunea ca esti o simpla piesa, fara libertate, in mecanismul social si politic, ca numai integrarea in necesitate isi aduce libertatea. Hristos te chema insa la o libertate mai mare, de cu totul alt ordin, atunci cand spunea: “Sfinteste-i pe dansii intru adevarul Tau: Cuvantul Tau este adevarul” (Ioan 17, 17) sau “Veti cunoaste Adevarul si Adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32).

Nu este asa, prietenul meu, ca atunci Adevarul crestin ti se parea limpede si usor de inteles? Oare acum, in plasa de minciuni care te cuprinde din toate partile, mai poti distinge la fel de lesne adevarul de ne-adevar? Sub navala “evanghelizarii” de tip protestant si neoprotestant, in care adevaruri partiale ale crestinismului iti sunt predicate pe fondul satanic al rock-ului si in forma teatralizarii de cartier, cu racnete si lacrimi false, cu minuni si vindecari care ploua peste capul tau buimacit, cum mai poti gasi pe Hristos cel adevarat in inima ta? Ieri, sub teroarea ateismului comunist, puteai sa-ti impodobesti sufletul cu trupul Domnului, uns cu miresme, asa cum il pusesera in mormant Iosif si Nicodim. Astazi, sedus de ritmul infernal al tobelor si de vuietul cu ritm salbatic al “propovaduirii” sectante, nu-L mai gasesti pe Dumnezeu si stai, ca Maria Magdalena, plangand in fata mormantului gol al sufletului tau.

Cine ti L-a furat pe Dumnezeu? Care gradinar L-a ascuns de tine, ca sa fii acum singur si sa plangi?

Intoarce-te la adevarul simplu al credintei si la textul invierii lui Hristos. Alearga ca Petru si Ioan spre mormantul Domnului, apleaca-te, intra, si vei vedea si vei crede, cunoscand Scriptura, ca Iisus trebuia sa invieze din morti!

Hristos a Inviat! Adevarat a Inviat!

http://savatie.wordpress.com/2008/11...t-pe-dumnezeu/

[colaps]

“Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

[colaps]

Din volumul în curs de apariţie la Editura Cathisma, DUHOVNIC LA PUŞCĂRIE – mărturiile pline de învăţăminte ale unui preot monah care a spovedit 25. 000 de deţinuţi din închisorile ţariste

Am întîlnit aici şi un deţinut rascolnic, care îmi zîmbea de fiecare dată cînd mă vedea şi, scoţînd o Evanghelie slavonească jerpelită din buzunar mă întreba cum să facă să trăiască după Evanghelie şi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Îi spuneam de fiecare dată:

- Prin dragostea lucrătoare faţă de Dumnezeu şi aproapele vei înfăptui în tine toată Evanghelia.

- Spune-mi, părinţele, rogu-te mai simplu, că asta prea puţin înţeleg.

- Fiule, iubeşte-l pe aproapele tău şi pe Dumnezeu în aşa fel, de parcă tu nici nu ai trăi, ci doar Dumnezeu şi aproapele ar trăi.

- Eu, părinte, trăiesc deja de şaptesprezece ani prin închisori, acum sunt trimis la muncă silnică şi voi pleca într-acolo peste vreo două săptămîni. Aş vrea să vorbesc, părinte, cu dumneavoastră pînă atunci. Vă rog, părinte, să treceţi pe la mine.

Peste două săptămîini arestantul-rascolnic, cu Evanghelia în mînă, se apropie iarăşi de mine şi, luînd binecuvîntare, m-a anunţat că a cerut administraţiei să fie mutat într-o celulă de o singură persoană. Cererea i se aprobă. Am venit în una din următoarele zile la puşcărie şi supraveghetorul mă înştiinţează că cutare din cutare celulă doreşte să mă vadă. Am mers la el. Rascolnicul m-a primit cu cea mai mare bucurie. Ne-am aşezat pe podea.

- Părinte! Simt tot mai mult că zilele ni-s numărate. Vreau să-mi descopăr sufletul în faţa dumneavoastră, şi doar dumneavoastră veţi şti cele despre mine. Sunt de loc din Moscova, am fost om bogat odată. M-am însurat, copii nu aveam. M-am cunoscut cu un episcop de rit vechi, sfîntul Metodie, pe care, părinte, guvernul l-a înfundat undeva în Siberia. Cu toate că sunt „bezpopoveţ”, [1] acest episcop m-a influenţat mult. După ce am plecat de la el am hotărît să rostesc mereu în minte „Tatăl nostru”. La început mi-era foarte greu, peste două luni însă m-am obişnuit într-atît de mult cu această minunată rugăciune, încît o repetam şi noaptea în somn. Şi nevastă-mea s-a „îmbolnăvit” de această rugăciune. Trăiam în pace şi bucurie sufletească. Către acea vreme răbufni slava lui Lev Tolstoi. [2] Am mers şi eu la el. Am fost primit. I-am povestit viaţa mea, iar el m-a privit şi mi-a zîmbit: „Să nu ai învăţător pe pămînt, ci Hristos să fie învăţătorul tău. Cumpără-ţi o Sfîntă Evanghelie şi învaţă din ea.” Am ieşit bucuros de la el. Peste două luni de la acestea am plecat cu trenul la Tula, să-mi vizitez un amic. Cînd m-am întors, acasă le-am găsit pe toate bune şi frumoase. Peste vreo trei zile mă întorc de la un prieten acasă şi aud în casa mea ţipete, intru în fug㠖 ţipetele vin dinspre dormitorul soţiei. Privesc – soţia stă întinsă pe podea, cu inima sfîrtecată, iar alături stă un vechi cunoscut, care tot acest timp i-a făcut curte nevestei mele. O ceruse în căsătorie, însă ea nu-l iubea şi nu a acceptat. Iar el, cu toate că era căsătorit şi avea patru copii, nu înceta a-i face curte. După ce am vizitat acel episcop, nevastă-mea încetase să mai meargă chiar şi la teatru şi nu ieşea, în genere, nicăieri. Cînd am văzut o asemenea privelişte sîngeroasă m-am îngrozit. Ucigaşul a căzut la picioarele mele cerîndu-şi iertare. Iniţial am vrut să-l omor, apoi mi-am adus aminte de Hristos şi i-am spus: „Mergi şi nu mai fă asta”, iar eu însumi m-am dus la poliţie şi am zis că eu mi-am ucis nevasta. M-au judecat şi m-au închis în puşcărie. La Moscova am stat relativ puţin, apoi am fost mutat la Tiumeni. Din Tiumeni am fost din nou mutat, la Krasnoiarsk. În închisoarea de aici s-a întîmplat un omor pe care l-am luat iarăşi asupra mea. Acum sunt trimis, prin închisoarea voastră, la muncă silnică. Ştiţi, părinte, Dumnezeu mi-e martor cît de mult îmi iubesc fraţii mei deţinuţi. Iată-i, toţi sunt ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi Hiristos îi va mîntui neapărat. Cînd va fi Judecata de Apoi, Hristos va spune tuturor arestanţilor: „Întemniţaţii Mei, suferinzii Mei, fraţii Mei mai mici, veniţi la Mine, căci v-am pregătit sălaş deosebit, zidit pe strădaniile şi lacrimile voastre fierbinţi, luminaţi, deci, ca şi soarele, în Împărăţia Tatălui Ceresc!” Şi toţi arestanţii se vor umple atunci de bucurie şi se vor proslăvi în veac în Împărăţia Mielului lui Dumnezeu.

Deţinutul şi-a acoperit faţa cu Evanghelia şi a început să plîngă.

- Ce fel de dispoziţie sufletească ai de obicei?

- Părinte! I-aş iubi pe toţi, i-aş ierta pe toţi şi pentru toţi oamenii aş suferi veşnic. Cred, părinte, că rugăciunea m-a preschimbat astfel, căci în liberate nu eram aşa.

- Ai oare vreo tristeţe pe suflet?

- Nu, niciodată. Cînd conştiinţa este curată în faţa lui Dumnezeu, atunci lumina bucuriei din suflet nu mai încetează să ardă. Acum, în afară de „Tatăl nostru”, rostesc săptămînal, marţea, „Doamne, al Meu eşti şi eu sunt al Tău, mîntuieşte-mă!”. Eu, părinte, nu m-aş fi deschis ţie dacă nu erau să mă mişte într-atît de mult predicile tale. Ele au o influenţă foarte mare asupra inimilor noastre. Nu în zadar arestanţii vă iubesc. Acum se pregătesc să vă aducă în dar o felicitare şi o icoană. Sunt în stare să meargă oriunde după dumneavoastră, chiar şi în foc. V-am îndrăgit şi eu, părinte. Am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să mă mărturisiţi şi să mă împărtăşiţi, căci nu m-am împărtăşit niciodată în viaţă.

- Poate doreşti, fiule, să săvîrşesc şi mirungerea [3] asupra ta?

- Bine, vă voi fi foarte recunoscător pentru asta.

I-am făcut mirungerea în aceeaşi celulă, a doua zi s-a spovedit şi i-am dat împărtăşania cu cele sfinte. Am intrat peste vreo săptămînă. M-a rugat să-l mai împărtăşesc odată, m-a rugat aceasta cu lacrimi în ochi. După aceasta l-am pierdut din vedere. L-am reîntîlnit peste un an în infirmeria puşcăriei din Algacensk, în timp ce cutrieram ocnele Nercinskului. Am stat vreo două ore de vorbă. Era foarte bucuros de întîlnire. Ne-am mai întîlnit peste o altă jumătate de an, cînd am revenit în această puşcărie şi iată că în a treia zi a aflării mele acolo mă cheamă deţinuţii la patul de moarte al acestui fericit puşcăriaş. Cînd am intrat, m-a întîmpinat cu cea mai mare bucurie, s-a ridicat puţin şi s-a însemnat cu semnul crucii, zicînd:

- Iată, părinte, voi părăsi şi eu peste un ceas pămîntul.

Peste cîteva minute nu mai putea sta aşezat şi s-a culcat în aşternut. Şoptea ceva. Apoi, aruncîndu-şi privirea în sus, a spus:

- S-au deschis cerurile, iată coboară la mine Maica lui Dumnezeu şi împreună cu ea mulţime de sfinţi. Îi vezi, părinte?

- Nu, copile, nu-i văd.

- Iată şi Hristos, Împăratul Slavei, a apărut pe nori şi pogoară spre noi.

Zicînd acestea, mădularele sale începură să se mişte energic. Nu-şi rupea ochii din partea sa dreaptă. Pe mine mă luaseră fiorii.

- Doamne, strigă muribundul, aş fi vrut să mai sufăr pentru alţii aici pe pămînt, facă-se însă după voia Ta, Doamne! Pe acest părinte mîntuieşte-l!

Peste un minut nu mai era printre noi. Deţinuţii îl plîngeau în hohote. Nu pot să-l uit niciodată. În viaţă fiind încă, a văzut trei vedenii. Mi-a spus despre acest lucru la spovedanie. Fie ca Dumnezeu să-i dea după moarte acel dar pe care l-a avut încă din timpul vieţii pămînteşti, ca să ne ajute şi acum pe noi, păcătoşii, să ne ducem crucea grea aici, pe pămînt.

În practica mea penitenciară astfel de creştini exemplari am întîlnit foarte puţini, însă am întîlnit. Aceşti oameni sunt cu adevărat aleşi ai lui Hristos. Pentru aceştia nu este viaţă în afară de Hristos! Cît nu ar fi suferit de mult, prin cîte chinuri, lipsuri şi înjosiri nu ar fi trecut, găseau în toate acestea doar mîngîiere şi bucurie, un fel de dulceaţă duhovnicească, şi nimic altceva nu vedeau şi nimic altceva nu trăiau.

NOTE:

1. Bezpopoveţ – literal, fără popă, care nu recunoaşte preoţia (din rusă).

2. Lev Tolstoi a fost puternic influenţat de ideile neoprotestante astfel încît, din inerţia celebrităţii sale, reuşi să iniţieze o mişcare de opoziţie destul de influentă faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, adepţii săi fiind numiţi „tolstovtsy”. Celebrul scriitor şi-a asumat cu plăcere rolul de guru religios, avînd chiar iniţiativă de a scrie o „evanghelie” proprie.

3. Mirungerea se cerea săvîrşită din motivul că deţinutul fusese oarecînd despărţit de Biserică, alipindu-se sectei „bezpopovţilor”.

>> http://savatie.wordpress.com/2008/11...orile-tariste/

@colaps multumesc mult pentru postari,fii binecuvantat.

N-ai sa gasesti Sfinte Moaste mai sfinte ca SFANTA CRUCE.---Nu ispiti Sfintele Taine.---Slujeste sincer si DUMNEZEU te va canonisi pe pacatele tale,cum m-a canonisit si pe mine.---Sa fiu cu HRISTOS cel INVIAT intotdeauna.---Sa-mi tina DUMNEZEU credinta de copil.---Studiul teologic trebuie aprins de focul SFANTULUI DUH inauntru,ca sa avem folos.---Crestinului nu-i poate face rau nici cel care-l omoara.---MANTUITORUL n-a fortat pe nimeni.---Nu da cu bata in viespile sectare.---Unei stapanii de stat,care nu se supune lui DUMNEZEU,nici SFANTA BISERICA nu trebuie sa i se supuna(oare actuala putere politica a Romaniei are cumva mustrari ale constiintei citind acestea?).---Profesorii(unii)ascund solutiile temelor ca sa ia banii elevilor sau studentilor.---Nu-ti face planuri si nu te amari,ca nu iasa cum vrei,la nimeni.---Dreapta socoteala-i mai mare ca postul,dar cu ascultare de duhovnic.---Beau putin,ca sa nu se zica ca nu beau.---Hipii au ajuns nebuni si teroristi-unelte ale ocultistilor.---Nu suntem din maimuta,dar mergem cu pasi repezi spre ea.---Parul pe ochi la baieti si fete le strica mintea.---Romani cu figuri bizare.---M-am rugat pt.apuseni si m-a dus Dzeu acolo si mi-a aratat ce fac ei.---Multe manastiri din Ardeal au fost daramate si arse de tunurile lui Bucov,general ungur.---Ungurii vor mai mult decat Ardealul.(oare conducerea politica ce face?)

Iertati-ma pt. ca e a treia postare consecutiva pe topic,dar nu puteam lasa nescos la iveala urmatorul fragment din ,,Talantii Imparatiei'' de Arsenie Boca:-,,Ecumenismul?Erezia tuturor ereziilor.Caderea Bisericii prin slujitorii ei.Cozile de topor ale apusului.Numai putregaiul cade din BISERICA ORTODOXA,fie ei arhierei,preoti de mir,calugari sau mireni.Inapoi la sfanta traditie,la dogmele si canoanele sfintilor parinti,altfel la iad cu arhierei cu tot.Fereasca DUMNEZEU.Va veni o vreme cand ne va chema IISUS si pe noi sa-I pipaim ranile ce I le-am facut,dar va fi prea tarziu sa zicem ca Toma:,,Domnul meu si Dumnezeul meu"ci ne va zice:,,Ferice de cei ce n-au vazut,dar au crezut.''

[colaps]

Traducere de ieromonahul Savatie Baştovoi
din “Alfavita Duhovnicească”

CAPITOLUL XII

Cum că nu se cuvine a ne alipi inima de lucrurile de acum şi a căuta odihnă şi mîngîiere în desfătările pămînteşti, ci să le căutăm doar în Unul Domnul Dumnezeu

1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînd, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.

2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].

3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească, căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.

4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.

5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.

6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.

7. Dumnezeu, dorind să ne ridice ca pe nişte copii mici de la cele de jos la cele mai înalte, pînă la o vreme, a pus înaintea ochilor noştri această rînduială trupească ca pe un lapte oarecare, ca de la acesta noi să ne ridicăm spre o înţelegere şi cunoaştere mai înaltă. Dar cel nepăsător şi leneş, care nu se îngrijeşte să se înalţe spre mai buna şi mai desfătata dorire şi înţelegere Dumnezeiască, se opreşte, ca un copil lipsit de minte la laptele dulceţii trupeşti.

8. Orice desfătare trupească este apăsare pentru suflet, iar desfătarea duhovnicească şi Dumnezeiască în Domnul este pace sufletului, împăcare conştiinţei, libertate duhului, bucurie, lipsă de întristare şi dragoste nefăţarnică faţă de toţi. Pe cînd desfătarea vremelnică şi pofta trupească nu sînt altceva decît povară şi tulburare. Ce fel de odihnă este în ghiftuire şi beţie? Ce fel de odihnă e în pofta trupească şi în zburdarea desfrînării? Adînceşte-ţi mintea în acestea şi leagă-te cu pofta trupului şi vezi ce vei căpăta? Oare dobînde-vei ceva mîntuitor? Nimic, în afară de întuneric, beznă, legare fără rost, nedumerire, necaz şi întristare şi necunoştinţa [nesiguranţa] mîntuirii.

9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii în desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).

10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptur㠖 dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie: “Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

[colaps]

"A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine."

"Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre."

"Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri."

"Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“ „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei."

"Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai."