Obiceiuri si superstitii la inmormantare

Obiceiuri si superstitii la inmormantare Mareste imaginea.

Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii; fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis nicicând cântarea instrumentală în cult; practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix - un fluviu - al infernului; a ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpetuarea unei superstiţii, contrare dogmei Bisericii; când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău [aici îi spune numele] de păcatul sufletesc şi trupesc!". Iar a doua rugăciune: „Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine". Deci este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la Biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce „pe drumul fără întoarcere". Această expresie înseamnă de fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentu-ându-le inutil oboseala. Preferabil este mai multă rugăciune decât mai multă plimbare cu mortul. Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămânii, luni, nu este bine să se facă înmormântare „pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă". Fireşte că o atare „credinţă" este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se face în orice zi a săptămânii.

Mai sunt o sumedenie de superstiţii şi obiceiuri neortodoxe pe care preotul trebuie cu mult tact pastoral să le excludă din viaţa Bisericii prin cateheze, predici şi alte convorbiri duhovniceşti, în cadrul Sfintei Spovedanii, a oficierii parastaselor etc.

Simbolismul liturgic
Referitor la simbolismul unor obiceiuri ritualice există Dicţionarul Enciclopedic al preotului Victor Aga precum şi Liturgica Specială a pr. prof. Ene Branişte care arată valoarea acestora în contextul Sfintei Tradiţiei al Bisericii Ortodoxe, dar şi în contextul tradiţiilor şi folclorului românesc. Aceste cărţi, şi nu numai, constituie valoroase ghiduri duhovniceşti în viaţa pastorală a preoţilor şi în viaţa comunitară a credincioşilor.

Redau câteva exemple din explicarea duhovnicească a unor momente din ritualul înmormântării după unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii: îmbrăcarea mortului în haine curate şi spălarea lui cu apă caldă şi ungerea cu untdelemn sfinţit înseamnă: curăţia sufletească cu care răposatul trebuie să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu. Precum a fost înfăşurat corpul Domnului Hristos în giulgiuri albe ce simbolizează haina drepţilor şi curăţia sufletească, astfel este îmbrăcat şi mortul în haină albă, în haina simbolică; creştinii erei primare se înmormântau numai în stihar alb, spre a închipui credinţa şi dorinţa ca răposatul să se înfăţişeze nevinovat în faţa dreptului Judecător. Peste acest vestmânt i se dau şi hainele stării sale civile, închipuind că răposatul, la judecata mare, are să dea seama şi de faptele serviciului său, nu numai de cele ale sale proprii ca om particular; creştinii, după pilda Mântuitorului, trebuie să fie îngropaţi în pământ, unde să aştepte învierea corpurilor lor. Corpul trebuie să-l cinstim şi după moarte, căci el este biserica Sfântului Duh şi va ieşi odată din pământ, cum a ieşit şi Mântuitorul şi se va înfăţişa înaintea dreptului Judecător; de aceea înmormântările se vor face în cimitire sfinţite de Episcop şi corpurile să fie aşezate spre odihnă, până la a doua venire, în loc liniştit, sfinţit, neatins şi netulburat.

Inmormântarea creştină, prin toate actele sale de cult, ne prezintă un şir de simboluri. Inchiderea gurii şi a ochilor de către familie indică deşertăciunea lumii acesteia; cu moartea deodată pier toate vorbele ce se rostesc cu gura şi toate poftele ce se stârnesc cu mijlocirea ochilor. Cadavrul îmbrăcat astfel este aşezat într-un sicriu (racla), cu faţa în sus, cu privirea spre răsărit, adică spre raiul de fericire, pe care ni-1 închipuim la răsărit. I se pune pe zăbranic, pe acoperitorul feţii, o cruciuliţă de lemn spre a închipui că cel răposat a crezut în Hristos, în Crucea Lui şi se află şi acum sub Sfântul Ei scut. Mortul este apoi stropit mereu cu aghiasmă de către familie şi de către ceilalţi creştini, ca simbol de sfinţire a corpului şi spre a închipui dorinţa ca sufletul lui să se poată înfăţişa sfinţit, în curăţie sufletească la înalta judecată cerească.

Punerea mâinilor cruciş pe piept înseamnă că răposatul cere iertare de la toţi şi îi roagă să solicite pentru dânsul îndurarea lui Dumnezeu. Crucea de ceară în mâna adormitului în Domnul, înseamnă steagul de biruinţă al credinţei, în care a vieţuit răposatul; iar icoana (la preoţi -Evanghelia, semn că a fost propovăduitor al acesteia) pusă pe piept, simbolizează că răposatul a fost venerator al sfinţilor şi nădăjduitor în ajutorul lor. Pânza (zăbranicul) albă de pe faţă închipuie haina nevinovăţiei ce a primit-o în botez. Trei lumânări şi statul (toiagul) puse pe piept, închipuie trecerea din lumea întunericului la lumina vieţii, întru împărăţia Domnului Hristos.

Clopotele şi sunarea lor de trei ori (dimineaţă, la amiază, şi seara) în decurs de 3 zile înseamnă glasul de chemare la rugăciune pentru cel adormit şi totodată serveşte ca un memento că toţi vom urma odată aceeaşi cale. Tragerea clopotelor mai închipuie şi trâmbiţa îngerească cu care, la învierea de obşte, îngerii vor chema pe toţi cei din morminte la judecata cea din urmă. Săvârşirea panahidei, a citirii din Apostol şi din Evanghelie (stâlpi) simbolizează că adormitul creştin a vieţuit conform acestor învăţături sfinte; iar citirea psalmilor de umilinţă simbolizează cererea îndurării de sus pentru cel răposat şi sunt o mângâiere pentru familie.

In multe părţi se obişnuieşte ca după ce cel adormit este dus la capelă pentru a fi înmormântat, preotul să se întoarcă la casa mortului, să-i mângâie pe cei întristaţi, să binecuvinteze şi să stea la masă. Atunci, înainte de masă sau după, se săvârşeşte sfeştania in casa celui mort.

A treia zi, în preajma înmormântării, se împart tuturor celor prezenţi lumânări ori făclii care se poartă aprinse la convoiul de îngropăciune şi care simbolizează lumânările întrebuinţate de Iosif şi Nicodim la înmormântarea Domnului şi sunt semn de bucurie pentru că răposatul a sfârşit lupta vieţii pământeşti şi se apropie acum de veşnica lumină cerească. Tămâia şi cădirea simbolizează miresmele de la mormântul lui Iisus Hristos; mai închipuie apoi şi buna mireasmă a virtuţilor adormitului şi sunt totodată şi simbol al rugăciunilor înălţate pentru sufletul acestuia (Apocalipsa 8, 4). Sigilarea sicriului (apaos) o îndeplineşte preotul stropind corpul cu vin, cu agheasmă ori cu ulei, în chipul crucii şi cu rostirea cuvintelor psal-mistului: „Stropi-mă-vei cu isop [...]" (Psalmi 50, 8).

Sigilarea simbolizează sfinţirea şi curăţirea corpului, precum şi cererea de iertare pentru păcate pentru cel răposat, întocmai cum şi David a cerut iertare prin cuvintele de mai sus din psalm. Convoiul mortuar înseamnă ultimul onor ce i se dă celui adormit, iar descoperirea capetelor celor ce-l petrece pe calea din urmă, închipuie cinstea deosebită arătată faţă de răposat. Praporii bisericii purtaţi la înmormântare simbolizează că răposatul a fost membru al bisericii lui Hristos, ostaş al credinţei creştine şi acum trece în lumea duhurilor sub scutul steagului de biruinţă al acestei credinţe. Crucea este purtată în fruntea convoiului însemnând că crucea este izvorul învierii noastre şi că răposatul, ca un creştin adevărat, şi-a purtat crucea vieţii şi a stat sub ocrotirea ei. Preotul păşeşte în fruntea convoiului înaintea sicriului spre a simboliza că, precum l-a condus pe creştinul respectiv în biserica prin botez, aşa îl conduce acum, iarăşi prin biserică şi prin mijlocirea ei, la odihna veşnică. Acesta este şi rostul ducerii în biserică a mortului; cântarea Catismei în trei stări închipuie că în viaţa sa creştinul răposat a crezut în Sfânta Treime. Troparele învierii înseamnă credinţa în învierea corpurilor. Canonul morţilor închipuie rugăciunea de umilinţă şi este un îndemn de a ne înălţa din lumea deşertăciunilor spre lumea fericirii cereşti. Apostolul şi Evanghelia se citesc pentru că ele ne dau învăţături doveditoare asupra învierii corpurilor şi sunt o recunoaştere că răposatul a crezut în aceste sfinte învăţături.

Cântarea despărţirii şi sărutarea cea din urmă, adică sărutarea crucii ori şi a icoanei hramului aşe-zate pe sicriu sau pe tetrapod, sunt simbolul ultimului rămas bun. Rugăciunea de dezlegare (iertăciunile) înseamnă rugăciunea şi mijlocirea bisericii pentru iertarea păcatelor celui adormit. Cântarea „veşnică pomenire" este un îndemn şi o provocare ca cei rămaşi să-şi aducă pururea aminte şi să se roage pentru cel răposat.

La înmormântarea preoţilor se citesc evanghelii, apostoli şi rugăciuni mai multe, exprimând prin acestea demnitatea lui preoţească şi se săvârşeşte Sfânta Liturghie, spre a închipui că preotul decedat asistă şi acum, pentru ultima oară, la jertfa nesângeroasă.

Aruncarea în groapă, peste sicriu, cu pământ, cărbuni şi cenuşa din cădelniţă, simbolizează adevărul că pământ şi cenuşă suntem. Turnarea în groapă a untului de lemn din candelă simbolizează că răposatul a fost tare în faptele sale virtuoase cu untul de lemn, adică cu puterea Duhului Sfânt.

Sigilarea gropii o face preotul cu hârleţul (lopata), însemnând cu el în cele patru părţi ale gropii, rostind: „Al Domnului este pământul [...]".

Inainte de a se închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trupul celui adormit, vin adus de rudele răposatului zicând: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curaţi [...]". Apoi se varsă şi cărbunii şi cenuşa din cădelniţă zicând: „Praf şi cenuşă suntem". După ce se acoperă sicriul şi e coborât în mormânt, preotul aruncă peste el cea dintâi lopată de ţărână, cruciş, zicând: „Al Domnului este pământul şi plinirea Lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa". Prin aceasta, se încearcă a-i mângâia pe cei rămaşi în viaţă cu credinţa că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu, Care este stăpânul cerului şi al pământului, şi se pecetluieşte mormântul. Crucea pe mormânt, la capul mortului, ne arată că aici este îngropat un creştin, care a purtat sarcina vieţii sale, crucea sa, şi a urmat lui Hristos Cel răstignit pe Cruce.

Crucea care străjuieşte deci mormântul creştinului arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos Biruitorul morţii, şi nădejdea că se va scula împreună cu El, la învierea cea de obşte; iar candela arde la cruce în semn de rugăciune către Dumnezeu pentru odihna veşnică şi luminoasă. Florile legate în jerbe, împletite în cununi ori aruncate simplu în groapă sau aşezate pe mormânt, precum şi cele plantate pe mormânt, sunt semnele iubirii sincere, simbolul dorinţei de înflorire sufletească a răposatului în viaţa veşnică şi sunt o reminiscenţă de la înmormântarea Preasfintei Născătoare. Apostolul şi Evanghelistul Ioan, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, după porunca şi după indicarea unui înger, a luat ramuri de finic şi le-a presărat pe mormântul Sfintei Maici.

Preot Emanuel Valica
Tanatologia crestina intre istorie, ritualul inmormantarii, simbolism si actualitate. Abordare liturgico-pastorala, Editura Christiana

Cumpara cartea "Tanatologia crestina"

18 August 2015

Vizualizari: 2119

Voteaza:

Obiceiuri si superstitii la inmormantare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE