Parintele Ioasaf Popa - in cautarea Raiului pierdut

Parintele Ioasaf Popa - in cautarea Raiului pierdut Mareste imaginea.


        La sfarsitul anului trecut, ne-a parasit arhimandritul Ioasaf O. Popa, duhovnic, carturar si predicator de talie, dar care a trait toata viata intr-o mare smerenie. Ajuns la o varsta inaintata (nascut in 1919, pe meleaguri buzoiene), predicand si slujind in ultimii ani la Biserica Sf. Ilie - Rahova, nu contenea sa evoce Manastirea Ciolanu ca vatra de duhovnicie si de formare calugareasca. De altfel, de aici a si fost dat afara in anii ateismului, intr-un mod brutal, traind o vreme in lume. A scris si a tradus nenumarate carti, iar disparitia lui confirma faptul ca o generatie stralucita a teologiei romanesti este pe cale sa se stinga. Ce va urma insa dupa aceea? este intrebarea pe care si-o pun foarte multi. Pana a afla raspunsul, va invitam sa cititi un interviu inedit despre Rai, asa cum il vedea parintele Ioasaf, inclusiv din perspectiva Sfintilor Parinti, si asa cum suntem siguri ca l-a descoperit dupa trecerea sa la cele vesnice.

 

-Parinte Arhimandrit, cum arata Raiul ca topografie, ca atmosfera, ca vegetatie chiar?

-Pentru a vorbi despre Rai trebuie sa vorbesc mai intai despre materia in sine. Dumnezeu creeaza materia din nimic, ex nihilo. O creeaza din dragoste, din daruire. Exista, de buna seama, o comuniune intre Persoanele Sf. Treimi, care tind permanent spre a se darui. Asa apare lumea, care deja exista in planul divin. Aici putem spune ca Dumnezeu deja activase niste energii prin care crease planul...


-Ce inseamna pentru noi acel nimic al inceputurilor?

-Neantul. Non-existenta. Fiinta dumnezeaisca este singura realitate absoluta, cu activitatea ei. In clipa in care o creeaza, lumea devine o a doua realitate. Avem deci doua planuri clare: o realitate absoluta, de nepatruns - fiinta dumnezeaisca - si o realitate creata care, desi are secretele ei, poate fi patrunsa de mintea omului. Dumnezeu, in zilele creatiei, a vazut ca materia „este buna“, iar in ultima zi l-a creat si pe om, ca legatura cu spiritul ce lipsea materiei neinsufletite.


-O legatura, bineinteles, dar oare omul nu este mai mult decat atat? Nu este chiar regele, chiar sensul Creatiei?

-Sigur, este sensul Creatiei, dar si al vesniciei. Omul trebuia sa duca mai departe vesnicia. Si tineti cont de faptul ca, totusi, Creatia a fost tot timpul perfectibila, urmand ca omul sa contribuie  la desavarsirea ei! Aici apare un lucru pe care tin sa-l clarific. Dogmaticienii - inclusiv Sf. Vasile cel Mare - spun ca, de fapt, Creatia a fost plamadita simultan, bazandu-se pe acel „La inceput...“ din Cartea Facerii.


-Ce inseamna totusi „simultan“, cata vreme nu exista timpul?

-O data cu aducerea materiei la existenta a aparut si timpul. Inceputul timpului este miscarea si existenta. Atunci, la inceput, a insamantat Dumnezeu in materie semintele a ceea ce urma sa rasara.


-Va ganditi la legile care urmau sa guverneze lumea?

-Principiile dupa care aveau sa se conduca regnurile, si celelalte legi ale Creatiei. Spune Fericitul Augustin ca „lumea de atunci era doldora de toate ratiunile acestea“. Cand Dumnezeu a zis „Sa fie!“, toate ratiunile lucrurilor s-au imprimat in materie. Tot atunci a aparut si omul.

Din perspectiva teologica vorbind, ce este timpul? Evident, timpul Creatiei, cel obiectiv?

Derularea materiei spre a atinge formele ei, conform legilor si planului Creatiei.


-Credeti ca materia a fost „prevazuta“ pentru diferite stadii?

-Bineinteles! Are diferiti timpi: de copilarie, de maturitate, de batranete.


-Descrieti cumva o teorie evolutionista?

-Nu este evolutie. Evolutie este procesul prin care se trece dintr-o specie intr-alta. Or, toate vietuitoarele, spre exemplu, au avut dintru inceput sensul lor propriu. Fericitul Augustin asemuieste acest lucru cu un pom: fapturile toate s-au tot ridicat, dar la timpul prescris a ramas fiecare pe ramura sa. Numai omul s-a inaltat mai presus de toate...


-Care era acel „timp prescris“?

-Fericitul Augustin spune clar: „Nu stim cat erau de mari zilele Facerii“. Puteau fi de mii si mii de ani. Tot el insa spune:“Nu trebuie sa masuram timpul de atunci cu cel de acum“, fiindca „atunci Pamantul nu era blestemat“. Atunci nu gresise inca omul si nu se produsese „blestemul“ asupra materiei. Asadar, au fost perioade de timp si nu momente anume.


-Se pot identifica acele perioade de timp cu erele geologice?

-Cred ca da. Nu spune Sf. Ioan Gura de Aur ca „omul se dezvolta ca un palat imparatesc“? Tocmai asa s-a dezvoltat, ajungand la dimensiunea care ii e data. Pe de alta parte, pomul ramane pom, animalul animal, iar omul atinge cele mai mari inaltimi, dar tot om ramanand. Aici intra in actiune sufletul, care a fost creat la inceput, o data cu trupul.


-Vorbiti despre Adam ca despre cel care a evoluat?

-Desigur. La capitolul 3 din Facere, cand se vorbeste despre pamantul din care a fost facut Adam, acel pamant era deja creat, adica era chiar trupul lui, era materia special creata pentru primul om. Din acest pamant creat special, din care a luat trupul lui material (sufletul, tineti cont, exista chiar din primul moment impreuna cu trupul), omul a fost nu creat, ci modelat! Apoi i-a „suflat in fata“ potentele. Asa a devenit omul un suflet viu; mai precis, de atunci a inceput sa se manifeste superioritatea omului: harul - energia necreata - si-a pus reflectorul direct pe om.


-Parinte, dupa definirea acestor cadre teoretice ale discutiei, permiteti-mi sa va pun cateva intrebari care stau pe buzele multor credinciosi. Bunaoara, exista sexualitate in Raiul adamic?

-Va inchipuiti ca din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om barbat si femeie, exista diferentiere sexuala. Exista sexualitate, fiindca Dumnezeu crease comuniunea, dar comuniunea de atunci nu insemna sex, asa cum il percepem noi astazi. Sexualitatea - exact asa cum o intelegem noi astazi - apare dupa cadere. Pana atunci „erau goi si nu se rusinau“.


-De ce nu a facut Dumnezeu, in cazul acesta, inca un Adam, adica un prieten al primului om? De ce trebuia o faptura complementara trupeste?

-Atentie, firea omului una este si nicidecum firea barbatului sau firea femeii?


-Si atunci eu va intreb: Adam era - ca fire - imperfect?

-Nu, dar firea omului era barbat si femeie; erau creati impreuna, ca un intreg.


-Parinte Arhimandrit, ce inseamna de fapt „facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu“?

-Sa ne gandim putin. Ce este, de fapt, chipul? Evident, asemanarea in potenta. Chipul - daca omul staruia in bine! - avea a se transforma in asemanare. Adica omul ajungea la inaltimea maxima de asemanare cu Dumnezeu, ca sa fie, la randu-i, un dumnezeu. Dar unul creat! Nu dumnezeu prin fire, ci prin har. Aici trebuia sa conlucreze si omul, tocmai in virtutea chipului, adica a conditiei sale de fiinta rationala, libera, personala.


-Restul creaturilor se inmulteau?

-Toate creaturile se inmulteau. Si se inmulteau in modul in care o fac si astazi, insa omul a ajuns sa fie, prin cadere, ca animalele, adica sa se inmulteasca aidoma lor.


-In Rai exista moarte, parinte?

-Nu.


-Deci animalele se inmulteau la infinit?

-Atunci existau numai prototipurile speciilor...


-Oare chiar toate plantele si toate animalele erau nemuritoare?

-Vedeti, totul a fost creat pentru nemurire, totul a fost creat din aceasta perpectiva.


-Cum poate un animal sa faca fata perpectivei nemuririi, neavand un suflet rational cu care sa o perceapa?

-Puneti intrebari prea delicate...L-am intrebat si eu pe Parintele Staniloae, la magisterium. Nici el nu a putut sa raspunda clar ce se va intampla cu animalele dupa pieirea lumii. Totusi, a avansat o ipoteza: va fi o recreare a lumii, cu cer nou si pamant nou. Toti oamenii vor invia din morti. Nu insa si animalele.


-Parinte, in Raiul pierdut de stramosi, exista lupta dintre specii pentru supravietuire?

-Nu! Si nici omul nu vana animalele, acestea erau prietenele lui. Oare nu omul le-a dat nume? Pe atunci nu era nimic rau in creatia lui Dumnezeu. Diavolul a introdus raul.


-Existau anotimpuri in Rai? Existau ciclurile vegetale si anotimpurile? Era zi si era noapte?

-Cred ca erau zilele si noptile ca si acum. Cum era exact, nu stim. Important mi se pare insa faptul ca erau. Interesant, bunaoara, este cum incepe prima zi cu seara. „Si a fost seara, si a fost dimineata“...


-Ce tip de comunicare credeti ca foloseau primii oameni? Cel de acum, sau poate o comunicare extrasenzoriala?

-Un lucru este sigur: Adam si Eva comunicau. Tineti cont: logos inseamna ratiune, dar inseamna, in acelasi timp, si vorbire. Vorbeau in cuvinte... Cand Dumnezeu i-a strigat, nu a haulit, de buna seama, tot Raiul. Din moment ce omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, inseamna ca avea si un bagaj intelectual exprimat in cuvinte.


-Ce stari sufletesti credeti ca predominau in omul primordial?

-Cu riscul de a ma repeta, spun din nou: firea omului avea imprimata in ea chipul lui Dumnezeu. Dar si in firea regnurilor exista un dinamism. Putem spune chiar ca in samanta initiala a fiecarui regn era cuprins un mare dinamism. Acel „Sa se faca!“ a imprimat Creatiei dinamismul de care vorbim. Si in om era, evident, acel dinamism initial. In firea lui era dorinta de a continua dialogul cu Dumnezeu. Doar prima biserica a fost in Rai, asa ne incredinteaza Sf. Parinti. Aceea era Biserica cea nepatata, fara nici un fel de cadere, pentru ca era in legatura directa cu Dumnezeu. Adam si Eva - spun in continuare Sf. Parinti - au fost creati intr-o stare de copilarie, de nevinovatie. Din acest simplu motiv i-a putut insela Sarpele.


-Parinte, starea de copilarie era asa cum o intelegem noi astazi, sau era o alta stare?

-Erau necopti, domnule... Nu erau consolidati in virtute. Dar directia lor era clar spre Dumnezeu. Tineti cont: in gradina Raiului nici un animal nu exista; doar sarpele s-a strecurat, caci era cel mai intelept. Animalele traiau toate in afara Edenului.


-Parinte, cum adica „intelept“? Poate fi un animal intelept?

-Sarpele, da! Insa intelepciunea la care se refera Scriptura nu cred ca era intocmai in sensul in care o intelegem noi astazi. Sarpele, el singur, avea acces in Rai. Poate asta se intelegea prin intelepciune... Diavolul, in consecinta, a luat chipul acestui sarpe si a folosit in mod subtil graba omului de a fi ca Dumnezeu.


-Putem spune ca graba lui Adam a fost un exces de zel duhovnicesc?

-Vedeti, interesant este ca Diavolul nu s-a dus sa-l ispiteasca pe Adam. De aici poate rezulta faptul ca barbatul era nitelus mai consolidat duhovniceste, pentru ca era intrat in arena Creatiei ceva mai devreme. Femeia a avut o graba mai mare de a ajunge la acelasi nivel. Dupa prima muscatura, au vazut ca sunt goi. Harul lui Dumnezeu care ii acoperea s-a ridicat ca un val! Atunci i-a dat Dumnezeu afara, nu inainte de a le face tunici de piele, adica a ingaduit ca in om sa se reverse ceea ce era in animal: concupiscenta, voluptatea. Atunci au vazut ca sunt goi si tot atunci i-a scos Dumnezeu afara din Rai. Dar i-a asezat alaturi, neparasindu-i de tot, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa. Chipul a ramas in om, dar asemanarea nu se mai putea realiza...


-Ingerii aveau acces in Rai?

-Sigur ca aveau.


-Comunicau cu omul?

-Comunicau.


-Cum?

-Altfel decat in zilele noastre, de buna seama.


-Era un dialog teologic?

-Era un dialog rational, ca intre doua creaturi inzestrate cu ratiune.

 

                                                                Interviu realizat de Razvan BUCUROIU

                                                                    Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

Pe aceeaşi temă

26 Iulie 2012

Vizualizari: 7921

Voteaza:

Parintele Ioasaf Popa - in cautarea Raiului pierdut 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE