Desavarsirea crestina si secularismul actual

 

„E mai usor sa negi lucrurile, decit sa te informezi despre ele”, M.J.de Larra (1809-1837), Spania 
 

Lumea traieste astazi, probabil, cele mai grele timpuri, dar nu din perspectiva materiala. Criza prelungita la nesfirsit se refera la despiritualitzarea si desacralizarea umanitatii. Am devenit niste fiinte pur biologice, care se ingrijesc doar de trup, de aceasta viata  imanenta. Nu ne mai intereseaza viata duhovniceasca, moralitatea, vesnicia. Mincare si bautura abundenta, somn, pofte si distractii la nesfirsit, intr-un cuvint, cautam extazul exacerbat al carnii. Nu vrea sa stie omul ca in afara extazului trupului exista si extazul spiritului, extazul rugaciunii. Azi traim criza sensurilor, a cuvintelor, a existentei firesti. In aceasta epoca noua, a post-modernismului, ne dezbisericim, ne invitregim de Dumnezeu si de firea noastra, intram intr-un divort cu noi insine. Noi traim eretic; Cuvintul dumnezeiesc este acelasi, dar noi il intelegem altfel, ne raportam altfel fata de Hristos, Datatorul vietii si a nemuririi. Am ajuns sa caricaturizam Biserica, viata noastra si chiar educatia tinerei generatii.

De ce oare unii lupta astazi atit de virulent impotriva Crestinismului? Oare nu aceasta Supra-Religie (religie revelata) a format civilizatia europeana, si prin ea - aproape intreaga lume?! Stim ca „Europa s-a constituit, de-a lungul secolelor, ca o sinteza intre cultura elena, spiritualitatea crestina si civilizatia romana”, si aceasta sinteza fericita a dat nastere la nenumarate capodopere in toate domeniile de activitate umana (desigur, si in domeniul educatiei). Dar cei mai multi dintre luptatorii anti-crestini sint persoane  insuficient informate si rau formate (sau de-formate), care nu cunosc adevarul. De aceea se impune cu o deosedita stringenta cunoasterea adevarului, caci, cum spunea Hristos: „adevarul va va face liberi” (Ioan 8,32). Liberi fata de pacat, fata de diavol si fata de patimile josnice sub-umane. Adevarul il face pe individ persoana, il plaseaza pe om in tabara luptatorilor pentru dreptate.

 
Hristos - Lumina lumii (8,12) il aseaza pe om cu totul in alte dimensiuni si faptuiri: ca fii ai lui Dumnezeu. Noi trebuie sa tintim desavirsirea si sfintenia, adica „morti pacatului, dar  vii pentru Dumnezeu, in Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom.6,11).

 
Astfel, se cuvine sa aratam, in mod cit mai clar si convingator, ca valorile crestine sint perene, supra-civilizationale pentru toate epocile si societatile, si pot conduce la desavirsire personala, nationala si mondiala. Pentru aceasta sa privim umanitatea pe parcursul intregii sale existente - din antichitate pina astazi, - descoperind valentele si carentele ei definitorii, pentru a imprastia fumul iluziilor de pe fata crispata a civilizatiei actuale, aratind ca unica ei posibilitate de supravetuire si inflorire este intoarcerea la izvoare, la adevarul dumnezeiesc revelat, adica la Hristos - apa cea vie, curgatoare spre viata vesnica (Ioan 4,10-14). „El este pururea actual si anticipeaza continuu actualitatea. In Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, se cuprind toate puterile de refacere ale omului din orice timp si, implicit, toate comorile de intelepciune (Col.2,3). In El avem raspunsul la toate problemele...”.

 
1. Recurs la istorie

 
a) Antropocentrismul creatiei si teocentrismul umanitatii (antropologia teonoma).

 
In planul lui Dumnezeu, omul are un rol superior unic in lume si un destin supranatural. Omul este creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Vocatia omului este de a stapini lumea si de a adora pe Dumnezeu (Fc. 2,6) in comuniune cu Acesta. Omul nu este un microcosmos, cum credeau anticii, el este un macrocosmos, o persoana care depaseste si inglobeaza universul, pentru a-i comunica harul. Sfintii Parinti sint unanimi in aceasta privinta. Omu, creat ultimul in ordinea facerii lumii,  este cea mai inalta dintre toate creaturile, imparatul si preotul tuturor fiintelor, macrocosmosul in microcosmos. Compus din suflet si trup (Fc. 2,7), omul este in acelasi timp sinteza si mediatorul intregii creatii vazute si nevazute, materiale si spirituale, sensibile si inteligibile. Omul sintetizeaza creatia, dar poseda, in plus, un principiu care il face unic: el este “dupa chipul lui Dumnezeu” si, ca atare, este microteos. Orientarea si miscarea sa trebuie sa fie teocentrica (spre Dumnezeu).

 
Lumea fara om nu si-ar avea rostul. Ea a fost creata ca sa “participe” prin om la Dumnezeu. “Lumea ca natura, e creata pentru subiectele umane. Ea are caracter antropocentric. Numai in ele isi descopera si isi implineste lumea sensul ei”, accentueaza Pr. D. Staniloae. Acest antropocentrism al creatiei este astazi puternic sustinut si de stiinta moderna, prin ipoteza cunoscuta sub numele de “principiul antropic”, conform caruia Universul ar fi putut fi modelat pentru ca viata, adica omul, sa apara.

 
b) Caderea: chipul redus la tacere.


Creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, primii oameni trebuiau sa aspire necontenit spre Dumnezeu, ajungind, astfel, la desavirsire. Telul suprem al pesoanei umane era (si este) dobindirea si participarea la iubirea divina sau indumnezeirea existentei sale. Aceasta este posibil printr-o aprofundare si cunoastere personala a Sfintei Treimi (esti pesoana numai atunci cind comunici cu o alta persoana) si implinirii intocmai a vointei dumnezeiesti. 


Dar ei (protoparintii) nu au stiut sa pretuiasca aceasta splendoare cu care au fost inzestrati. De la vointa libera la pacat - nu a fost decit un pas. Si acest pas l-a facut Eva, care, ispitita de sarpe (de diavol), a mincat din pomul oprit. Adam i se alatura, si astfel omul a pierdut Paradisul.      

 
Pacatul consta in caderea fata de fidelitate lui Dumnezeu, fata de viata. Este un pacat al credintei, al neintelegerii cuvintului lui Dumnezeu. “Pacatul rupe comuniunea cu Dumnezeu, il izoleaza pe om de izvorul vietii, ii usuca radacinile, il slabeste si-l arunca in arsita indepartata de Dumnezeu, unde nu-i ramine decit pieirea”.       


Caderea in pacat aduce peste natura umana “uritenia raului” in asa fel incit chipul nu va mai putea straluci frumusetea sa, nici sa primeasca in puritatea lui stralucirile frumusetii prototipului. “Calitatea de chip al lui Dumnezeu face din om o persoana. Prin pacat omul nu pierde chipul ca dat ontologic al fiintei sale, ci posibilitatea de a face functionale darurile cu care l-a inzestrat Dumnezeu. Procesul de asemanare cu Dumnezeu este intrerupt. Desi existent, chipul este redus la tacere”.


Prin pacatul originar omul a pierdut asemanarea cu Dumnezeu, iar chipul lui Dumnezeu in om s-a intunecat. “Ce altceva este pacatul, daca nu intoarcerea la haos, refuz al asemanarii, cadere in neasemanare cu Dumnezeu, mers netulburat catre nimicnicie?”.


Dar Dumnezeu in marea Sa iubire fata de oameni nu-l putea lasa pe om pierdut pentru totdeauna, ci inca din Rai ii promite un Mintuitor. Daca pacatul a intrat in lume printr-o femeie, mintuirea lumii va veni tot printr-o femeie (Fecioara Maria), si in acest sens Dumnezeu rosteste Protoevanghelia: “Dusmanie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei; aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calciiul”(Fc. 3,15). Aceasta Veste buna, fagaduinta dumnezeiasca, este constant innoita de Dumnezeu pe parcursul istoriei (in Vechiul Testament) si cu cit ne apropiem de timpul mesianic, cu atit proorocirile despre Mesia (Izbavitorul) sint mai deslusite si concrete.


c) Idolatria si hedonismul lumii antice pagine. N-a existat vreun moment ca omenirea sa fi fost totalmente rupta de Dumnezeu. Set, Noe, Avraam, Moise, David, Solomon, Isaia, Daniel, Zorobabel etc. sint doar citeva nume care confirma cel putin legatura permanenta a unor persoane evlavioase cu Prototipul. Mai ales ca Dumnezeu isi va alege un popor (israelitii), care aveau menirea sa pastreze credinta dreapta intr-un singur Dumnezeu - Creatorul cerului si al pamintului, si ca din acest popor la timpul potrivit sa se nasca Mesia fagaduit. Vechiul Testament a pregatit lumea pentru venirea Mintuitorului Iisus Hristos.


Dar istoria s-a miscat dupa caderea in pacat, si in afara legaturii cu Dumnezeu, intr-o albie pur imanenta. Nu ca Dumnezeu ar fi dorit aceasta, ci fiindca omul s-a instrainat tot mai mult de Creatorul sau, nascocind diverse teorii si forme de vietuire incompatibile cu scopul pentru care a fost creat. Este vorba de popoarele pagine (in afara de poporul ales), si aceasta miscare a istoriei, in afara revelatiei si a lucrarii mintuitoare a lui Dumnezeu, isi gaseste expresia in cultul idolilor.


Idolul exprima un raport negativ cu Dumnezeu, un raport iluzoriu, de instrainare de Dumnezeu. Idolul sau chipul cioplit al zeilor, este produsul nascocirii mintii omenesti, al unei conceptii panteiste, potrivit careia lumea este ultima realitate. Potrivit acestei conceptii, nu exista un Dumnezeu deosebit de lume, transcendent ei, ci ea insasi este una cu divinitatea, avind calitatea de cauza ultima a tuturor. Lumea in religiile pagine panteiste pastreaza niste atribute misterioase, fortele naturii sint inzestrate cu niste atribute divine, sacre.               

 
Este bine stiut faptul ca inchipuirea sau conceptia omului despre Dumnezeu imprima omului si un mod corespunzator de vietuire. De aceea, in unele religii antice intilnim zei sau fiinte superioare asemanatoare omului, chiar cu patimi sau neputinte omenesti. De exemplu, zeitatile inventate de antici dupa forma patimilor umane si „reinviate” astazi: Bacchus - zeul bauturii; Afrodita - zeita desfrinarii, Krishna si Siva - zeii catastrofelor si nenorocirilor, etc.


Istoria Universala a umanitatii - din antichitate si pina astazi - ne vorbeste despre diferite forme si practici religioase ale oamenilor. Faptul ca oamenii au ajuns dupa cadere la diferite sisteme filozofice si religioase bizare constituie latura umana a problemei credintei si este tratata pe larg in cartile de Istorie a Religiilor. Ne limitam a spune ca omul poate crede si se poate inchina la diferiti dumnezei falsi, inexistenti, plazmuiti de mintea si inchipuirea omeneasca: la zei, la idoli, la natura sau la fenomenele naturale: soare, luna, munti, copaci, animale, fulgere sau cutremure etc. Despre nebunia acestora ne  spune Scriptura ca “s-au inchinat si au slujit creaturii, in locul Creatorului” (Rom.1,25).


La venirea lui Hristos lumea antica pagina se balacea in noroiul propriilor aberatii si destrabalari, se sufoca in neputinta depasirii conditiei propriei pacatosenii si degradari, a conditiei sale in afara legaturii cu adevaratul Creator. Si aceasta este vizibil daca cercetam sistemul moral-social existent atunci si pretuirea persoanei umane. Vom descoperi absurditati precum sclavia - ca forma degradanta a persoanei umane, umilirea femeii (considerata a fi o fiinta mult inferioara barbatului, capabila doar sa dea nastere unor noi tineri soldati pentru armata si sa-i produca placeri senzuale barbatului), hedonismul exacerbat pina la patimi impotriva firii, etc. Toate acestea demonstreaza convingator, indiscurabil, ca pentru omul ce s-a izolat (in afara comuniunii cu adevaratul Dumnezeu), orice este posibil, chiar si patimile sub-animalice, “justificate” si puse si pe seama zeilor antici.

 
d) Restaurarea omului in si prin Hristos.

 
La “plinirea vremii” (Gal.4,4) Cel mai presus de om se face Om si “se smereste pe Sine pina la moarte si inca moarte pe cruce” (Filip. 2,8). Dumnezeu devine Om, pentru ca omul sa devina Dumnezeu. Intruparea si restaurarea omului, realizate in Hristos - noul Adam - depasesc orice putere de intelegere omeneasca. Dumnezeu se apropie de om,  din iubire fata de el, si isi alcatuieste trup din Fecioara. Prin Intrupare, Dumnezeu vrea ca omul sa gaseasca adevarata modalitate de a detine viata, intelepciunea, adevarul.

 
Mintuitorul venise sa universalizeze dreapta credinta (ceea ce s-a si intimplat), desavirsind-o, sa schimbe mentalitatile oamenilor, reamintindu-ne ca sintem frati intre noi si fii ai lui Dumnezeu. Venise sa deschida era unei noi culturi, a unei noi civilizatii, Dumnezeu avind in vedere toate popoarele lumii in mod egal. Venise sa restabileasca ordinea, armonia si frumusetea lumii, aratind grija Lui permanenta pentru oameni, caci „asa a iubit Dumnezeu lumea, incit pe Fiul Sau Cel Unul-nascut L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).

 
Prin Hristos, Adam cel nou, se reinnoieste intreaga creatie; prin intrupare - este data "posibilitatea unei comuniuni de maxima intensitate intre Sfinta Treime si creatie”. Biserica, intemeiata pe jertfa Crucii Sale, este noua realitate existentiala in care Duhul Sfint se manifesta in mod plenar. „Biserica devine noua creatie destinata sa cuprinda intreaga ordine creata. Hristos fiind capul Bisericii, El este deopotriva capul noii umanitati si al noului cosmos, noua recapitulare a tuturor in Hristos devenind acum posibila”.


e) Doua milenii de crestinism.


Dumnezeu si-a aratat iubirea Sa desavirsita prin trimiterea Fiului Sau in lume, ca sa ne izbaveasca pe noi de sub blestemul pacatului, al mortii si al diavolului prin Jertfa Crucii Sale. Mai mult, scopul suprem al venirii Mintuitorului Iisus Hristos a fost atins, adica purificarea, iluminarea si indumnezeirea omului. Iar drept confirmare si dovada pregnanta ne sint miile si sutele de mii de Sfinti care infrumuseteaza calendarul bisericesc si formeaza Biserica triumfatoare din Cer. Moastele sfintilor, care sint nestricate, binemirositoare si facatoare de minuni arata cit se poate de limpede ca Biserica lui Hristos, asistata de Sfintul Duh, conduce omul spre indumnezeire. Ele sint o dovada clara a tamaduirii omului si ca omul atinge indumnezeirea in intregime (suflet si trup), pentru ca harul lui Dumnezeu este impartasit de la suflet si la trup.

 
Dar sa nu ne inchipuim ca lumea dintr-o data a primit cu entuziasm crestinismul. Ea se obisnuise cu mostenirile antichitatii pagine, cu structura sociala, culturala, morala si religioasa existente atunci. Nici macar toti evreii, legalisti si formalisti pina in maduva oaselor, n-au fost in stare sa-L inteleaga pe Hristos. S-au opus, chiar L-au rastignit. A fost nevoie de timp, pentru ca oamenii antici idolatri sa inteleaga si sa-L primeasca pe Hristos, supralumeasca-I invatatura si trairea conform celor mai inalte standarde si valori divino-umane.  De aceea, primele secole ale noii ere sint pline de singele martirilor crestini, curs din abundenta, mai ales din porunca imparatilor romani, care se credeau „umbriti” de slava si puterea noului Rege - Hristos. N-au putut intelege ca Imparatia lui Hristos nu-i din lumea aceasta (Ioan 18,36), dar care incepe de aici pentru fiecare crestin in parte.

 
Incepind cu imparatul Constantin cel Mare, care a dat libertate crestinismului (in 313 dupa Hristos) si Teodosie cel Mare, care a declarat Ortodoxia religie de stat (in 380 dupa Hristos) si continuind cu alti binecredinciosi imparati bizantini, cultura si civilizatia crestina, incet dar sigur, va absorbi vechea structura civilizationala, transformind-o din temelii. Domeniile de activitate umana precum filosofia, literatura, arhitectura, sculptura, pictura, muzica, giuvaiergia, artizanatul, stiintele catehetice si educationale, legislatia etc. au fost transfigurate si directionate spre atingerea desavirsirii umanitatii, deci tinteau sfintirea si asemararea omului cu Dumnezeu.

 
Daca ne referim la arta, stim ca Bizantul a creat „cea mai transcendenta dintre toate artele”, cum spunea regretatul bizantinolog francez Paul Lemerle, pentru ca arta sacra adevarata infatiseaza schimbarea desavirsita, mintuirea, transformarea prin Dumnezeu si intru Dumnezeu a lumii decazute si muritoare - adica schimbarea la fata a lumii. Arta bizantina a fost o parte componenta a propovaduirii crestine, precum si a cultului crestin ortodox.

 
Cu toate acestea, nu putem spune cu certitudine ca toate activitatile umane din tinuturile devenite crestine din Europa, Asia si Africa vor fi totalmente „increstinate”. Dimensiunea politica, economica, sociala, culturala vor evolua uneori in concordanta cu idealurile crestine, alteori - nu. Se va ajunge totusi la „simfonia bizantina” - expresia rafinatei impletiri intre sacru si profan, intre divin si lumesc, intre Biserica si Stat. S-au facut reforme in sfera dreptului, dreptul roman impregnindu-se cu un spirit din ce in ce mai uman, se vor adopta legi care se bazau pe principiile moral-crestine, se va lupta impotriva ereziilor, emergentelor si superstitiilor, aspirind la o consolidare spirituala a imparatiei.

 
Din nefericire, din motive politice, culturale, sociale separatia intre rasaritul crestin si crestinismul occidental se va accentua tot mai mult. Incoronarea lui Carol cel mare in Apus, in anul 800, ca imparat „roman” (care s-a amestecat daunator in problemele religioase), va grabi marsul catre marea schisma din 1054.

 
Si teocratismul papal - dorinta de a impune peste toata Biserica suprematia administrativa a papei - a condus la crime oribile in numele credintei. Cruciadele, la rindul lor, vor adinci prapastia si vor conduce la o ruptura radicala intre Apus si Rasarit. Mai ales, cruciada a 4-a, cind a fost cucerit Constantinopolul de catre latini (1204), de pe urma careia capitala bizantina nu se va mai reface niciodata si se va prabusi sub robia turceasca in 1453. De asemenea, mult blamata inchizitie, care a curmat abuziv vietile a sute de mii de oameni, sint exemple reprobabile in sinul Bisericii catolice, si care ne vorbesc despre aceeasi  mentalitate distorsionata a unor paranoici, pusa in practica de altii, care n-au pus in fata persoana umana, ci ideile lor fixe, demonice. Aceste greseli si aberatii vor conduce la alte greseli si  aberatii: de exemplu, Reforma protestanta (sec.16), care n-a tintit indreptarea in interiorul Bisericii catolice, ci separatia de ea. Protestantismul va conduce la pulverizarea crestinismului apusean in sutele si miile de secte si organizatii religioase raspindite in intreaga lume.

 
Iluminismul (sec.17-18), pozitivismul (sec.18-19), modernismul si nihilismul paturii intelectuale (sec.19-20) vor crea premisele unei separari tot mai evidente intre om si Dumnezeu sau la secularizarea societatii actuale si desacralizarea umanitatii. Filosofiile unor paranoici precum Nietsche - cu teoria supraomului, Marx, Engels, Lenin - cu utopia comunismului fara Dumnezeu, Hitler - cu ideologia rasismului german, isi vor avea „contributia” lor in devalorizarea persoanei umane si in savirsirea unor crime si monstruozitati impotriva umanitatii.

 
Catastrofele naprasnice ale sec. XX vor avea grave consecinte asupra intregii omeniri. Marturisea arhimandritul Sofronie (1896-1993), ucenicul Sf. Siluan Athonitul (1866-1938, traitor in Sf. Munte Athos), ca dupa primul Razboi Mondial n-a mai fost cum era inainte (el avea pe atunci 18 ani). Pacea care se simtea in lume, viata asezata n-a mai fost de atunci. Si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial a fost si mai rau. Harul s-a ridicat dupa aceste fratricide mondiale. Intr-o mare masura, harul a parasit lumea. Extinderea si masacrele comunismului, Cortina de Fer, razboiul rece vor sapa si mai mult la temelia umanitatii, secularizindu-o in cel mai inalt grad posibil.

 
2. Societatea actuala - reinviere a paginismului antic?

 
a) O radiografiere a societatii post-moderniste

 

Situatia nou creata in lume sau noua ordine mondiala ce ni se impune cu insistenta este o „monstruozitate” care si-a altoit germenii parazitari pe trunchiul umanitatii inca de la inceputul evului mediu european. De fapt, toate problemele cu care s-a confruntat si se confrunta contemporaneitatea (globalizarea, noile miscari religioase (NMR), secularizarea, individualismul, terorismul, razboaiele ideologice - cum au fost cele doua Razboaie mondiale din sec. XX, revolutiile si schimbarile paradigmatice sociale s.a.) au ca punct de plecare acele sciziuni si „schizofrenii” in gindirea si practica teologica apuseana (incepind, mai ales, cu secolul XIII) si in „ofilirea” celor rasaritene in perioada „glaciara” a secolelor XVI-XIX.

 

Pentru noi, cei din secolul XXI, globalizarea ca „destin nihilist si civilizatie a mortii”, impreuna cu fenomenul NMR, reprezinta noile  provocari cu care se confrunta astazi crestinatatea si intreaga umanitate, in general. „Globalizarea este etapa cea mai recenta a modernitatii occidentale, cu implicatii imprevizibile pentru destinul intregii umanitati, in sensul ca economicul invadeaza cu mentalitatea sa agresiv-mercantila intregul orizont al vietii sociale si spirituale”. Aceasta inseamna trecerea de la economia de piata la  societatea de piata, cu riscul major de a aprecia totul (civilizatia, cultura, etc.) exclusiv in functie de  performantele sale economice. „Totul pentru eficienta economica!” - ar putea fi sloganul ei. Si nu conteaza daca este distrusa coeziunea sociala sau daca se distrug statele si natiunile, sau se dizolva si se fragmenteaza cultura. Consecintele, de altfel, sint tragice pentru omenire: se instaureaza un intreg complex de inegalitati si nedreptati sociale, pentru ca piata isi impune propriul sau set de valori, diferite total de cele evanghelice.

 

Max Weber remarca, in aceasta ordine de idei, ca „atunci cind piata este determinata de propriile legitati, ea nu prezinta consideratie decit pentru lucruri, nicidecum pentru persoane, pentru fraternitate sau pietate”.

 

b) Noile provocari sau „bolile” societatii actuale

 

Mutatiile politice, sociale si culturale (de secularizare) a societatilor apusene din ultimele secole au condus, inevitabil, si la schimbarea raportului om-om si om-Dumnezeu. S-a accentuat treptat o separare si o instrainare a persoanelor una de alta, instaurindu-se un frig egocentric extraordinar in spatiul european si nord-american. Individualismul exacerbat, ca mod de existenta in societatile post-industriale, s-a datorat si viziunilor simpliste si rationalismului unilateral al filosofilor apuseni, care au condus la separarea oamenilor unul de altul si a tuturor de Dumnezeu, la o secularizare absoluta. Aceasta anomalie feroce isi are inceputul si sfirseste in izolare. Sf. Vasile cel Mare si toti Sfintii Parinti ai Bisericii crestine definesc raul ca fiind o instrainare de Dumnezeu, iar Parintele Dumitru Staniloae, marele teolog romn al secolului XX, arata ca acest rau grozav conduce si la dorinta demonica de a injosi, de a „minimaliza sau anihila persoana celuilalt..., de a-l face sa ti se inchine”, toate acestea conducind la crime oribile in numele asa-zisei „libertati” a individului.

 

Pe linga tendinta de individualizare extrema a omului modern putem aminti si alte cauze importante, care conduc la degradarea omului si a mediului lui de existenta, cum ar fi multiculturalitatea societatii contemporane si secularizarea ei tot mai accentuata, iar in tarile est-europene - efectele perioadelor de tranzitie sociala si impactul culturii secularizate occidentale in contextul procesului de asa-zisa integrare europeana. Putem observa tot mai clar „o acuta tensiune intre traditie si modernitate, o relativizare a valorilor crestine consacrate, o instabilitate crescinda a familiei si un conflict pagubos intre generatii”, adica intre parinti si copii si intre cultura traditionala probata si pseudo-cultura „de piata” impusa tinerilor.

 

Pe linga aceste cauze, mentionate mai sus, amintim si pe cea a globalizarii care, de fapt, le include pe acestea, aflindu-se cu ele intr-un raport de interdependenta. Globalizarea (sau mondializarea) este o provocare de proportii, in plina desfasurare, si manifestare (dar inca departe de a-si fi aratat „coltii” pe deplin) si reprezinta o realitate care „sfideaza toate paradigmele sociale si mentale cunoscute pina acum, fiind o gigantica mutatie civilizationala care traumatizeaza societatile si intimideaza inteligentele”. Ea se manifesta printr-o „ruptura tot mai evidenta atit cu ierarhiile de valori ale culturilor traditionale neoccidentale, cit si cu valorile modernitatii occidentale „clasice”, si este, de fapt, o „ducere la extrem a datelor incluse in definitia acesteia: triumful individualitatii, umanism, liberalism economic, secularism”.

 

c) Secularismul actual ca „religie” mondiala

 

Deci lumea de azi se confrunta cu grave probleme spirituale: se inainteaza nu atit pe un traseu al ateismului, ci pe unul al descrestinarii. Secularismul a patruns in toate sferele de activitate; aproape ca nu se mai face referire la Dumnezeu si la scopul pentru care am fost noi creati, cu atit mai putin, se iau in calcul normele morale crestine. Intregul glob s-a transformat intr-o uriasa piata de bunuri materiale (globalizare), in care omul valoreaza atit cit are in buzunare sau pe conturile din banca. Nu se mai iau in calcul valorile culturale, traditionale, nationale care au format si au desavirsit nenumarate generatii de pina acum. Maladia secularizarii a modificat mentalitatile si traditiile popoarelor europene, legislatia, modul de a intelege persoana umana, familia, iubirea, sexualitatea, dar, mai ales, raportarea la moarte si la eternitate. Aceasta maladie a secularizarii isi are radacinile inca din epoca iluminista: Voltaire, de pilda, considera crestinismul ca „superstitie nociva”, avind drept o adevarata obsesie discreditarea Bisericii.  Aceasta atitudine va fi urmata de Nietzshe, Marx, Lenin s.a., continuind sa se dezvolte in epoca pozitivista, moderna si post-moderna. Roadele secularismului s-au simtit mai ales pe parcursul sec. XX prin marile tragedii care au marcat istoria si constiinta lumii (de ex., cele doua razboaie mondiale cu lagare de concentrare si asasinate in masa etc.) si ele continua sa se resimta mai ales in sistemul de invatamint preuniversitar si universitar existent astazi.

 

Zei si idoli pot fi intilniti mai ales in lumea antica pagina. Dar si azi lumea poate fi idolatra, adica se poate inchina la feluriti idoli cum sint banii, mincarea, hainele, bauturile alcoolice, drogurile, placerile trupesti, egoismul, trufia desarta, vanitatea, setea de putere si alte dorinte dezordonate si lucruri care ne inrobesc si care pot fi considerate pe buna dreptate drept idoli ai nostri. Fericitul Ieronim spunea: “Daca cineva se robeste dorintelor sale, acela devine dumnezeul lui. Un pacat in inima este un idol pe altar”. De asemenea, eu-l nostru poate deveni un idol sau un zeu caruia ne inchinam si caruia am vrea sa i se inchine si altii. In trecut asa au facut unii imparati romani, care, uitind de starea lor de oameni marginiti, cu puteri limitate si cu putinta de a gresi, s-au declarat zei, cerind supusilor lor sa le ridice temple si sa li se inchine. Intr-un asemenea pacat a cazut si Lucifer care, stapinit de mindrie, s-a crezut intocmai cu Dumnezeu. Aceiasi greseala catastrofala pentru ei si pentru cei din jur au comis-o tiranii si despotii regimurilor totalitare din secolele trecute: Napoleon, Lenin, Hitler sau Stalin.

 

3. Un suflet pentru Europa

 

a) „Vine ceasul si acum este”.

 

Teologii, academicienii, medicii, pedagogii, educatorii si, in general, toti intelectualii de buna credinta si cu minti luminate din zilele noastre cunosc aceste abateri umane grave si recunosc pericolul imens al secularismului. Este absurd sa se creada ca Dumnezeu sau Ortodoxia se opun reformelor actuale sau integrarii europene. Problema consta in faptul ce fel de reforme sint preconizate si in care Europa ne integram?! Noi sintem europeni prin definitie, sintem crestini inca de la inceputuri si dorim sa raminem astfel (crestini si europeni) in continuare. „Politica Europei, angajata in proiecte utopice, livrata spiritului de aventura si marcata de cinism sau iresponsabilitate,... fiind gestionata adeseori de aventurieri, psihopati sau criminali...” poate secatui bogatiile si resursele spirituale nepretuite si poate conduce la catastrofe umane de proportii (cele doua conflagratii mondiale ideologice ne stau drept marturie). Europa, din nefericire, a renuntat la propriul sau suflet si la propria sa vocatie, despre care am vorbit putin mai sus.

 

Dar, „vine ceasul si acum este”, ne spune Hristos, „cind mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce vor auzi vor invia” (Ioan 5,25). Acum este timpul re-invierii noastre, alegerea mersului nostru compatibil cu scopul pentru care am fost creati. De aceea, chiar si unii europeni occidentali recunosc ca traim momentul unui examen de constiinta; „constiinta europeana proclama tot mai insistent primatul credintei, al gindirii, al reflectiei si al seninatatii, denuntind, totodata, caracterul secundar al pragmatismului, al bunurilor de consum si al oricaror valori care nu au darul de a intretine si innobila viata spirituala”, adica redescoperirea radacinilor spirituale si restaurarea sufletului crestin al Europei. De mai bine de zece ani se deruleaza un proiect al Comisiei Europene, intitulat sugestiv „Un suflet pentru Europa”, care isi propune sa identifice elementele ce trebuie sa compuna liantul spiritual al Europei unificate. Respectiv, si noi putem conlucra efectiv la redescoperirea si propagarea valorilor fundamentale crestine.

 

b) 7 argumente in favoarea re-increstinarii omului european.

 

Este necesara cu adevarat morala si trairea ortodoxa (drept-slavitoare) pe plan mondial, national si la nivelul fiecarei persoane? Pentru a da un raspuns cit mai veridic in aceasta privinta, sa prezentam citeva argumente in favoarea lui Homo religiosus (orthodoxis).

 

Argumentul credintei: cunoscutul filozof romn Petre Tutea spunea: „Fara Dumnezeu, omul este un biet animal rational, cuvintator care vine din nimic si merge in nimic”. De ce? Fiindca omul este o fiinta dihotomica: trup si suflet. Daca-i lipseste factorul spiritual, el ramine la nivelul necuvintatoarelor si chiar mai jos. Cu atit mai mult, cu cit fiecare dintre noi am simtit pe pielea noastra ce inseamna sa traiesti intr-o societate in care Dumnezeu este izgonit in „Siberii de gheata”, in egoism, imoralitate, coruptie, grosolanie, indiferenta etc. Oare sint alogeni cei care ne vind in strainatate fetele pentru prostitutie sau copiii pentru cersit, sau cei care sint numiti „hoti in lege”?

 

Argumentul moral: Iisus Hristos vine cu un principiu moral de baza: sa te lepezi de tine insuti, de egoismul tau, de egolatria ta, pentru a le inlocui cu iubirea de Dumnezeu, si in Dumnezeu sa-ti iubesti semenii. Pentru ca omul izolat nu este sursa de iubire, ci de egoism. Numai cu si in Dumnezeu poti iubi cu adevarat.

 

Argumentul economic: principiul de baza divin este: feriti-va de lacomie. Feriti-va de lacomie, si in continuare puteti face politica si economia pe care o doriti. Ne mai spune Hristos ca cei ce nu aduna cu El, impotriva lor aduna.

 

Argumentul sociologic: referitor la raportul dintre oameni Iisus stabileste: „ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea” (Matei 7,12). Adica se cuvine sa invatam cum sa fim frati intre noi. Daca vom reusi sa ne apropriem aceste principii de baza, viata terestra pentru noi va deveni o imitatie a paradisului ceresc.

 

Argumentul national-istoric, si existential: ca popor noi ne-am nascut crestini, caci etnogeneza poporului nostru romn coincide cu preluarea de catre stramosii nostri daco-romani a religiei celei adevarate (crestina), careia ii este tributara, cum am aratat mai sus, chiar intreaga istorie si civilizatie europeana.  De aceea, noi vom putea supravietui doar daca vom pastra vie credinta cea dreapta ortodoxa, mostenita din mosi-stramosi, si o vom transmite mai departe intreaga, nealterata si inaltatoare.

 

Si ei, inaintasii nostri, au reusit sa invinga vitregiile vremurilor (invazii, razboaie, ciume, tradari, etc.) doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Poporul nostru n-a fost si nu este un popor cotropitor. Ba din contra, am fost si sintem un popor prietenos, ospitalier si intotdeauna am fost pusi in situatia sa ne aparam de dusmanii externi (dar si interni), de acei invadatori care au incercat sa ne subjuge (cu toate ca i-am primit ca oaspeti de onoare), sa ne ia bucatica de piine, sa ne intineze locuintele, sa ne prade bogatiile si sa ne fure credinta din suflete. Si de fiecare data, cu ajutor dumnezeiesc, am invins, uneori cu jertfe mari, adica prin sacrificiul bravilor nostri ostasi sau prin cedarea sau pierderea unor teritorii insemnate.

 

Este cunoscuta istoria unui tinar „curajos” care si-a intrebat semenii: „Cine este impotriva mea?”. S-a gasit unul mai tare ca el, dar tinarul cu pricina nu s-a pierdut cu firea, ci a zis, alaturindu-se acestuia: „Dar acum, cine este impotriva noastra?! ”. Desigur, nu s-a gasit nimeni. La fel este si in viata: daca Dumnezeu este cu noi, cine poate fi impotriva noastra?!

 

Ca si in trecut, astazi nu avem alta speranta de a supravietui in fata urgiilor din cele patru vinturi, decit strigind cu putere si nadejde la Dumnezeu, ca si Petru, cind se afunda in mare: „Doamne, scapa-ma!” (Matei 14,30). Doamne, salveaza-ne, izbaveste-ne, mintuieste-ne, caci si noi fagaduim sa tinem poruncile Tale, sa ne luam crucea si sa-ti urmam Tie!

 

Dar cum vom tine poruncile Domnului sau cum il vom urma daca nu-L cunoastem, nici macar invataturile Sale dumnezeiesti? Cum sa iubesti pe Iubitorul nostru suprem, daca nu ne dam interesul sa-L cunoastem? Ba, uneori, chiar ne aratam impotrivitori sau nerecunoscatori fata de Binefacatorul nostru adevarat, Care este iubirea desavirsita (cf. I Ioan 4,8).

 

Argumentul mintuirii sufletului: „Caci ce-i foloseste omului sa cistige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? ” (Marcu 8, 36-37).

 

Din toate aceste argumente transpare clar necesitatea stringenta pentru noi si dorinta unui angajament de toata vremea, de a cunoaste si de a-L urma pe Domnul nostru Iisus Hristos. Nu avem alta sansa!

 

ń) Sinteti cu Dumnezeu sau... impotriva Lui?

 

Din perspectiva logica, psihologica, antropologica, religioasa etc., problema omului si a societatii actuale este deslusita: Dumnezeul Cel adevarat, Creatorul ordinii si legitatilor Universului si al omului, nu este un Deus abscondicus (un Dumnezeu ascuns), ci s-a descoperit si se descopera celor care-L cauta! Mai mult, El se daruieste, se jertfeste fiecaruia dintre noi. Aici e problema: vrei cu adevarat sa fii cu El sau doar sa-ti justifici patimile si neputintele proprii? Esti un om superficial, orgolios, care nu accepta alt Dumnezeu decit ego-ul propriu sau, din contra, cauti la adincime, unde apa e limpede si curata? Poti oare sa iesi din „santul anvelopelor” (in rusa „ęoëĺ˙”) in care te-ai adincit o viata si unde ti-ai tocit sensibilitatea si profunzimea mintii si a inimii ?!

 

Cu adevarat, un om normal cauta raspuns la intrebarile capitale ale vietii. Toate religiile lumii clameaza zgomotos diverse „adevaruri”, dar Religia cea adevarata este cea care il poate desavirsi pe om (chiar poate sa-l indumnezeiasca!, moastele sfintilor ne stau drept marturie), are cel mai inalt cod de legi socio-morale si religioase si in care s-au implinit toate (absolut toate!) profetiile facute cu sute si mii de ani inainte. Cercetati si veti vedea ca Crestinismul este unica religie (confirmata si de stiinta moderna, de arheologi, antropologi, sociologi, fizicieni, chimisti, juristi etc.) in care s-au implinit toate profetiile (prezicerile) si care are cele mai frumoase valori si idealuri civilizationale. Chiar si despre vremurile de astazi antihristice, despre proorocii mincinosi, despre marea apostazie si cataclismele moderne Hristos ne-a avertizat cu mult timp in urma.

 

Nu va amagiti: negindu-L pe Dumnezeu, „vinzindu-L” sau propagind dumnezei straini, nu-L desfiintati pe Cel adevarat, ci, mai degraba, va osinditi pentru a infecta generatii cu microbii necredintei si nebuniei omenesti!

 

Concluzii. Este clar ca Ortodoxia nu s-a devalorizat, ca ar putea sa se afle in procesul unei iminente „stingeri”, cum vor sa ne convinga unii post-modernisti. Termenul valabilitatii Ordinii Morale a lui Dumnezeu pentru omenire nu poate sa expire si nu va expira niciodata. Omul nu-l poate depasi in intelepciune pe Creator. Mai degraba, izolindu-se de El si elaborind sisteme educationale si de comportament arbitrare, omul isi sapa singur groapa, lui si urmasilor. 

 

Biserica Ortodoxa nu este si nu poate fi in criza, fiindca in ea este Dumnezeu care lucreaza (pronia, harul dumnezeiesc), si acolo unde lucreaza Dumnezeu, nu poate fi vreo criza. Dar membrii ei pot sa greseasca, se pot abate de la calea cea dreapta, pot fi inghititi de secularism. Aici este pericolul.

 

Desigur, in zilele noastre, cuvintele spuse de Hristos incep sa se implineasca: evenimentele istorice (nu doar cele politice), starea in care se afla omenirea, starea in care omul se gaseste atunci cind vrea sa se roage si nu-si poate aduna gindurile etc. - toate arata ca proorociile pe care le-am auzit demult (in Vechiul si Noul Testament: in Apocalipsa, de la Hristos, Apostoli, si de la Sfintii Parinti) incep sa se implineasca. Intr-un sfirsit de istorie avem o unica sansa: sa ne indreptam mintea catre Hristos, Care a zis: „Indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). El a biruit raul, dezordinea, imoralitatea, adica pacatul, diavolul si moartea. Astfel, nu ca Hristos va birui, El deja a biruit. Biruinta este deja cistigata de 2000 de ani, si in atotputerea Sa Dumnezeu isi poate permite sa lase libertate si raului sa se desfasoare pina la capat. Dar planul lui Dumnezeu nu va fi doborit  de lucrarea raului, si nu poate fi doborit.

 

Arhimandritul Sofronie de la Essex spunea: „Am inteles atunci (intr-o imprejurare grea a vietii lui) ca in Dumnezeu nu este si nu poate fi vreo tragedie”. Atotputernicia lui Dumnezeu este asa de reala incit El isi poate permite sa se lase biruit (de exemplu, rastignirea lui Iisus).

 

Foarte clar: ultimul cuvint este al lui Dumnezeu. Acum El recolteaza din holdele zbuciumate ale lumii acele spice sanatoase (crestinii adevarati), care dau rod insutit (vezi parabola „Griului si a neghinei”, Matei 13, 24-30). Sa nu ne miram de raul care domina si vrea sa inghita intregul pamint, ci, mai degraba, sa ne ferim de el, luptind lupta cea buna alaturi de Hristos pina la capat, in Biserica Sa, alaturi de Cel care a biruit deja lumea!

 

Se cuvine ca fiecare dintre noi sa ne decidem - cu cine sintem: cu Dumnezeu, cu adevarul si cu dreptatea sau in tabara adversa, adica - cu minciuna, imoralitatea si coruptia (mercenari inrolati pentru secularizarea omului si societatii). Dar cu maxima responsabilitate, de care depinde viata noasta de acum, dar mai ales din vesnicie.

 

Important este ca Biserica (adica noi, crestinii), intr-o lume tot mai secularizata, sa stie ce trebuie de facut. Solutia nu este o atitudine de „buldozer”, ci aplecarea spre nevoile spirituale, intelectuale, sociale ale oamenilor; selectarea celor favorabile si inaltatoare pentru persoana umana, adica, in ultima instanta, sa privim toate si pe toti prin prisma valorilor perene dumnezeiesti.

Preot Vasile Negru

 

Centrul de Monitorizare si Analiza Strategica Moldova  

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7888

Voteaza:

Desavarsirea crestina si secularismul actual 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE