Dialoguri duhovnicesti cu Parintele Gavriil Dionisiatul

Dialoguri duhovnicesti cu Parintele Gavriil Dionisiatul Mareste imaginea.

Intre anii 1970 si 1980, cand am facut ascultare lucrand la centrul administrativ din Kareia, ca reprezentant al manasti­rii la Sfanta Chinotita, l-am vazut pe parintele meu duhovnic la mari intervale de timp, cand coboram la manastire. Cand am renuntat insa definitiv la acest post, in 1980, am avut pri­lejul sa il vad foarte des la spitalul nostru, unde a ramas la pat pana la sfarsitul vietii sale. Numai picioarele sale sufereau de fracturi, in rest fiind sanatos, iar mintea-i era, ca intotdeauna, sclipitoare, memoria, uimitoare, vointa, plina de barbatie, iar fata sa sfanta era incununata de pace.

Era atunci in varsta de 94 de ani, plin de experienta si cu­nostinta duhovniceasca si permanent in asteptarea plecarii din lumea aceasta, cu pace in suflet si animat de fericita nadej­de a odihnei vesnice in sanul Parintelui ceresc, cu toate ca nu se considera vrednic de rasplata, gandind ca doar "ceea ce am fost dator sa fac am facut".

Eram doar noi in spital. Stand alaturi de parintele, ii ras­pundeam la intrebarile pe care mi le punea despre situatia Sfantului Munte. Totusi i-am adresat si eu intrebarea:

- Gheronda, sunteti multumit cu calea pe care ati ales-o in viata?

- Daca sunt multumit, intrebi? Si a inceput sa planga. Exista, o cinste mai mare decat sa te aleaga Dumnezeu din mij­locul unei nenumarate multimi de oameni de aceeasi credinta si limba cu tine si sa iti dea slujire ingereasca, cantand si cinstind slava Sa cea necuprinsa? Ce as fi putut sa fiu ? Inchipuie-ti ca as fi urcat intreaga scara a demnitatilor lumesti! Mai vrei altce­va? Gandeste-te ca, potrivit cuvantului lui Hristos, castigam in­treaga lume. Rezultatul? Zero. Daca deci ceea ce conteaza este mantuirea sufletului, atunci cu ce poate fi comparata nemargi­nita binefacere pe care mi-a facut-o Dumnezeu, sa imi puna in inima dorul vietii monahale, incat sa am nadejde, cu toate pa­catele mele, ca voi afla mila? Fericirea vesnica se poate masura cu lumea intreaga?

- Gheronda, am continuat eu, cu viata si cu activitatea ca monah si ca staret sunteti multumit?

- Vai de mine, copilul meu, daca as fi simtit multumire! Ni­mic vrednic de chemarea mea nu am facut. Desigur, m-am silit intotdeauna sa raspund indatoririlor mele, insa nu pot sustine ca am vietuit nepatat. Stii ca am fost insarcinat cu pastorirea a 65 de monahi si cu conducerea manastirii. Aceasta a fost pen­tru mine o cruce de suferinta zilnica. Cum sa povatuiesc atatea caractere, cu imperfectiuni, cu patimi, cu atatea probleme sufle­testi? Si stii ca nu am avut alaturi de mine oameni care sa simta la fel, astfel incat sa am un oarecare sprijin. Oricum, slava lui Dumnezeu, mijlocirile Nascatoarei de Dumnezeu, ale Cinsti­tului Inaintemergator al Domnului si ale tuturor sfintilor ma­nastirii noastre m-au intarit 40 de ani grei si am indurat arsita zilei si frigul noptii slujirii mele de pastorire, in pofida tuturor greselilor mele.

- Gheronda, am spus, o sa va descopar ceva. Pregatesc bi­ografia dumneavoastra. Ce parere aveti ?

- Copilul meu, daca ai timp de pierdut, scrie! Dar ce ai gasit demn de publicat la mine?

- Mai intai, faptul ca ati fost parintele meu duhovnic timp de patru decenii. Si, in al doilea rand, ca ati oferit mari servicii manastirii noastre, Sfantului Munte in general si lumii prin cartile dumneavoastra, timp de 75 de ani.

- Nu avem porunca de la Domnul sa spunem: "Am facut ce eram datori sa facem"? Desigur, cand facem "toate cele porunci­te". Le facem oare pe toate? Vai, nu trebuie sa ne inselam pe noi insine. Tot ce am putut am facut din durere si din dragoste, dar "nu intru aceasta m-am indreptat".

- Se stie ca sunteti cunoscut drept un parinte deosebit al Bi­sericii, in sensul ca ati descoperit adevarata invatatura in practi­ca si ati propovaduit-o. Ce aveti de spus despre aceasta?

- Nu stiu ce gandesc altii despre smerenia mea. Nici nu ac­cept ca sunt "cineva", asa cum spune Sfantul Nicodim. Insa, prin mila Domnului si viata mea monahala, contemplativa si prac­tica, timp de 72 de ani, cred ca constiinta mea s-a format in tra­ditia noastra dogmatica si duhovniceasca. Insa nu pot spune ca "am savarsit calatoria" si ca "mi se ga­teste cununa dreptatii". Sfantul Apostol Pavel si cei care au sa­varsit calatoria o pot spune. Eu, pacatosul, pot sa spun insa ca "am pazit credinta"si ca nu am tradat invatatura Bisericii. Ni­mic mai mult.

- Intr-adevar, gheronda, am vazut ca ati pastrat, prin com­portarea dumneavoastra, mai ales in perioada tulburarii atenagorice, o pozitie foarte ortodoxa, "arzand nu prea mult, nici prea putin, ci doar arzand" cu duhul. Si ati contribuit la evitarea aparitiei schismelor. Insa si prin cartile dumneavoas­tra ati adus mult folos poporului, luminandu-l in probleme­le credintei si ale moralei, cu implicatii sociale, asa cum sunt Maltusianismul, Glasul celui ce striga in pustie si altele. Insa nu ati scris texte de duhovnicie inalta, despre rugaciune, despre harul necreat, despre trezvie, despre curatia inimii si a mintii, adica pagini filocalice. Carui fapt se datoreaza aceasta?

- Copilul meu, acum sunt obosit si vreau sa dorm. Vino la noapte, la priveghere, cand nu mi-e somn, si o sa-ti raspund.

L-am lasat pe batranul meu, care aproape ca nu mai avea carne de adanca batranete, si m-am intors la miezul noptii la spital, gasindu-l scaldat in lumina dulce a candelei, care rasfrangea in jur umbre feerice si mai presus de lume. Usor ri­dicat pe perna, parintele duhovnic cu siguranta ma astepta, m-a vazut si m-a chemat langa el. M-am aplecat si i-am saru­tat mana si fruntea incretita de riduri, iar el m-a binecuvantat. Mi-am amintit atunci de un frumos tablou care il infatiseaza pe batranul ascet Sfantul Ieronim, la Ierusalim, aproape gol, foarte slab, ca si batranul meu, purtat pe maini. L-am rugat pe fratele pe care il lasasem la ascultare si care nu dormea ca sa il poata sluji pe parintele, sa mearga la priveghere, ca sa ii tin eu locul.

- Adu-mi aminte ce m-ai intrebat ieri!

Am repetat intrebarea si parintele, cu vocea sa batraneasca, dar cu gandirea limpede, cu coerenta, mi-a raspuns:

- Niciodata nu m-a parasit o virtute: realismul. M-am aflat mereu in contact cu realitatea. Viata practica de obste mi-a ti­nut mintea si inima in cadrele dureroasei obiectivitati. As putea sa repet cuvintele lui David: "Doamne, nu s-a mandrit inima mea, nici nu s-au inaltat ochii mei, nici n-am umblat dupa lu­cruri mari, nici dupa lucruri mai presus de mine", evitand cele "mai presus de mine" si urmand cuvantul apostolic "lasati-va dusi spre cele smerite".

De aceea, ceea ce am vorbit si am scris nu a fost lipsit de fun­dament, ci intr-un loc si intr-un timp anumit. Ca duhovnic, am cunoscut pacatele savarsite cu precadere astazi de lume, de monahi si de cler. Si ma adaptam la aceste niveluri. Iar inva­tatura inalta, pentru cei putini, era accesibila acestora. Cei mai multi insa aveau nevoie de "lapte", de "verdeturi", si doar cati­va, de "hrana tare", iar "intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti". Cati erau insa acestia? Astfel, am scris pentru cei care sufereau sufleteste de diferite pacate.

Cand statistic s-a descoperit ca in Grecia ortodoxa se fac 300000-400000 de avorturi, cum puteam sa nu scriu "Maltusianismul", ca sa infierez aceasta nelegiuire, a uciderii de prunci? Si cum, apoi, sa nu scriu "indrumar al duhovnicului si al celui ce se spovedeste", cand stiam ca nici preotii tineri nu stiu sa spove­deasca, dar nici crestinii nostri nu stiau ce este pacat si ce nu? De asemenea, in monahismul nostru exista o criza si nume­rica, si calitativa, si in Sfantul Munte, si in afara acestuia. De ce altceva era nevoie in acea perioada decat sa reamintesc inva­tatura Parintilor despre monahism, care, de altfel, era comba­tut de clerici si de laici ? In invatatura lor nu exista aluzii la ru­gaciune si trezvie?

Cat despre paginile filocalice si scrieri despre harul necreat, cine eram eu, un vietuitor de obste, staret, ca sa scriu? Randuiala noastra este practica, straina de inchipuiri si cuvinte mari, este viata crucificata, asa cum te invatam in pri­mii tai ani de calugarie. Insemnatate are nu ceea ce spunem, ci ceea ce facem. Si cunosti in ce contradictii ridicole cad cei care "zic, dar nu fac", dupa cum dojeneste Domnul.

- Gheronda, scrieti undeva ca ii primiti pe romano-catolici, prin libel si Mirungere, in timp ce Sfantul Nicodim Aghioritul sustine ca nu mai exista acum un motiv de icono-mie si ca trebuie sa ii botezam. Ce spuneti? Au preotie si sa­varsesc Sfintele Taine ?

- Acum de ce ma obosesti cu astfel de intrebari? Parerile sunt impartite. Nu sunt ca protestantii, au preotie si Taine ce sufera, dupa cum intregul Catolicism este un organism suferind, insa, prin lepadarea ratacirilor si integrarea in Ortodoxie, toate do­bandesc putere si viata. Adu-ti aminte de cuvantul adresat de Sfantul Marcu al Efesului papei. Daca marturiseau credinta lor gresita, unirea avea loc prin primirea lor de catre Ortodoxie. Ar fi devenit in mod automat ortodocsi.

- Daca vine la Ortodoxie un preot catolic, trebuie sa fie re­cunoscuta preotia lui ?

- Daca aduce libel si se mirunge sau se boteaza, trebuie sa fie preotit, cu conditia sa nu existe vreun impediment pentru aceas­ta, potrivit canoanelor.

- Mirungerea, gheronda, nu aduce stergerea pacatelor?

- Nici Botezul nu indeparteaza impedimentele la Preotie. Sunt sterse, adica sunt iertate, pacatele de moarte, insa nu ince­teaza sa constituie impedimente la Preotie.

- Cum se intampla, gheronda, ca Biserica ii hirotoneste pe cei botezati care au fost pagani - cum este cazul Fericitului Augustin si al multor altora -, si pe cei care vin din randul ca­tolicilor nu ii hirotoneste ?

- Nu numai pe cei care vin dintre catolici, dar nici pe cei pro­veniti dintre protestanti, care au savarsit pacate de moarte, nu ar trebui, dupa parerea mea, sa ii hirotoneasca, pentru simplul motiv ca au pacatuit fiind crestini, fie si nedesavarsiti, avand in­sa un anumit har, mai ales catolicii.

- Gheronda, ceea ce imi spuneti aduce multa lamurire. V-am ametit cu atatea intrebari. Care rugaciune, a calugari­lor si a mirenilor, socotiti ca este buna? Atatia ani dumnea­voastra cum v-ati rugat, mintea dumneavoastra cum s-a aflat in lucrare?

- Noi, cenobitii, il avem ca dascal prin excelenta pe Sfantul Ioan Scararul. Stii ca se spune ca toate rugaciunile sunt bune da­ca sunt savarsite cu smerenie. Citeste tot capitolul despre ruga­ciune! Acest capitol il primesc in intregime. Cat despre mine, es­te evident ca, fiind staret al manastirii, trebuia sa dau exemplu in timpul rugaciunilor de obste si la slujbe, fiind atent la cele ce se citesc si se canta. Urmarirea cu evlavie a acestora se aseamana cu rugaciunea insasi. Rugaciunea mea particulara era "binecu­vantarea" de obste data monahilor, rugaciunea pentru sufletul meu si pentru turma mea. Insa si suspinele, si multumirile mele pentru toate, si intristarile mele au fost tot rugaciune. Si slujirea mea ca pastor, preocuparea pentru sufletele tuturor si grijile pen­tru problemele manastirii, si predicile, si ceea ce am scris sunt partase la rugaciune, fiind facute cu frica de Dumnezeu. Pustnicii trebuie, desigur, sa se ocupe mai mult cu rugaciu­nea mintii, ca si noi, de altfel, pe cat posibil. Este puternica, adi­ca eficienta, aceasta rugaciune; are insa si problemele ei. E ne­voie de un indrumator, fara de care, spun parintii neptici, omul se rataceste.

- Dumneavoastra practicati Rugaciunea inimii? Fiindca am aflat ca ati fost cuprins de lumina dumnezeiasca in primii ani.

- Copilul meu, la acestea nu voi raspunde. Nu se cuvine sa descopere monahul viata sa interioara, precum si sfintii se "as­cundeau" pe sine, faptele sau virtutile lor. Numai la vremea ple­carii noastre vom afla daca lucrarea noastra a fost bineplacuta Domnului. Sa ne privim in chip narcisist faptele "ascunse" si sa vestim prin fapta si prin cuvant realizarile noastre este, proba­bil, dezvaluire a goliciunii noastre de orice virtute si semn al de­vierii de la drumul corect. Oricum, a "multumi lui Dumnezeu pentru toate" este o mare lucrare si scopul final este ca Hristos sa locuiasca in inimile noastre.

- Parinte, cum vedeti lumea contemporana, Grecia, pe crestini, si ce prevedeti in ceea ce priveste evolutia Sfantului Munte?

- Ce sa spun? Sunt foarte trist pentru viitorul elinismului. Bineinteles, nu putem sti cum lucreaza Purtarea de grija a lui Dumnezeu, insa Domnul ne-a spus ca trebuie sa luam aminte la "semnele vremurilor". Cuvantul lui Hristos este drept: "Lu­mea intreaga zace sub puterea celui rau" si Grecia ortodoxa, in majoritatea ei zdrobitoare, "zace sub puterea celui rau". Cu ma­re neliniste urmaream mai demult uciderea fara frica de Dum­nezeu a copiilor, prin avorturi. Acum s-au inmultit si mai mult, iar scaderea nasterilor a transformat tara noastra intr-un tinut locuit de batrani, in timp ce popoarele dimprejurul nostru, ani­mate de intentii dusmanoase, se maresc si se inmultesc. Iar daca luam in seama si amploarea pacatoseniei, a materialismului si a ateismului nostru, atunci poporul nostru este vrednic de tot plan­sul. Mi-e teama ca Bunul Dumnezeu si preaiubitorul Parinte va lasa sa vina asupra noastra tristeti spre indreptare, a caror ex­tindere si forma nu o putem prevedea. In acest timp, guvernan­tii nostri nici macar nu banuiesc in ce pericol ne aflam, ca unii ce ne-am instrainat de Ortodoxie, iar majoritatea conducatori­lor nostri bisericesti au fost coplesiti de cotidian, cand ar trebui sa propovaduiasca poporului pocainta, precum faceau prorocii.

Iar in ceea ce priveste Sfantul Munte, constituie un izvor de nadejde si far de orientare, insa si un compensator pozitiv in fa­ta intunericului lumii. Maica Domnului - aici batranul a fost cuprins de pocainta - "pana acum lucreaza" si pentru Sfantul Munte. Acum viitorul va depinde de forta de a lupta si de au­tenticitatea atitudinii monahilor.

- O ultima intrebare: Acum, ca ati devenit un rod copt si in ceea ce priveste umanul si va pregatiti sa plecati din lumea aceasta, cum va simtiti?

- Zic mereu cuvintele lui David: "Dumnezeule, nu ma lepada la vremea batranetilor, cand va lipsi taria mea!" si zic in­ca: "Nici un bine nu am savarsit inaintea Ta, mantuieste-ma cu darul Tau, prin nemarginita mila Ta, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, ale Fecioarei Maria, ale Sfantului han, Inaintemergatorul Domnului si ale tuturor sfintilor Tai!" Si ma las in mila Lui.

Dupa ce mi-a dat binecuvantarea sa raman o perioada la manastirile de la Meteora - care, ca tesalian, il emotionau -, in incercarea de a-i descuraja pe cei din imprejurimi, care vo­iau sa tina sub controlul lor manastirile, pentru a le exploata cu ticalosie, l-am imbratisat din nou si am plecat, lasandu-l pe batranul meu parinte sa se odihneasca.

Monahul Teoclit Dionisiatul

Extras din "Staretul meu, Gavrii Dionisiatul", Ed. Sophia

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1947

Voteaza:

Dialoguri duhovnicesti cu Parintele Gavriil Dionisiatul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE