In sfanta zi de Florar, atunci cand lumina si bunatatea umana coboara peste trairile noastre, fiecare clipa pare unsa cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu si pentru aproapele. Intr-o astfel de clipa l-am intalnit pe actorul Florin Zamfirescu si am depanat amintiri legate de copilaria si adolescenta traita alaturi de varul sau primar, parintele Ghelasie de la Frasinei. De la birouasul improvizat din cateva uluci in podul casei si pana la o nuca sau un cartof cu care se hranea parintele, am descoperit o nebanuita lume a tainei, asa cum ava avea sa marturisesca adesea. Chiar daca vi se pare ciudat ca intr-un dialog cu un mare actor sa nu vorbesti despre teatru, eu am preferat sa va dezvalui un mod de viata si un traiect al relatiei pe care Florin Zamfirescu a avut-o de-a lungul anilor cu Dumnezeu.
Avand in vedere faptul ca proveniti dintr-o familie de preoti si una de invatatori, ar fi interesant sa aflam cate ceva din genealogia familiei.
Familia mea din partea mamei este profund religioasa, fiind din tata-n fiu familie de preoti. Mama a avut un frate preot, care a fost tatal parintelui Ghelasie de la Frasinei. Eu imi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru ca pe peretele altarului bisericii din satul Serbanesti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului si al preotesei si-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatra sunt batute pe rand numele celor disparuti.
Nu stiu cum au ajuns acolo, sub Muntele Cozia, dar au fost doua familii cu nume grecesti: Mirodot si Porfire. Astazi jumatate din sat se numeste Porfire. Tatal meu era din Calimanesti. Tot acolo si bunicul meu dinspre tata a fost primar, dar ei in neam au fost invatatori si profesori. Pot spune insa ca eu am crescut in biserica.
Traind intr-o familie profund religioasa, ne puteti spune cum a fost intalnirea cu lumea Bisericii si care a fost traiectul de la religie la actorie?
De mic copil am tinut toata randuiala posturilor, eram dus la spovedit, la impartasit. Doamne, nu pot sa uit ca in primii ani cand ma duceau la spovedit, pe la sase-sapte ani, pentru mine era un mare chin pentru ca trebuia sa-mi spun pacatele sub patrafirul unchiului meu si nu prea avem ce sa spun... si-atunci, (fac aceasta marturisire la varsta de 62 de ani), imi nascoceam pacate.
Odata, tin minte ca am zis: "Am batut-o pe maica mare" (maica mare era maica-sa!), la care el a sarit ca ars: "Vai de mine, cum ai facut asa ceva?!" si mi-a dat sa fac o suta de metanii. Bine-nteles ca nu era adevarat! Mai tarziu mi-am dat seama ca nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai intai trebuie sa invete sa constientizeze pacatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le intelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, cand eram mic mi se spunea "uciga-l toaca", bunicul de cate ori nu ma vedea prin preajma, intreba: "Unde e ma, uciga-l toaca ala?" si asta pentru ca eram neastamparat. Eram chiar o problema pentru familie, "nestasnic" cum imi spuneau ei.
In timp, am ales actoria, spre nemultumirea unchiului meu, care nu isi explica faptul ca dintr-o familie cu atatea generatii de preoti, eu n-am ales preotia, ci actoria. si-atunci m-am itit asa in fata lui si i-am zis: "Parinte, pai este unul si-acelasi lucru, pentru ca si ca preot si ca actor trebuie sa crezi cand spui ceva si sa vorbesti lumii si s-o convingi". El n-a vorbit cu mine un an, ripostandu-mi intrigat: "Pai tu confunzi credinta mea in Dumnezeu cu credinta intr-un om?" si s-a simtit jignit, tin minte ca n-a vorbit cu mine multa vreme. Bine-nteles ca in timp i-a trecut. Asa am ajuns la meseria asta, pe care o fac asa cum stiti.
Cum a ramas in timp relatia cu Dumnezeu?
Trebuie sa va spun ca datorita fortarilor la care am fost supus de mic, fiind dus fortat la biserica, la un moment dat aveam impresia ca posturile parca nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternica spre biserica. In timp, am citit Biblia, am invatat dogma, pentru ca eram obligat sa stiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai tarziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic si parca, pe masura ce trece timpul, ii simt prezenta altfet. Cu Biserica nu te poti juca si nu-ti permiti sa faci niste afirmatii care se-ntorc foarte tare impotriva ta. Haideti sa pastram proportiile credintei, pentru ca intotdeauna acolo unde un om ingenuncheaza si se roaga, e templu!
Pe mine m-a impresionat credinta Bahai si in care primul roman care s-a inscris a fost regina Maria. Am cercetat tot ceea ce tine de aceasta credinta si am inteles ca este incercarea de a unifica totul sub acelasi Creator. Cat despre ecumenism, mi se pare singura cale de impacare intre toate directiile.
Putina lume stie ca parintele Ghelasie de la Manastirea Frasinei a fost var primar al actorului Florin Zamfirescu. Va mai amintiti imprejurari inedite, pe care le-ati trait impreuna in copilarie sau chiar mai tarziu?
Cum sa nu, doar am crescut in aceeasi curte! Numele de mirean al parintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi ii spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine si a facut liceul la Valcea, eu la Calimanesti. Pe cand incepusem si eu sa deschid ochii la lume, el deja invata limba germana. Isi facuse intr-un pod un fel de birouas din tot felul de uluci si acolo avea destul de multe carti, unele chiar din biblioteca tatalui sau. Si ori de cate ori avea vreo revelatie, ma chema si mi se destainuia. Cu fratele lui, Stefan, nu dialoga, doar cu mine. Parca-l aud: "Ninule (asa mi se spunea mie acasa) vino sa-ti povestesc ceva!"
Datorita lui am deschis primele carti de filosofie. Vara, cand ma trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie metafizica, citeam si meditam. Cred ca daca n-as fi facut actorie, cu siguranta as fi studiat filosofia. Si asta va repet, gratie varului meu. Dar pe langa filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenta umana, de medicina. El in lume a fost laborant medical. La Abrud, inainte de a se calugari, a practicat medicina, apoi si calugarilor le facea anumite analize, prin metode empirice e-adevarat, dar le spunea cam ce afectiuni ar putea avea.
Se stie ca parintele Ghelasie a dus o viata cu desavarsire ascetica. Cum l-ati regasit dupa atatia ani de isihasm?
Pentru intaia oara am fost la Manastirea Frasinei, pe cand era acolo parintele Ghelasie (varul meu Doru). Asa cum Dragos Paslaru avea sa devina monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar mentor. N-am fost la Frasinei decat de vreo trei ori, o data cand ava Ghelasie avea vreo 12 ani de calugarie si am mai fost la doi-trei ani dupa aceea.
Parintele Ghelasie era un traitor in adevaratul sens al cuvantului, discutiile cu el erau o incantare, te incarcau cu o energie deosebita. De fiecare data cand plecam de acolo, aveam senzatia ca plutesc. La despartire, cand ne imbratisam si ii atingeam mainile acelea extrem de reci, ma trecea un fior de nedescris in cuvinte.
Sa stiti ca Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusa, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea posturi ciudate, postura diamant de exemplu. In ultimii 25 de ani din viata parintele Ghelasie n-a dormit, pozitia lui de veghe era pozitia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu calcaiele deschise si cu coloana dreapta si mainile-ncrucisate. Asa statea in cele 2-3 ore de odihna.
Medicina isihasta mai intai o practica el insusi si abia apoi impartasea altora trairile sale. Tin minte ca a venit odata la mine la Bucuresti si a stat vreo saptamana. De-acum ma gandeam ce sa-i dau sa manance, pentru ca noi mancam ce mananca toata lumea, ma gandeam ca ii fac pofta, ca ii fac rau. Nici vorba! Parca-l vad, zice: "Da-mi o nuca", alta data : "Da-mi un cartof", astfel incat in trei zile a mancat trei nuci, un morcov, un mar si doi cartofi, ceva de genul asta... si toate , cum va spuneam, in stare cruda. Nu manca decat ce da pamantul si niciodata gatit.
Intr-una din intalnirile pe care le-ati avut cu Noica la Paltinis, acesta isi argumenta retragerea din lume, intr-un mod personal. Ma intreb insa, daca vreodata v-ati gandit la calugarie?
Niciodata. Imi amintesc acea discutie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, in casuta in care acesta se retrasese la Paltinis. La intrebarea mea, de ce sta singur acolo, acesta mi-a raspuns: "Iubesc prea mult oamenii, pentru a putea ramane intre ei. Pentru ca daca raman intre ei, ajung sa-i urasc!" Eu am convingerea ca suprema rezistenta si tarie este sa ramai in lume si sa lupti cat poti, nu sa te retragi ca Zarathustra. E-adevarat ca exista si riscul de a te perverti, dar trebuie sa lupti. Una e sa ramai in lume, cu pacatele pe care le faci ca un om oarecare si alta e sa juri ca vei avea o viata ascetica, iar ulterior sa constati ca nu poti face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!
Ce parere aveti despre actorii care au ales viata monahala?
Sunt oameni disperati, oameni care n-au mai putut sa faca fata dificultatilor civile. Eu stiu ca in viata monahala se ajunge pe doua cai: pentru unii este chemare, iar pentru altii este refugiu. E dreptul fiecaruia sa aleaga. La ultima intrevedere pe care am avut-o cu parintele Ghelasie, acesta mi-a spus: "Ninule, este un actor, Dragos, care a venit la noi si a stat un an de zile. Eu am cautat sa-l conving ca inainte de toate e bine sa-si vada de copilul minor, sa se intoarca in lume si sa-si vada de obligatiile pe care le are fata de familie. Si m-a ascultat. Dar dupa doi ani, a revenit si mi-a spus ca nu mai este casatorit, iar baiatul este major, pe picioarele lui. A venit si, de data aceasta, l-am primit. A ramas la noi."
Spuneati odata ca artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeti ceasta dragoste fata de aproapele, in contextul vremurilor pe care le traim?
Cred ca artistii raman pentru vesnicie copii: plang mai usor, se supara mai usor, asemenea unui copil caruia i s-a luat jucaria, viseaza mai mult. Dar eu nu vad nimic rau in toate astea, pentru ca un copil are o puritate aparte, asa si artistii, trebuie ajutati, trebuie iubiti. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori ma gandesc ce suferinta uriasa trebuie sa fi avut Van Gogh, geniul acela urias, care in viata lui nu a vandut decat un tablou.
Ce putem spune vis-a-vis de asta, decat ca omenirea are in evolutia ei faze de tampenie! Daca ne uitam la 98% din operele de arta de pe glob, sunt ale unor artisti, care inainte de toate au fost ostracizati sau ucisi. In concluzie, omenirea e cretina in drumul ei, dar n-ai ce sa faci, pentru ca una e sa fii prost si alta e sa fii rau. Omul la origine nu e rau, iar rautatea este o dovada de prostie.
Intre bucurii si tristeti, intre suisuri si coborasuri, intre rasarit si apusul de soare, ce va relaxeaza cel mai mult?
Sa stau in natura! Am acasa o gradinuta in care lucrez cu mare drag. Imi place la nebunie sa meditez in padure si-mi place sa imbratisez copacii. Mergeti si luati in brate un fag urias, puneti obrazul pe el si stati asa minute in sir si-o sa vedeti ceva de neimaginat! Au copacii o energie si o forta de nedescris, cum isi ridica ei bratele catre cer! Nichita Stanescu avea o poezie superba:
"Vulturii sunt arbori care zboara/
Ghearele lor sunt radacini/
Doamne cat de toamna iara/
Se va face-n inaltimi!".
Nichita era o fiinta profund religioasa, boteza si cununa... mi-aduc aminte, utima oara cand a fost nas, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot sa mai spuna o data "Tatal nostru". Avea o lumina in privire si o traire, pe care n-am s-o uit niciodata.
In loc de incheiere.
Nu am avut niciodata roluri preferate, desi mi-as fi dorit sa joc Raskolnikov, de exemplu. N-am cerut niciodata un rol! Si daca mi s-ar cere sa aleg intre teatru si film ar fi ca si cand m-ar intreba cineva cu ce-mi place sa merg mai mult, cu piciorul drept sau cu piciorul stang!?
Mariana Borloveanu
mariana borloveanu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.