Fragmente din convorbirile cu Staretul Paisie Aghioritul

 Fragmente din convorbirile cu Staretul Paisie Aghioritul Mareste imaginea.

Dragostea lui Dumnezeu

Intrebare: Gheronda, Sfinţii îl simt pe Dumnezeu? îl trăiesc?

Răspuns: Când simţi dragostea lui Dumnezeu te topeşti; nu te poţi ţine pe picioarele tale. Şi te sileşti pe tine, atunci când ai vreo întâlnire, şi nu poţi. De aceea, mergi mai adânc în pustie ca să nu te întrerupă oamenii. E ca şi cum Dumnezeu îţi ia inima în mâna Lui şi o ţine strâns ca s-o înmoaie. Eu, desigur, nu le-am trăit; cei ce le-au trăit vorbesc despre acestea. Iţi ia foc chipul, ai o mare bucurie. Nu mai simţi nevoia nici să mai mănânci. Doar puţine rădăcini şi verdeţuri, aşa, ca să nu chiorăie stomacul şi să te ia somnul.

„Nu vom mânca, Gheronda?", îi spunea ucenicul avvei Sisoie. „Nu am mâncat? Atunci să mâncăm". După puţin a zis avva: „Să mâncăm, fiule". „Dar am mâncat, Gheronda!". „A, am mâncat? Bine!". Nici nu vrei să mănânci, nici nu simţi nevoie.

Intrebare: Aceasta se întâmplă o dată m viaţă sau este o stare continuă?

Răspuns: Precum este şi cu răul; mai întâi vin mustrările de cuget, după aceea obişnuinţa, după aceea robirea etc, în mod treptat, ca un preludiu al iadului. Ca şi cum ţi-ar arăta unde duce acel drum. Aşa este şi aici. Această stare poate să dureze săptămâni, luni; ajunge în Rai. La Hristos mergi din continuitate în continuitate; dintr-o continuitate într-alta. Ajunge în Rai. Ca şi cum mi-ar fi spus mie să mă lepăd de Hristos, iar eu să nu mă supun. Şi apoi să mă închidă într-o închisoare întunecoasă, în subterană. Dar Hristos este împreună cu mine şi astfel acel loc deja nu mai este o închisoare; s-a făcut Rai pentru că acolo se află Hristos.

Intrebare: Ce este frica de Dumnezeu?

Răspuns: Ce crezi că este frica de Dumnezeu? O frică pentru pedeapsă - „Ah, mă va pedepsi, ah, mă va bate" - ? Dumnezeu se referă la pedeapsă, ca să poată comunica cu cei tari în cerbice şi cu cei nesimţiţi. «Te voi arde, ia aminte»! Altfel nu pricep... Frica este evlavia. Noi suntem copiii aceluiaşi Părinte. Eu nu sunt bun; tu eşti. Vine şi intră în cameră tatăl, iar pentru mine este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, stau aşa (fără ruşine), în vreme ce tu şezi mai adunată (mai cuminte) decât înainte. Mergi lângă el şi-l mângâi. Asta este frica de Dumnezeu: evlavia, dragostea.

Să spunem că la Judecată se umple Raiul şi auzim spunându-se: „S-a umplut, nu mai încap alţii!". Ştiţi câţi ar spune: „Şi atunci tot ce am făcut în viaţă, de ce ne-am ostenit?". Puţini ar fi aceia care ar spune: „Slavă ţie Dumnezeule că s-au mântuit atâţia, încât să se umple Raiul!". Şi este o problemă chiar să se găsească cineva şi să spună: „Aşază vreun păcătos în Rai şi lasă-mă pe mine! Acela, sărmanul, şi-a trăit pe pământ iadul. Să se odihnească acum". Ei, arunci chiar şi dacă acesta merge în iad, prin dragostea pe care o are în inima lui pentru Hristos, chiar şi iadul îl va face Rai!

Rugăciunea

- Mulţumirea este mai mare decât rugăciunea de cerere. Prin rugăciune, ieşi încet-încet din familia ta şi nu priveşti la cine este rudă şi cine este prieten, ci la cine are mai mare nevoie şi pentru acela te rogi.

- Să vorbeşti cu Dumnezeu aşa cum vorbeşti cu mine, iar nu precum vorbeşti la congrese: Domnule preşedinte, Domnule ministru!

- Când vrei să ajuţi un om, să mergi să-i laşi numele preotului, iar tu să te rogi Preasfintei. Şi să nu faci la necazul lor ca cei care nu au nădejde: „Au, s-a dus, s-a pierdut sărmanul!" etc. Să ai încredere în Dumnezeu că va iconomisi lucrurile spre folosul acelui suflet. De altfel, acela care se chinuieşte aici învistiereşte dincolo; aşa să vezi lucrurile. Şi mult mai mult îl ajuţi pe fratele tău dacă, în loc să stărui cu cerere către Dumnezeu ca să-i ia chinul, îl înveţi să sufere cu răbdare necazul. Acesta este cel mai de seamă ajutor.

Intrebare: Un oarecare preot mi-a spus că trebuie să primim lucrurile în mod fatalist, aşa cum vin, deoarece nu putem să schimbăm voia lui Dumnezeu. Este corect acest lucru?

Răspuns: Aşa a spus acela? Şi nu l-ai întrebat atunci el ce motiv mai are de a exista? De ce poartă rasa dacă nu schimbă prin rugăciune voia lui Dumnezeu? Vai, vai, vai!... Acestea îţi dau dureri de cap! Să iei aspirine, nu alta! Roagă-te, iar Hristos vine şi ia totul asupra Sa, atunci când, fireşte, vede că cererea noastră nu intră în opoziţie cu interesul nostru duhovnicesc. Nu intră El singur la mijloc. Ca să vezi nobleţea lui Dumnezeu, care nu vrea nici ca să atingă liberul nostru arbitru, şi nici ca diavolul să se plângă!...

Nevoinţa

Intrebare: Unii oameni spun că Dumnezeu a creat lumea ca omul să se desfete de ea, iar nu ca să-l lipsească de ea şi că, din această pricină, nevoinţa (asceza) nu-şi are sens. Aşa este?

Răspuns: La început nevoinţa este ca să-ţi supui trupul duhului. Faci priveghere, posteşti etc. Ii dăruieşti lui Hristos toate tinereţile tale. Te faci lumânare care arde dinaintea Lui. Aceasta are multă plată. In continuare nevoinţa se face din dragoste şi pentru dragoste. Se face dintr-o mărinimie, dintr-o sfială în faţa iubirii Sale.

In nevoinţa calea de mijloc este calea împărătească, potrivit Sfinţilor Părinţi. Insă calea de mijloc este diferită pentru fiecare. Sfântul Paisie cel Mare înainta în pustie; înaintea lui mergea îngerul. Au găsit un om pe jumătate mort. „Ce ai, omule?", l-a întrebat sfântul. „Postesc de dimineaţă", a răspuns acela. „Dar eu", a spus sfântul, „postesc douăzeci de zile!". „Vezi", i-a zis îngerul, „pentru acesta o singură zi a fost mult".

Spune Sfântul Vasile cel Mare că organism de organism se deosebeşte, pe cât se deosebeşte fierul de creanga uscată. Acela (Sfântul Vasile cel Mare) postea cu uşurinţă douăzeci de zile. Eu pot trei zile. Pentru tine, să posteşti trei zile este exagerat; tu poţi doar o singură zi. Pentru altul, o zi este exagerat; ajunge să ţină până la amiază. Este nevoie de discernământ.

- Trebuie să existe măsură şi discernământ nu numai în patimile trupeşti, dar şi în cele sufleteşti pe care voim să le tăiem.

- Noi cunoaştem căsătoria şi monahismul. Celibatul în lume există doar ca excepţie, acolo unde o impun condiţiile.

- Totuşi, pentru un lucru făcut cu mărinimie trebuie să ne mântuim.

- Când greşeşte duhovnicul, dar omul are intenţie bună, nu-l lasă Dumnezeu.

- Sfântul Vasile cel Mare a fost compatriotul meu; îl şi iubesc mult şi îl am la evlavie. Dar cred că, dacă ar fi trăit acum, ar fi lăsat asistenţa socială de la amploarea pe care a promovat-o atunci, şi ar fi luat şiragul de metanii. El este cel care a învăţat statul organizarea filantropică. Acum, asistenţa socială a ajuns la un nivel foarte înalt. De aceea, spun că sfântul ar fi luat acum şiragul de metanii. A fost un om energic şi viu. A luat la toate „foarte bine" şi la cincizeci de ani terminase deja [cu lucrurile pământeşti].

- Predica nu înseamnă să învăţăm Evanghelia pe de rost şi să o papagalizăm. Mă înţelegi? Un oarecare arhimandrit, şcolit, cunoscător de limbi străine, l-a făcut gunoi într-o gară pe un monah şi pe un hamal. Monahul nu a vorbit. Apoi, arhimandritul a ieşit şi a predicat. Cine a predicat cu adevărat? Şi un copil mic va pricepe.

- Astăzi este nevoie în fiecare oraş, în fiecare comună mai mare dintr-o regiune de câte o mănăstire, una de monahi şi una de monahii. In afara oraşului, la o jumătate de oră de mers pe jos. Să meargă credincioşii acolo o zi, o după-amiază, şi ceva vor dobândi.

- Prin legile duhovniceşti ne achităm aici multele noastre păcate. De pildă, copiii care-şi necinstesc părinţii o să găsească acelaşi lucru de la copiii lor. însă legile duhovniceşti au milosti vire. Atunci când te înalţi în mod luciferic şi apoi înţelegi aceasta şi ceri iertare, atunci te prinde palma lui Dumnezeu şi te coboară moale, fără să-ţi spargi mutra.

Monahismul

- Temeiul ca să meargă cineva spre viaţa monahală este acela de a avea întreaga sa inimă legată de Hristos. Insă această lucrare se face în afara mănăstirii. încă înainte de a merge la mănăstire. Dacă însă, fie şi numai puţin din inima ta ai dat-o altuia, vrăjmaşul găseşte intrare şi se strecoară înlăuntru. Şi mai târziu începe să te războiască prin gânduri. „Ce bine ar fi fost dacă aş fi făcut acea căsătorie cu acela, da, nu etc". Şi, pe de-o parte pe bărbat îl poate aduce în punctul - Dumnezeu să păzească! - chiar şi «să zboare (din mănăstire)». Iar pe femeie poate să o arunce în melancolie, pentru că nu poate să pună în lucrare ceea ce doreşte, şi astfel să se ofilească.

- Pe când eram în armată, în vremea războiului cu răzvrătiţii, aceia ne încercuiseră în Nafpaktos; eram aproximativ o sută cincizeci de bărbaţi. Eu eram telegrafist şi mă străduiam să prind o frecvenţă, dar nu puteam. Ceilalţi strigau la mine: „Lasă acum telegraful şi vino să cari lăzi, să tragi cu arma!". Eu, ca să nu-i scandalizez, mergeam, căram vreo cutie, şi apoi alergam iarăşi la telegraf. Am pus un ţăruş ca să prind legătura, dar nimic. Ceilalţi strigau la mine. După multe încercări am pus cinci ţăruşe, am prins frecvenţa şi am vorbit. Au venit îndată avioanele, şi duşmanii au fugit, încât i-au lăsat şi pe cei capturaţi, femei şi copii, pe care-i adunaseră de prin satele de prin împrejurimi. Dacă-i ascultam şi nu mă străduiam să prind legătura şi aş fi luat şi eu o armă, ce aş fi izbândit? Aş fi tras două gloanţe. Şi după aceea, ce făceam? După cum nu ştiam să trag cu arma... înţelegeţi? Alta este lucrarea monahului; telegraful: rugăciunea. Lucrarea lui nu este să ducă fasole şi paste unui sărac. Bună este şi aceasta. Dar s-o facă un cap de familie, o mamă. Sunt două planuri: unul omenesc şi altul dumnezeiesc. Ceea ce nu poate să facă omul, face Dumnezeu ascultând rugăciunea monahului. Ceea ce n-ar putea să facă toţi oamenii pământului, dacă s-ar aduna, face monahul. Şi nu-i trece prin minte că face ceva pentru că nu a făcut-o el, ci Dumnezeu.

- Unde omul, prin mijloace omeneşti, nu poate să facă nimic, ajută monahul. Se roagă pentru cei vii, se roagă şi pentru cei adormiţi. Aceştia, desigur, au mai mare nevoie pentru că sunt „inculpaţi" şi nu pot să facă nimic, deoarece „în iad nu este pocăinţă".

- Era un grup de oameni duhovniceşti în pustia Sinai şi şedeau şi cugetau cum să facă faţă setei. Şi au găsit în final rezolvarea, să aducă un butoi care să le asigure apă pentru cinci zile. Şi bedu-inii, fraţii noştri după trup? De unde vor afla apă? Cum de i-ai uitat pe aceştia? Şedeau şi făceau planuri. Şi a venit un monah şi le-a asigurat apa pentru douăzeci şi cinci de ani. „A lovit" prin rugăciune!

- Aceasta este lucrarea monahului. Nu să se plimbe şi să ofere paste. Acestea sunt lucruri de nimic, lipsite de importanţă. Desigur, aceia care le fac se laudă cu ele precum băcanul care-şi trâmbiţează fasolea lui veche că ar fi de calitatea întâi şi aşa îşi lichidează marfa din stoc. Aceasta fac şi catolicii. Fac filantropii, fac misiuni, iar misionarii lor sunt atei; s-au stricat cu totul. Imi spunea cineva că s-a pregătit pentru a face misiune, şi l-am întrebat: „Ce fel de pregătire ai făcut?". „Amînvăţat", a spus, „engleză, înot, şoferie" şi nu mai ştiu câte altele. „Le voi vorbi despre Hristos şi acolo le voi băga ceva şi despre elenism". „Ce-ţi trebuie elenismul?", i-am zis. „Dacă tu eşti sfânt, slăveşti şi Ortodoxia şi Grecia. Ai învăţat engleză ca să te poţi înţelege. Dar tu însuţi ce ai să spui? Harul este cel care vorbeşte. Inotul pentru ce?". „Ca să mă izbăvesc înotând dacă vreodată mă vor înconjura". „Dar nu vei cere ajutorul harului; harul va găsi un chip să te treacă râul, şi-i va face şi pe ceilalţi să creadă. Lasă harul să vorbească unuia dintre aceia, şi când acesta se va sfinţi, se va întoarce să-i sfinţească şi pe ceilalţi, ştiind limba lor".

Dacă priveşti programul misionar al catolicilor şi programul Statului-major General al Armatei, nu se deosebesc deloc. Este o hartă cu săgeţi care face referire la unităţi etc. Insă, nu trebuie făcut în acest fel. Dumnezeu conduce. Trebuie să te cheme Dumnezeu ca să ieşi să faci misiune, pentru că altfel, în cele din urmă, îţi faci tu cheful tău, aşa cum altul şi-l face cu un pahar de vin. Este vreo deosebire? Fiecare îşi face cheful său. Deseori un Bătrân (Stareţ) nu este de ajuns pentru un singur ucenic; cu atât mai mult să-şi asume cineva atâţia oameni, atâtea suflete! Ce răspundere!...

O fată, care ea însăşi se îneacă într-o lingură de apă, face pretutindeni şcoli de catehizare. Oamenii care au trăit şi au crescut în duh occidental, întâmpină greutăţi în a trăi în Ortodoxie. Cred că nu fac nimic. Şi aleargă când de-aici, când de colea, pustiiţi şi plini de nelinişte.

Când mergi la mănăstire, nu ai program: „apoi voi face aceasta sau aceea", să zicem. Nu! Dumnezeu scrie pe harta ta. Marii Părinţi, care au ieşit în lume, nu au mers de la început în pustie cu perspectiva ca mai târziu să iasă. Nu! Domnul le-a arătat la un moment dat, iar aceia L-au urmat.

Hagi Măria, Presviteră, Avocat, Glafida, Athena
Marturii ale inchinatorilor Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Marturii ale inchinatorilor Cuviosului Paisie Aghioritul"

 

20 Septembrie 2016

Vizualizari: 2058

Voteaza:

Fragmente din convorbirile cu Staretul Paisie Aghioritul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE