Hugo Tristram Engelhardt Jr.

Hugo Tristram Engelhardt Jr. Mareste imaginea.

In lumea bioeticienilor şi a istoricilor medicinei, personalitatea marcantă a profesorului Hugo Tristram Engelhardt Jr. nu mai are nevoie de nici o prezentare. Lider controversat al dezbaterilor bioetice din America anilor 1970-1980 şi adept al unei perspective seculare asupra moralităţii, acum zece ani Tristram Engelhardt Jr. a surprins întreaga lume academică prin gestul convertirii sale la Ortodoxie. Acestei decizii i-a urmat o serie de răsturnări spectaculoase şi de noi poziţionări teoretice, sintetic prezentate în ultimul său volum despre Fundamentele bioeticii creştine (trad. rom.: Editura Deisis, 2005). Am avut privilegiul să intrăm în „culisele" acestor evenimente atât prin intermediul corespondenţei electronice, cât şi prin numeroase întâlniri faţă-către-faţă. In luna aprilie a anului 2003, profesorul Tristram Hugo Engelhardt Jr. ne-a oferit următoarele răspunsuri prin e-mail. (M. N.)

Convertirea la Ortodoxie: Berlin, Constantinopol, Houston

Mai întâi de toate, doresc să vă mulţumesc pentru faptul de a fi acceptat să participaţi la această dezbatere despre Ortodoxie în lumea occidentală. Haideţi să începem dialogul prin a ne reaminti cu drag de ziua de 6 aprilie 1991, când profesorul Hugo Tristram Engelhardt Jr. a fost primit oficial în Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, pentru mulţi din cititorii dumneavoastră această veste a fost o sursă de bucurie. Ce amintiri păstraţi şi cum vă regăsiţi după mai mult de un deceniu de la acest eveniment?

Eu doresc să vă mulţumesc pentru timpul şi osteneala dumneavoastră, dorind să deschideţi o discuţie despre Ortodoxie în Occident. La urma urmei, Ortodoxia este nu doar răsăriteană, ci şi apuseană.

Sâmbăta Mare din anul 1991 a reprezentat pentru mine un punct de cotitură, după care totul a fost diferit, totul renăscut pentru mine; semnificaţia trecutului s-a schimbat împreună cu percepţia viitorului. A fost vorba despre o deplină experienţă a pocăinţei (metanoia), a morţii vechiului om din mine şi a primirii mele de către bunul Mântuitor, Iisus Hristos. De atunci, nici întreprinderile mele zilnice, nici studiul meu nu au rămas aceleaşi.

Cu greu am putea vorbi, în termeni raţionali, despre „convertirea" cuiva la credinţă. Orice convertire autentică reprezintă un eveniment teologic şi, de aceea, poate mai mult decât o convertire, „o chemare" - aşa cum o numeşte Sfântul Pavei. Dacă aşa stau lucrurile, atunci chemarea la Ortodoxie nu are un sfârşit, fiind un proces continuu, „din slavă în slavă". Cu toate acestea, fiecare convertire are un început. Aş dori să vă întreb care anume au fost paşii cei mai importanţi care v-au ajutat să luaţi această decizie.

Toate convertirile adevărate sunt evenimente teologice. Ele sunt momente în care înţelegem ce înseamnă să ne rugăm şi să-i slujim lui Dumnezeu cu adevărat, în fapt, teologia autentică este o întâlnire cu Adevărul personal, care este Dumnezeu. Acest Dumnezeu personal este cel mai de preţ lucru în vieţile noastre, El căutând mereu să ne întoarcă înapoi din dragostea noastră de sine spre dragostea Sa, pentru ca iubindu-L pe Dumnezeu să-i putem iubi cu adevărat şi pe semenii noştri. Dumnezeu nu încetează să ne caute pentru a ne converti la Sine.

Când privesc înapoi spre cursul vieţii mele, văd mâna lui Dumnezeu atingându-mă, de multe ori în chip miraculos, încercând să mă re-orienteze aşa încât să pot îmbrăţişa creştinismul ortodox. De mic, am primit o educaţie romano-catolică. Imi amintesc studiind în clasa a cincea manualul de istorie bisericească. Eram uimit să citesc relatările despre Biserica creştină din primul mileniu. Mi-am dat seama că nu am văzut această Biserică, deşi am fost crescut ca romano-catolic, iar familia mamei mele fusese protestantă. Maica profesoară, o călugăriţă din ordinul dominican, care ne preda cursul de istorie ecleziastică, nu mă putea ajuta să înţeleg de ce nu am întâlnit niciodată această Biserică. Apoi, în anul 1954 sau 1955, am cerut să fiu copil de altar pe lângă un episcop uniat din Palestina. Am încercat atunci să aflu cât mai multe despre liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Incercarea mea de a fi copil de altar a reprezentat o evidentă confuzie. Totuşi, episcopul era răbdător şi plin de dragoste. După liturghie, când dădeam să plec din biserică, episcopul m-a chemat şi mi-a spus: „Copile, am să-ţi spun ceva foarte important. Va fi foarte important pentru anii care vor urma". I-am răspuns oarecum năucit: „Da, preasfinţite". Episcopul a continuat: „Intreg creştinismul va dispărea din Occident. Nu va mai rămâne nici un creştinism. Adevăratul creştinism va veni ca o lumină din Răsărit. Acest lucru va fi foarte important în viaţa ta". Episcopul a putut observa pe faţa-mi întreaga uimire, aşa încât mi-a repetat mesajul. In calitate de credincios romano-catolic trăind într-o biserică romano-catolică lipsită în general de disensiuni şi încă păstrătoare a unor elemente din tradiţia Bisericii primare, eram cu totul incapabil să înţeleg ceea ce vlădica îmi spusese.

Viaţa a mers înainte. In 1984, am intrat în relaţie cu un număr de teologi, mai ales romano-catolici (incluzând cardinali şi episcopi). Această experienţă m-a obligat să mă confrunt cu adevărul istoric pe care am evitat să-l întâlnesc direct, anume că tipul occidental de creştinism a apărut doar la sfârşitul secolului al VIII-lea. Occidentul a inventat un nou creştinism. De la Carol cel Mare şi papa Hildebrand până la Luther şi Calvin, un mod diferit de a trăi şi de a gândi creştinismul a rezultat în cele două confesiuni apusene: romano-catolicismul şi protestantismul. De la începutul Reformei, cele două tipuri de creştinism s-au definit dialectic, combătându-se reciproc. Rezultatul acestei descoperiri a fost un adevăr: acela că, deşi romano-catolic, eram departe de creştinismul originar. Mi-am dat atunci seama că tipurile occidentale de creştinism erau spectaculos diferite de creştinismul originar. Destul de bizar, romano-catolicismul care a urmat Conciliului Vatican II a căpătat un puternic caracter protestant, respingând aproape integral perioadele tradiţionale de post ale Bisericii.

In 1988, înainte de a merge la Berlin pentru un an ca membru al Wissenschaftskolleg, în timp ce îmi conduceam maşina către Universitatea Rice din Huston (Texas, SUA), mi-am dat seama cât de îndepărtată era viaţa şi implicarea mea în creştinism faţă de creştinismul adevărat. M-am rugat atunci: „Doamne, dacă există un creştinism autentic, descoperă-mi-l şi, cu orice preţ, voi subscrie acestuia". După această rugăciune am avut o experienţă puţin asemănătoare cu orice întâlnisem înainte. Am avut atunci sentimentul uimitor de viu că rugăciunea mea a fost ascultată şi că voi primi un răspuns. La scurt timp, am primit împreună cu soţia o invitaţie la un concert de muzică din tradiţia creştin-ortodoxă. Pentru mine - un texan de generaţia a şasea - şi pentru soţia mea - o romano-catolică de sorginte irlandeză - totul părea foarte etnic.

Soţia, fiicele mele şi eu am plecat la Berlin. Confruntaţi cu rigorile unui Crăciun în Berlinul acelei perioade, am făcut nişte aranjamente pentru a oferi câteva conferinţe la Universitatea din Istanbul şi în şcoala de medicină din Marmara. Soţia m-a întrebat: unde să mergem pentru slujba de Crăciun? I-am sugerat atunci să mergem în Fanar. Acolo, într-o biserică sărăcăcioasă, cu abia 60 de oameni înăuntru, majoritatea având peste 60 de ani, mi-au căzut solzii de pe ochi. Mi-am dat seama că, oricât de sărăcit şi pus la ţintă, acolo se găsea creştinismul autentic. In acea zi de Crăciun, de ziua Naşterii Mântuitorului nostru, am devenit conştient de parcursul care avea să mă aducă - alături de două fiice şi soţia mea - la sfânta Ortodoxie.

Vă mai amintiţi în ce alte circumstanţe aţi întâlnit Ortodoxia?

Un lucru uimitor este faptul că, până atunci când mi-am deschis şi mi-am întors inima către Ortodoxie, am fost cu totul orb faţă de existenţa ei. In 1982, în cursul unor conferinţe susţinute în Israel, am intrat într-o biserică ortodoxă. Cu toate acestea, nu mi-am pus problema, şi cu atât mai puţin mi-am deschis inima, pentru a încerca să înţeleg sensul şi semnificaţia Ortodoxiei. Câţiva ani mai târziu, fiica mea Cristina, acum mamă a doi fii ortodocşi, mi-a spus că intrând în catedrala ortodoxă rusă din Ierusalim a avut pentru prima oară experienţa unei întâlniri vii cu sfinţenia; la acea dată nu a ştiut să-i dea un nume şi un sens acestei experienţe. După convertirea noastră, soţia şi familia au înţeles că Ortodoxia reprezintă un drum nesfârşit dinspre iubirea de sine către Dumnezeu, Cel Care este izvorul întregii iubiri.

Stimate domnule profesor, v-aţi descrie chemarea către Ortodoxie mai mult ca pe o decizie intelectuală, stimulată de o reflecţie sistematică asupra sorţii şi situaţiei curente a creştinismului occidental, sau mai degrabă ca pe o experienţă personală, motivată de o nemijlocită întâlnire cu unii creştini ortodocşi?

A existat o componentă intelectuală în convertirea mea. Devenise foarte clar pentru mine faptul că formele occidentale de creştinism erau diferite într-un sens ontologic de creştinismul primului mileniu. Creştinismul apusean şi-a dezvoltat propria ecleziologie, teologie şi viaţă spirituală. In dezvoltările teologice ale romano-catolicismului, precum şi în reacţia protestantă în faţa erorilor profunde ale acestor dezvoltări, s-au deschis nenumărate căi care n-au nimic de-a face cu adevăratul creştinism din primele secole. Este adevărat că am putut recunoaşte caracterul implauzibil al creştinismului occidental. Cu toate acestea, convertirea mea a început atunci când m-am rugat cu adevărat lui Dumnezeu pentru ca să-mi dăruiască har şi să mă aducă în Biserica Sa adevărată. A fost o rugăciune care a primit îndată un răspuns, deşi am avut nevoie de mult mai mult timp pentru a-mi face curaj şi a intra în sânul creştinismului ortodox.

La urma urmei, cultura apuseană - inclusiv creştinismul - este separată de aproape 1200 de ani (care includ lungi controverse culturale şi teologice) de duhul Părinţilor şi de gândirea creştinismului ortodox. Deja în perioada papei Leo al III-lea şi a lui Carol cel Mare, şi cu siguranţă în timpul Sfântului Fotie şi al papei Nicolae, Apusul a început să-şi formuleze propria definiţie ontologică, separată de Răsărit. A mă întoarce înapoi la creştinismul ortodox implica o renunţare la foarte multe elemente care definesc Occidentul. Aşa cum am spus deja, sunt un texan din a şa sea generaţie, german la origine. Am vizitat de multe ori satul familei mele şi rudele îndepărtate, începând cu anul 1954. Am gândit înăuntrul sensibilităţii, al premiselor filozofice şi teologice specifice unui creştin occidental. Pentru a deveni ortodox, a trebuit să renunţ la toate acestea pentru a mă lăsa format în duhul Părinţilor Bisericii. Mai mult, trebuie să recunosc, ca texan păcătos şi om slab ce sunt, că nu a fost deloc uşor să renunţ la bogăţia trecătoare a creştinismului occidental. Când eram invitat să ţin conferinţe ca romano-catolic, zborurile de avion îmi erau decontate şi adesea eram foarte bine plătit. Acum, când sunt invitat să vorbesc ca ortodox, destul de frecvent trebuie să-mi plătesc tichetul de avion şi câteodată masa şi cazarea. Să renunţi la confortul şi bogăţia creştinismului occidental şi să te confrunţi cu sărăcia creştinismului ortodox presupune abandonarea unei întregi culturi şi a graţiilor ei.

Aţi spune deci că la baza convertirii dumneavoastră stă un sentiment general de nemulţumire faţă de versiunile occidentale de creştinism? Care ar fi minusurile pe care le-aţi identifica, succint, în aceste forme şi ce anume credeţi că aduce Ortodoxia?

Aşa cum am spus deja, mi-am dat seama că modul occidental de a înţelege teologia este radical diferit de cel al Bisericii Părinţilor. Pe de o parte, creştinismul ortodox susţine că adevăraţii teologi sunt cei care se roagă, iar nu neapărat cei care au succes în mediul academic. (Totuşi, sper şi mă rog din suflet ca succesul în mediul academic să nu fie incompatibil cu mântuirea.) Afirmând faptul că adevărata teologie implică o viaţă de rugăciune bine orientată şi experienţa personală a Adevărului, numeroase confesiuni protestante sunt mai aproape de Ortodoxie decât romano-catolicismul care, prin transformarea scolastică a creştinismului occidental care a avut loc în secolul al XI-II-lea, a ajuns să vadă teologia mai ales ca pe o întreprindere academică, ba chiar ştiinţifică. Aspectul scolastic vătămător al romano-catolicismului a reprezentat un motiv pentru apariţia Reformei. Desigur, alături de protestanţi, aş putea recunoaşte că învăţătura romano-catolică despre purgatoriu, despre imaculata concepţie şi despre indulgenţe, fără să mai menţionez pretenţia la infailibilitate şi juridisdicţie papală universală, este radical contrară Scripturii şi concepţiei Bisericii primare. Apreciez poziţia protestantă care acceptă că după divorţ este posibil, prin pocăinţă, să te recăsătoreşti - un punct de vedere mult mai apropiat, în raport cu perspectiva romano-catolică, de învăţătura Evangheliei după Matei (19,10), care spune că cineva poate divorţa din pricină de adulter sau desfrânare. Cu toate acestea, concepţiile romano-catolice şi protestante despre păcatul originar şi libertatea umană sunt eronate în comparaţie cu gândirea Bisericii primare. Când stau să cântăresc romano-catolicismul şi protestantismul, aceste confesiuni mi se par doar nişte rămăşiţe din ceea ce odinioară era întregul lipsit de ciobituri al creştinismului originar. Convertirea mea reprezintă o întâlnire cu harul lui Dumnezeu. După ce am îmbrăţişat Ortodoxia am cunoscut pentru prima oară în viaţa mea oameni sfinţi. Am cunoscut mulţi creştini romano-catolici şi protestanţi de foarte bună calitate. Totuşi, nu am descoperit niciodată sfinţenia personală a acestora.

Credinţa, precum orice altceva important pentru viaţa noastră, are nevoie de îndrumare, emulaţie şi inspiraţie. Creştinii au primit credinţa de la apostoli, aşa încât putem spune că nimeni nu va crede în dumnezeirea lui Hristos fără a crede mai întâi în cuvântul celor care mărturisesc învierea Domnu lui. Doriţi să împărtăşiţi cu noi experienţa unei comuniuni cu unii dintre aceşti apostoli contemporani ai credinţei, care au mărturisit în ochii dumneavoastră învierea lui Hristos? Am să vă întreb şi dacă l-aţi cunoscut pe ieromonahul athonit Ep-hrem, cel care a fondat pe teritoriul Americii atâtea mănăstiri?

Mă bucur pentru această întrebare, care afirmă un adevăr adânc. Atunci când m-am rugat, în primăvara anului 1988, am primit în ajutor mâna gingaşă şi puternică a lui Hristos, Cel ce M-a adus prin harul Său înapoi la Ortodoxie. De atunci, am primit îndrumarea delicată a doi monahi: unul din Muntele Athos, iar celălalt din România, acum stabilit în Statele Unite. In ceasuri hotărâtoare, aceşti monahi au arătat faţă de mine şi faţă de familia mea prezenţa şi sfatul plin de dragoste al lui Hristos. Răspund aici primei părţi a întrebării dumneavoastră, întrucât aceşti călugări -prin faptul că mor vechiului lor sine şi se îmbracă cu Hristos - devin icoane ale lui Hristos, aşa încât prin ei îl putem privi pe Hristos. Credinţa, la urma urmei, nu reprezintă un set de propoziţii pe care le afirmăm, ci o experienţă a transformării interioare. In raport cu această prefacere lăuntrică, propoziţiile de credinţă pot reprezenta în cel mai bun caz nişte icoane prin care contemplăm Adevărul Care este Treime.

Pentru a răspunde ultimei părţi din întrebare, da, am avut marea şansă de a primi binecuvântarea awei Efrem, atât personal, cât şi prin intermediul minunatei mănăstiri a Sfinţilor Arhangheli, pe care a întemeiat-o lângă San Antonio, în Texas.

Cum priviţi biografia dumneavoastră intelectuală la cumpăna dintre filozofie şi medicină? In ce fel convertirea la Ortodoxie v-a afectat orientarea şi cercetarea profesională?

Primind marele dar al credinţei ortodoxe, am înţeles că sunt obligat să împărtăşesc această enormă bucurie împreună cu alţii. Din acest simţ al datoriei, am decis să fondez revista Christicm Bioethics. La acea vreme eram deja editor al unei alte reviste şi a trei serii de cărţi pentru diverse edituri. Ultimul lucru de care aş mai fi avut nevoie era editarea unei alte reviste. Totuşi am înţeles că acesta era unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuia să le fac. Prin această revistă am ajuns să-mi resituez activitatea intelectuală, ale cărei roade se găsesc, în parte, în ultima mea carte, intitulată Fundamentele bioeticii creştine. Pe scurt, am încercat să încep să îmi plasez viaţa intelectuală în interiorul unei vieţi teologice.

Mihail Neamtu

Sursa: “Credinta si ratiune. Dialoguri, contradictii, impacari", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Credinta si ratiune. Dialoguri, contradictii, impacari"


 

15 Mai 2015

Vizualizari: 756

Voteaza:

Hugo Tristram Engelhardt Jr. 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE