Interviu cu Parintele Ioan Cristinel Tesu

Interviu cu Parintele Ioan Cristinel Tesu Mareste imaginea.

Despre rugaciune, rostul, importanta si foloaselei ei, cat, cand, unde si cum trebuie sa ne rugam – Interviu cu Preacucernicul Parinte Prof. Univ.

Dr. Ioan Cristinel Tesu de la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din municipiul Iasi.

Pentru orice crestin, rugaciunea inseamna convorbire, comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Ne rugam pentru noi, pentru familia noastra, pentru prietenii nostri, chiar si pentru dusmanii nostri, cerand de la Dumnezeu anumite binefaceri sau multumind pentru cele primite. Insa, cei mai multi dintre noi suntem victimele unei societati care ne inclesteaza in ritmul infernal al activitatilor cotidiene, parand ca nu mai este loc de rugaciune.

Parintele Prof. Univ. Dr. Ioan Cristinel Tesu - date personale:
Data nasterii: 9 februarie 1968
Locul nasterii: Municipiul Iasi, jud. Iasi

Studii:
1982 - 1986 Cursurile Liceului de Filologie Istorie „Calistrat Hogas”, Piatra Neamt;
1987 – 1991 Cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa „Andrei Saguna”, Sibiu, finalizate cu teza de licenta Alexander Schmemann, „Euharistia – Taina a Imparatiei”, traducere din limba franceza;
1997 – 1998 Bursa de documentare pentru doctorat la Pembroke College - Oxford University, sub coordonarea P.S. Parinte Episcop Kallistos Ware;
Din anul 2001 este Doctor in teologie in urma sustinerii tezei de doctorat cu titlul „Antropologia crestina: Sinteza filocalica”, elaborata sub indrumarea P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din cadrul Universitatii Bucuresti.

Activitatea didactica:
1993 – 1998 Asistent universitar in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi;
1998 – 2000 Lector titular in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxa: Ascetica si Mistica;
2000 – 2004 Conferentiar in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxa: Ascetica si Mistica;
2004 – in prezent Profesor universitar in cadrul in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxa: Ascetica si Mistica.
2009 – in prezent, indrumator de doctorat in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxa: Ascetica si Mistica.

Functii administrative si onorifice, premii, distinctii si diplome:
1999 – Este hirotesit iconom stavrofor
2004-2008 – Sef Catedra Teologie, Facultatea de Teologie Ortodoxa din Iasi.
2005 – secretar in cadrul celui de-al doilea Congres National al Facultatilor de Teologie Ortodoxa din Romania, Manastirea Brancoveanu (Sambata de Sus) - septembrie 2005.
2008 – I se confera distinctia „Crucea Moldava” a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei.
2008-prezent – Director Departament Teologie, Facultatea de Teologie Ortodoxa din Iasi.
Dorim sa mentionam si sa precizam faptul ca activitatea stiintifica si publicistica este foarte consistenta, bogata, densa si variata, din care motiv si pricina nu am putut-o enunta aici si acum, din ratiuni si economie de spatiu si timp…


Facand o scurta introducere inaintea dialogului propriu-zis cu Parintele Profesor Ioan Cristinel Tesu de la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” din municipiul Iasi, vom remarca si sublinia faptul ca astazi, a vorbi despre rugaciune, intr-o lume in care avem atat de multe alte preocupari mult mai „palpabile si mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorita gandirii noastre foarte pragmatice in urma careia asteptam, in cel mai scurt timp, lucruri si rezultate foarte „concrete” si foarte „eficiente”!. Pentru foarte multi dintre noi cei asa zisi credinciosi a ne ruga inseamna a depune un efort prea mare si pentru o lunga durata (de fapt ar trebui pentru toata viata) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reusim sa ne facem suficient timp!. Ne comportam, in acest fel, in raport cu rugaciunea fiindca, foarte multi dintre noi, nu (re)cunoastem autenticul motiv si scop al vietuirii noastre pe acest pamant!.
In alta ordine de idei, nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala.

Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica, totusi, o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale. „Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune, astazi, o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentelor nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii. In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere.” – ne relateaza Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa „Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant”.

Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura el insusi motivatii care sa-i poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai acest lucru ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuseste sa-si intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de continua plictiseala si permanenta monotonie, care sunt doua din cauzele slabirii credintei si a rugaciunii; cu alte cuvinte – spune tot Parintele Staniloae in aceeasi lucrare – el poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie.

O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astazi nevoia de a se ruga poate mai mult decat in trecut, pentru ca prin rugaciune se salveaza de singuratatea care este atat de greu de suportat. „El gaseste in rugaciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are in rugaciune pe Dumnezeu Insusi in dialog cu el prin toate lucrurile si el insusi Il vede si Il intelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roaga ia cunostinta de radacinile sale in realitatea personala, infinita a lui Dumnezeu si nu se lasa prada valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti inchise doar in orizontul pamantesc. Isi poate umple viata cu un continut infinit” – sustine acelasi parinte in aceeasi lucrare.

- Preacucernice Parinte Profesor, multumindu-va in mod deosebit, pentru prilejul si interviul acordat, vom purcede la drum, remarcand faptul ca in contextul in care omul contemporan isi petrece cel mai mult timp muncind si dormind, putinul timp ramas fiind dedicat unor activitati relaxante, ne intrebam cat de mult timp ar trebui sa acordam rugaciunii, cum ar trebui sa ne rugam si mai ales cum poate sa arate un program de rugaciune al crestinului contemporan?

- Biserica ne indeamna sa ne rugam in toate momentele importante din zi. Vedem ca Ceaslovul ori alte carti de rugaciune sunt pline de texte prin care invocam ajutorul lui Dumnezeu in toate momentele din zi - dimineata, la pranz, seara, inainte si dupa ce mancam -, la plecarea in calatorie sau la mutarea intr-o casa noua s.a.m.d. Aceste rugaciuni, pe langa slujbele religioase, constituie momente de capatai in viata noastra. Prin rugaciune cerem lui Dumnezeu sa ne ajute, sa ne insoteasca mereu. Si cum avem nevoie permanenta de ajutorul lui Dumnezeu, inseamna ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie permanenta. Dar cum putem oare sa ne rugam mereu? Ce program de rugaciune ar trebui sa aiba credinciosul de rand pentru a primi in orice moment din viata ajutorul lui Dumnezeu?

- Ce inseamna, Parinte Profesor, sau cum se talmaceste indemnul apostolic, paulin: „Rugati-va neincetat“?

- Da, intr-adevar, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna, in Epistola a doua catre Tesaloniceni, sa ne rugam neincetat. La prima vedere, stiindu-ne preocuparile cotidiene, acest indemn al marelui Apostol ni s-ar parea o porunca imposibil de realizat. Eu as vrea sa dau urmatoarea interpretare acestui indemn al Sfantului Apostol Pavel, si anume aceea de a ne comporta mereu, in intreaga viata si in tot timpul zilei, ca sub privirea lui Dumnezeu. Asadar, intelegem ca nu putem sta neincetat la rugaciune, din cauza activitatilor noastre zilnice, dar putem sa avem mereu o atitudine si un comportament care sa arate ca suntem oameni rugatori.

- Preacucernice Parinte Profesor, cat timp acordam rugaciunii?

- De multe ori observam ca timpul nu ne permite sa realizam tot ceea ce ne propunem. Gasim aceasta scuza si in cazul rugaciunii. „Eu am facut un calcul aproximativ, gandindu-ma ca o zi are 24 de ore, o luna are in medie 30 de zile. Daca le inmultim cu 24, ajungem la un numar de 720 de ore. Daca Dumnezeu este atat de bun si ne poarta de grija tot timpul, oare cat se cuvine sa dedicam rugaciunii? O rugaciune de 15 minute dimineata si una tot de 15 minute seara inseamna infinit mai putin decat grija pe care ne-o arata Dumnezeu. Daca participam la Sfanta Liturghie in duminicile dintr-o luna, inseamna 8 ore dedicate lui Dumnezeu, aceasta fiind a suta parte din timpul efectiv al lunii“. Deci, o analiza obiectiva a programului nostru zilnic ne-ar arata cat timp ne rugam, dar si cat timp ar trebui sa acordam de aici inainte rugaciunii, pentru a simti cu adevarat ajutorul lui Dumnezeu.

- Vorbiti-ne, va rugam, in cateva cuvinte, despre Canonul de rugaciune al mireanului.

- Fiindca toate activitatile noastre sunt organizate dupa un program bine alcatuit, inseamna ca si rugaciunea poate fi facuta dupa un program. Acest program poate fi mai amplu sau mai scurt. Esential este ca rugaciunea facuta intr-o zi sa ne foloseasca. Putem vorbi despre un canon de rugaciune pe care trebuie sa-l indeplineasca bunul crestin, in ascultare fata de duhovnicul sau, si eu as spune ca acest canon minimal ar insemna rugaciunile de dimineata, rugaciunile de seara, rugaciunile de la masa si in diferitele zile, sa mai adaugam la aceste rugaciuni, atat de sumare, dar atat de folositoare pentru suflet, un acatist al zilei sau un paraclis. De asemenea, as recomanda sa ne rugam ori de cate ori incepem o activitate importanta din viata noastra, ori de cate ori avem de luat o decizie importanta de luat.

- Ce inseamna Rugaciunea monahului dar cea a mireanului?

- Cu totii, mergand la manastiri, am intalnit oameni a caror viata este o rugaciune continua. Chiar si cand muncesc, ei se roaga in mintea si in inima lor. Ne-am intrebat adesea daca rugaciunea monahului este diferita de cea a mireanului. Cat despre programul de rugaciune, stim ca cel al monahului este mult mai bogat. In spiritualitatea noastra nu se vorbeste despre doua forme particulare sau speciale: una monahala - exclusivista - si una mai permisiva, a mirenilor. Mantuitorul ne-a vorbit tuturor in acelasi fel si ne-a aratat care este scopul vietii crestine - si anume desavarsirea. El ne-a aratat tuturor caile prin care se ajunge la aceasta desavarsire, adica virtutile crestine. Sunt mai multe diferente intre mirean si monah, principala fiind aceea ca, desi toti avem aceeasi tinta, monahii, prin viata lor, trag, parca, mai direct la aceasta tinta.

- In cele ce urmeaza, va rugam sa ne vorbiti putin despre Rugaciunea in familie.

- In viata de familie totul se imparte, inclusiv rugaciunea. Mai mult decat atat, un program de rugaciune comun este esential pentru o familie. Copiii trebuie sa deprinda rugaciunea, inca din primii ani, cand imita ceea ce vad la parinti. Iar daca vad ca in familie exista un program de rugaciune, cu siguranta ei vor invata sa se roage. Ca preot si duhovnic, indemn mereu pe tineri sa faca din familie un coltisor de rai, o oaza de bucurie. Familia trebuie sa fie o mica biserica, in care sotii sunt datori sau sunt chemati sa cultive virtutile crestine. Exista rugaciuni pentru soti, pentru copii, pentru parinti. Viata de familie devine mai echilibrata in momentul in care membrii familiei se roaga, iar educatia copiilor sta in stransa legatura cu rugaciunea din familie. Un copil trebuie sa dobandeasca aceasta deprindere a rugaciuniii din familie, din primii ani de viata. Copiii trebuie invatati sa se roage, dar trebuie sa fim atenti sa nu-i obosim, sa nu exageram cu canonul de rugaciune, pentru a nu le crea o animozitate fata de rugaciune. De aceea, trebuie sa avem un canon de rugaciune departajat. La canonul minimal de rugaciune trebuie sa participe si copiii, care, la varste mici, nu inteleg mare lucru, dar au astfel prilejul de a-si forma deprinderea de a se ruga. Copiii participa cat pot la rugaciune, parintii continuand apoi rugaciunea de mai lunga durata.

- Ne puteti spune cate ceva despre Rugaciunea pe care o putem practica in permanenta?

- Asadar, in Ortodoxie se practica o forma de rugaciune permanenta, rugaciunea inimii sau a mintii pe altarul inimii ori a sensibilitatii pline de iubire si de mila in care se afla Iisus Hristos cu iubirea si cu mila Sa. Este adevarat ca in aceasta rugaciune pare ca cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastra: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Se pare, asadar, ca prin aceasta ne interesam doar de noi insine. Dar in masura in care ma consider pacatos, in mod sigur ma gandesc la toate pacatele pe care le-am savarsit fata de Dumnezeu si fata de fratii (semenii) mei, deci ma rog, in virtutea dorintei de realizare a comuniunii, si pentru relatii mai bune cu acestia sau pentru ca ei sa nu ramana pentru totdeauna afectati de nedreptatile mele fata de ei. In acest sens, Sfantul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteste pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin vointa cea ascunsa a lui Dumnezeu. Si cel ce il apara pe cel nedreptatit Il are pe Dumnezeu luptand pentru sine. Cel ce-si daruieste bratul sau spre ajutorul aproapelui primeste bratul lui Dumnezeu in ajutorul sau”.

Rugaciunea este, deci, un factor de insanatosire si intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si consolidare a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el. Sfantul Serafim de Sarov a spus: „Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine”. Reproducand aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte Athos mai adauga ca: „In traditia isihasta a Bisericii se observa ca pe masura ce Parintii care se impacau cu Dumnezeu si se afundau in pustie, multimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugaciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” – se poate rosti oricand si oriunde, potrivindu-se la fel de bine si nevoitorului din pustie, si crestinului care vietuieste in tumultul cetatii. Caci amandoi poarta acelasi razboi nevazut, cu aceleasi „duhuri ale rautatii” (cf. Efes. 6, 12), si amandoi au trebuinta de aceeasi arma nebiruita: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie sa se „roage neincetat” deoarece au de atins aceeasi tinta: - a mantuirii sufletului si a trupului.

- Preacucernice Parinte Profesor, de aici pornind, schimband putin registrul si intrand mai in adancimea si profunzimea temei ori subiectului de fata, va rugam, explicati-ne: de fapt, cat de mult trebuie sa se roage un crestin?


- Dupa cum am (mai) spus si mai inainte, Sfantul Apostol Pavel indeamna intr-una din epistolele sale sa ne rugam neincetat, ceea ce pare un lucru imposibil la prima vedere. De altfel, acest indemn atat de greu de realizat apare alaturi de alte doua mari indemnuri, care si ele par foarte greu sau chiar imposibil de realizat: sa ne bucuram pururea si sa dam multumire pentru toate. Aceste indemnuri nu sunt insa imposibil de pus in practica. Sfantul Apostol Pavel cand spune acestea se adreseaza unor oameni duhovnicesti. Un om duhovnicesc se roaga mereu, se bucura mereu si este multumit in permanenta de viata sa.

Problema care a framantat spiritualitatea rasariteana se rezuma la aceasta intrebare: Cum sa te rogi neincetat? Cum sa fii nu doar un om care participa in fiecare duminica sau mai des la Sfanta Liturghie, la Slujba Euharistica, ci, potrivit indemnului paulin citat mai sus sa fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinteste timpul, rugandu-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil sa sfinteasca fiecare moment. Un raspuns potrivit ar fi sa faci totul avand sentimentul prezentei lui Dumnezeu, fiind cu recunostinta fata de El si cu dragoste si grija fata de aproapele. „In orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu” – spune Sfantul Macarie cel Mare. Rugaciunea neincetata, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, „este sa-ti silesti sufletul catre Dumnezeu, cu multa evlavie si cu multa dragoste…, sa te incredintezi lui Dumnezeu in toate faptele si in tot ce ti se intampla”.

Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus ii explica acestuia ca rugaciunea launtrica este celebrarea insasi a vietii si a universului, entuziasmul care poarta toate lucrurile catre plenitudine si catre frumusete si ca este de datoria omului sa descatuseze acest suspin universal al Duhului. Parintele Staniloae spunea, tot asa, ca trebuie sa primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toti laolalta sa I-L inapoiem, dupa ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevarate, toate sunt importante. Dar daca nu vrem sa ramanem in stadiul de bune intentii, ne trebuie o unealta prin care sa le putem pune in practica. Iar aceasta este rugaciunea lui Iisus. Si pentru aceasta trebuie sa pornim la drum caci orice destin crestin este un pelerinaj catre „locul inimii”, unde Domnul ne asteapta, catre care ne atrage. Calatoriile nu fac decat sa exprime, sa inlesneasca, prin intalnirile prilejuite, prin inrauririle resimtite, aceasta calatorie launtrica.

Cautam omul, oamenii care sa ne dea „cuvinte de viata”, care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe… Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: „Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: „Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatarilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odata cu inspiratia. „Miluieste-ma” sau „Miluieste-ma pe mine, pacatosul” o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta.

La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine „spontana”, „neincetata”. Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. „Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu.

Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: „M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa”. „Actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc „contemplarea firii”: omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. „Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii” spune Sf. Maxim Marturisitorul”. – Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea „Rugaciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.

- Crestinul contemporan este implicat in multe activitati cotidiene, care il indeparteaza de rugaciune. Putem sa fim oameni duhovnicesti, in sensul amintit de dvs., avand preocupari diverse, lumesti?

- Indiferent de preocuparile fiecarui om, scopul vietii crestine este mantuirea, la care se poate ajunge numai printr-o stare permanenta de rugaciune. Exista o disciplina a rugaciunii, in sensul ca trebuie sa ne rugam dimineata, seara, la mese, chiar daca avem un program foarte incarcat. Nimic nu ne opreste sa avem un program de rugaciune. Printre toate preocuparile noastre putem sa ne gasim timp si pentru rugaciune. Apoi sa nu uitam de rugaciunea in comun, la Sfanta Liturghie, la care trebuie sa participam.

- Preacucernice Parinte Profesor, ce ne puteti spune despre vestita rugaciune a inimii?

- Aceasta rugaciune este foarte folositoare. Este rugaciunea pe care trebuie sa o avem in permanenta, pe care o putem practica in mereu. Ea este un model de rugaciune, o practica si un model cu o traditie foarte clara si veche in Biserica noastra. Cu alte cuvinte, Rugaciunea lui Iisus trezeste in inima o dragoste fara margini. „Ce este, oare, o inima iubitoare? Se intreaba Sfantul Isaac Sirul. Si iata cum raspunde: „Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile… Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat… chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau… se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Si tot el: „Ce este cunoasterea? – Simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? – Sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele. Iar pentru inima care o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu”, Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi, sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia – Vol. 8, pag. 421.

Totul culmineaza cu adevarata iubire de aproapele. Ma gandesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la inceputul veacului XX: „Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa–L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu” – Dupa cum aflam consemnat in aceeasi carte a lui Olivier Clement.

Drept maritorii nostri Parinti subliniaza faptul ca trebuie evitat proiectarea propriului tau psihism asupra celuilalt. Trebuie sa-l intelegi pe celalalt intr-o deplina lepadare de sine, pana cand ajungi sa afli in el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cat de mult poate fi intunecat, deformat acest chip de catre puterile raului. Atunci poti vedea inima omului ca loc in care binele si raul, Dumnezeu si diavolul, duc o lupta neincetata. In aceasta lupta trebuie sa se intervina nu prin forta exterioara, care nu poate duce decat la acel „cosmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugaciune. Poti interveni daca-ti pui toata increderea , daca te lepezi de orice dorinta interesata, daca, asemenea lui David, iti arunci armele si intri in lupta fara alta arma decat Numele Domnului. Si atunci Numele, devenit Prezenta, ne inspira cuvintele, tacerile, gesturile cu adevarat necesare. Celor care ajung in aceasta „stare de rugaciune”, totul le este „inapoiat insutit”; „Ei cunosc transfigurarea erosului, cautata cu atata disperare de adeptii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinara taina fiintelor si a lucrurilor, fata ascunsa a lumii. Primesc harismele paternitatii spirituale, darul vindecarii, darul proorociei. Aceasta paternitate – asemenea celei dumnezeiesti, pe care o reflecta – depaseste, integrand-o, dualitatea sexuala. Sfantul Serafim, reluand o straveche recomandare monahala, il sfatuia pe staretul Sarovului: „Fii ca o mama pentru calugarii tai” – Gasim relatat tot in lucrarea lui Olivier Clement.

Parintele Andrei Scrima, in lucrarea sa „Despre Isihasm”, citandu-l pe Sfantul Ioan Cassian, sustine ca „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se inalta deasupra actiunilor si gandurilor joase si pamantesti, se retrag si urca impreuna cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte inalt al singuratatii, acolo unde Iisus Hristos, desfacand sufletele din tumultul pasiunilor si separandu-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceste intr-o credinta vie si le face sa urce pe cea mai inalta culme a virtutilor unde El isi arata mai apoi, neacoperita, slava… si stralucirea chipului Sau celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…” Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va mai da in Iisus Hristos. „Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva, o rugaciune in care nu stim de ce sa-i multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam nici ce sa-i cerem. Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este rugaciune” – Afirma Parintele Profesor Dumitru Staniloae.

Trebuie sa precizam, inca o data, ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unite cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale. Uneori, celor induhovniciti li se dezvaluie tainele inceputurilor si ale sfarsitului omenirii si universului. Ei participa la trecerea istoriei catre Imparatie, la nasterea noului Ierusalim; isi afla locul in comuniunea „pacatosilor constienti”, cei care se roaga pentru mantuirea tuturor. Daca Biserica a condamnat apocatastaza origenista ca certitudine doctrinala si ca automatism cvasiciclic, ea a incredintat, in schimb, celor induhovniciti taina rugaciunii pentru mantuirea universala. „Rostind in rugaciunea lui Iisus „miluieste-ne”, ne amintim ca nu te mantuiesti de unul singur, ci numai in masura in care devii o persoana in comuniune, care nu mai e despartita de nimic.

Cel care invoca Numele devine prietenul Mirelui, se roaga ca toti sa fie uniti cu Mirele: „Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez”. Nu mai vorbeste de iad decat pentru el insusi, cu o smerenie fara margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lectie Sfantului Antonie, dezvaluindu-i ca se roaga ca toti sa fie mantuiti, el fiind singurul care merita sa fie osandit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, „spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit” – Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Parintele Profesor Dumitru Staniloae in lucrarea deja citata ne spune ca „in intalnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite care provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflexie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul”.

Prin urmare, trecand noi prin gama aceasta de stari sufletesti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Liniste aducatoare de bucurie si reconfortare sufleteasca, impacare cu Dumnezeu si cu sine. Minunea rugaciunii nu consta atat in implinirea ei, in induplecarea lui Dumnezeu, ci in atingerea tainica ce se efectueaza intre sufletul nostru limitat si Duhul nemarginit al lui Dumnezeu. „Inima omului se afla intr-o stare prielnica primirii harului si binecuvantarilor lui Dumnezeu. Din aceasta atingere odraslesc o serie de transformari binefacatoare in fiinta noastra. Rugaciunea se face intre noi si Dumnezeu in viata noastra umana. In adancurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugaciune, o comuniune discreta si rodnica intre noi si Dumnezeu. Fara aceasta relatie personala cu Dumnezeu prin rugaciune, credinta ramane o convingere teoretica, cultul o lucrare de forma externa. Fara rugaciune, lucrarii noastre morale ii lipseste profunzimea religioasa, fara rugaciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifesta in toata plenitudinea ei, se deschide un abis intre Dumnezeu si om” – Reliefeaza Parintele Ioan Bunea in cartea sa „Psihologia Rugaciunii”.

- Parinte Profesor, puteti sa ne adresati, acum, in incheierea acestui frumos, duhovnicesc si multfolositor dialog, cateva cuvinte, sfaturi sau concluzii?

- In incheiere, voi sublinia inca odata adevarul si realitatea ca, prin rugaciune omul paseste inaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul sau, despre desavarsirea si despre mantuirea sa, rugaciunea ramane suprema datorie a noastra, a tuturor crestinilor, vazand si constatand din cele enuntate aici importanta si actualitatea ei, fiind ieri, azi si in veci aceeasi; ea fiind semnul suprematiei morale si duhovnicesti in lume. Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si a mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului.

Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei din urma, neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un „rug aprins” intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui.

Asadar, Rugaciunea este o minune ce face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul. Urmeaza doar sa-i intelegem sensul si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra caci ea este semnul omenitatii si izbavirii noastre!.

- Va multumesc foarte mult, Preacucernice Parinte Profesor, pentru toata caldura, dragostea si amabiltatea, dorindu-va mult succes, mult spor si multe impliniri duhovnicesti, in continuare!.

- Doamne ajuta, cu multa bucurie!.

Interviu realizat de Stelian Gombos.

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4424

Voteaza:

Interviu cu Parintele Ioan Cristinel Tesu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE