Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei Mareste imaginea.

- Atunci când vine pe lume, mica făptură plăpândă care se cheamă om se întristează şi începe să plângă. Ştiinţa îşi are explicaţia ei pentru acest fenomen. Noi însă am dori să cunoaştem părerea dumneavoastră în această privinţă: trebuie să vedem oare un simbol în acest prim strigăt care însoţeşte venirea pe lume a unei noi vieţi?

- Voi răspunde folosindu-mă de cuvintele pe care le-am auzit rostite de cineva, care cred că sunt valabile şi pentru timpurile noastre, şi pentru viitorime: „Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi." Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.

- Am intitulat aceasta serie de emisiuni „în timp ce îngerii dorm", gândindu-ne la copii, la aceste făpturi care ne fac să cugetăm la curăţie, nevinovăţie, bunătate. Cum este oare cu putinţă ca astfel de făpturi plăpânde, curate şi bune să se preschimbe uneori în oameni în stare de cele mai mari rele? Ce stă la originea pornirilor rele la om: genetica sau factorii externi?

- Este adevărat că există, aşa cum aţi spus, o influenţă şi o povară a eredităţii, a genelor, apoi a circumstanţelor vieţii, mai întâi familiale, apoi sociale. Dar, până la urmă, totul depinde de fiecare ins. Având această libertate a noastră, putem să ne purtăm aşa cum voieşte Dumnezeu, Care pentru aceasta ne-a creat, ca făpturi, adică vrednice de numele de om. Dar putem să acţionăm şi în mod cu totul opus, aşa cum spune filosoful Bozidar Knezevic, atunci când afirmă că omul este o făptură care poate bucura şi pe Dumnezeu, şi pe diavol. Lucrul acesta ne trimite la cuvintele lui Hristos: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său şi-l va pierde? Care va fi plata celui care se leapădă de sufletul său? Ce poate pune în locul sufletului? Despre aceasta este vorba. Omul trebuie să fie conştient că nu are decât o singură viaţă de trăit şi că trebuie să se folosească cât mai bine de ea, gândindu-se la raţiunile pentru care Dumnezeu ne-a creat. Ne-a creat ca să ne facă părtaşi la fericirea vieţii celei veşnice, în sânul împărăţiei Lui

- Preafericirea Voastră, se pare însă că e lesnicioasă şi uşoară calea care duce la păcat, iar cea care duce la virtute este anevoioasă şi grea. Biserica ne învaţă că există căi strâmte şi căi largi. Care sunt aceste căi?

- Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă şi anevoioasă este calea şi puţini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulţi sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Că nouă, aşa cum suntem, ne este mai lesne să umblăm pe calea păcatului, cea largă, decât pe calea cea strâmtă, ne-a tâlcuit un om de mare înţelepciune. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă şi sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitaţia; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiş, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi şi să pieri.

La ce-i foloseşte omului că toate-i sunt uşoare şi simple, dacă la sfârşit îl aşteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăţi şi am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, şi Hristos ne-a spus că este aşa: Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar urmându-L pe Hristos, să ştim bine că vom avea de înfruntat încercări şi ispite, care nu se sfârşesc decât în împărăţia cerească, în fericirea din împărăţie.

- Preafericirea Voastră, nu este simplu să duci o viaţă cu adevărat întemeiată pe principiile creştine. Credeţi că tot aşa este şi pentru noi, cei care trăim în lume?

- Il avem pe Evanghelistul Ioan, care ne vorbeşte despre aceasta, iar poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. De ce? Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează mult mai mult decât facerea de bine. Dacă, de pildă, am deprins obiceiul de a fuma - drogul cel mai la îndemână -, devenim sclavii lui şi nu ne mai putem opri. Dar nu este vorba numai de obişnuinţă, ci de faptul că este un drog care pătrunde în celule - căci, potrivit alcătuirii noastre, sângele şi oxigenul pătrund în plămâni şi se răspândesc în tot organismul -, şi fumătorul nu mai poate respira un aer curat. De aceea, este foarte greu să scapi de relele deprinderi care pătrund în tine.

Hristos spune: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine să intri fără un ochi în împărăţia cerească, decât, având amândoi ochii, să mergi la moarte şi la păcat. A te elibera de relele deprinderi, de păcate, este ca şi cum ţi-ai scoate un ochi ori ţi-ai tăia o mână. E greu şi dureros de îndurat, pentru că săvârşim o silnicie contra propriei noastre firi. Fiindcă ne-am deprins cu păcatele. Trebuie, aşadar, să violentăm violenţa, ca să vorbim în limbaj modern, pentru a scăpa de această silnicie. A fi creştin este întotdeauna cu putinţă, dar nu putem rămâne creştini în mod mecanic şi superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

- Preafericirea Voastră, vorbim adesea despre bine. Totuşi, se întâmplă ca bunătatea să fie socotită totuna cu naivitatea şi prostia. De fapt, scopul nu este numai să fii bun, ci să pui alături de acest concept şi alte valori.

- Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creştinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui şi-l sfâşie - dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâşiaţi şi să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul şi începe să-şi ascută dinţii şi să-şi scoată ghearele, adică mielul învaţă să urle ca lupul şi se preschimbă în lup. Dar, iarăşi, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume.

Şi El ne dă soluţia: Fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Iată că mintea şi înţelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupeşti cu care privim această lume, cum privesc muştele şi albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muştele şi albinele nu-l au şi nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligenţa - acest văz lăuntric - este rece, raţiunea este rece, insensibilă. In vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun." Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înşele... Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, realizăm că trebuie să sporim în înţelegere, dar deopotrivă şi în bunătate. Aşa se menţine echilibrul minţii. Bunătatea şi înţelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

In Vechiul Testament (III Regi 3,l6-28) aflăm o istorisire despre două femei care, locuind în aceeaşi casă, au născut fiecare câte un prunc; într-o noapte, pruncul uneia dintre ele însă moare din neglijenţa mamei; aceasta pune pe furiş pruncul ei mort în patul celeilalte şi ia pruncul aceleia; sculându-se aceea, vede lângă ea pruncul mort, dar, uitându-se mai bine, îşi dă seama că nu este fiul ei. Şi venind înaintea regelui, cere să i se facă dreptate. Şi se certau între ele, spunând fiecare că al ei este pruncul viu, iar pruncul mort, al celeilalte. Atunci regele porunceşte să se aducă o sabie şi să se taie pruncul cel viu în două, şi să se dea fiecărei femei câte o jumătate. Insă femeia al căreia era cu adevărat copilul cel viu îi spune regelui: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!" - căci i se rupea inima de mila fiului ei. Atunci regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!" Oare nu era dreaptă hotărârea dintâi, să i se dea fiecăreia câte o jumătate? Dar aşa cum spune adagiul latin: Summum jus, summa injuria (Suprema dreptate este o supremă nedreptate). O dreptate absolută se preschimbă uşor în nedreptate, mai ales atunci când se şi aplică.

- Preafericirea Voastră, tocmai aţi vorbit despre această „jumătate" a fiecăreia. Or, de-a lungul vieţii, fiecare dintre noi îşi caută „jumătatea", adică dragostea. Biserica înfăţişează căsătoria ca una dintre Sfintele Taine, iar Sfânta Scriptură spune că bărbatul şi femeia sunt un singur trup (Facerea 2, 24). Ce înseamnă lucrul acesta, mai precis?

- Aceasta înseamnă că cei doi sunt complementari din punct de vedere fizic, dar sunt două personalităţi independente. Iubirea este cea care trebuie să menţină unitatea căsniciei. Nu mă gândesc numai la iubirea fizică, ci la iubirea creştină care îi uneşte pe cei doi, care duce la naşterea de prunci, iubirea despre care Apostolul Pavel spune că nu se stinge niciodată.

Prorociile încetează şi pier, pentru că devin realitate; iubirea dăinuie, pentru că nu este nimic mai presus de ea în care să se schimbe. Credinţa se preschimbă şi ea în vederea celor crezute, nădejdea, în vederea celor nădăjduite, dar iubirea nu se schimbă şi nu se preschimbă, ci dăinuie veşnic - căci Dumnezeu este iubire, iar cine rămâne în iubire, rămâne întreg în Dumnezeu.

E vorba, fireşte, de iubirea cea desăvârşită, spre care trebuie să tindem necontenit. Dar dacă nu ne-am face un ţel din desăvâşirea aceasta, cum ne-am putea apropia de ea?

- Vorbiţi despre iubire şi totul pare frumos şi armonios. Pentru ce însă există atâtea căsnicii distruse, atâţia copii singuri şi nefericiţi, atâtea certuri între soţi şi tinerii îndrăgostiţi?

- Oamenii aceştia nu au înţeles ce este iubirea creştină, iubirea care nu cere nimic pentru sine, ci pururea se îndreaptă spre celălalt - când te preocupă persoana ta, începi un fel de negoţ. Fireşte, aici nu-i vorba de naivitate, ci de jertfelnicie şi slujire. In Biserică, mărirea se măsoară după mărirea slujirii. In Kosovo am întâlnit o mamă care avea un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi. Fiul ducea o viaţă uşuratică şi avea o soţie plină de toane. Intre ei - spunea biata mamă - erau numai certuri şi viaţa pe care o duceau era de nesuportat. Nora ameninţa că se omoară dacă o alungă din casă, şi soţul ei spunea că şi el se omoară dacă pleacă ea.

La început, cearta lor mi s-a părut copilărească şi rizibilă. Dar, cugetând mai bine, mi-am dat seama că era vorba aici de o mare nefericire. Cei doi se iubeau, dar fiecare nu ştia să zică altceva decât: „Dacă mă iubeşti, ai să faci ce vreau eu."

Nu înţelegeau că datoria lor era să facă tot ce le sta în putere pentru binele celuilalt, ascultând de Apostolul care spune: Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi.

- Preafericirea Voastră, aţi declarat că în creştinism nu este nici bărbat, nici femeie.

- Intr-adevăr, după cum Sfântul Apostol Pa-vel spune că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, tot aşa nu mai este nici bărbat, nici femeie, ci noi toţi suntem una în Hristos. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce Hristos aşteaptă de la bărbaţi, aşteaptă şi de la femei. Aceleaşi principii morale şi aceleaşi porunci li s-au dat şi unora, şi altora.

Sfântul Grigorie Teologul precizează că, potrivit legilor lumeşti, date de bărbaţi, aceştia au drepturi pe care femeile nu le au. Noi însă nu acceptăm astfel de legi, pe care, de altfel, nici nu le recunoaştem. Aceasta este poziţia Evangheliei, iar dacă ea se aplică în căsnicie, conduce la unire şi la o atmosferă prielnică împlinirii copiilor, potrivit principiilor cuvenite. Noi trebuie să ajungem la iubire, adică la puterea de a sluji, potrivit cuvintelor lui Hristos: Toate câte voiţi să vă facă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, atunci în societatea noastră, şi în întreaga lume, toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

- In zilele noastre, dorinţa femeii de a se emancipa este tot mai presantă. Femeia vrea să fie egală cu bărbatul. Nu s-a pierdut ea oare astfel într-un anume fel ca mamă şi femeie?

- Desigur. Mahatma Gandhi, un mare bărbat al poporului indian şi al întregii umanităţi, a spus: „Dacă femeia lasă să se împlinească în ea ceea ce este matern, ceea ce este feminin, ceea ce i s-a dat cu adevărat femeii, nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă."

- Otto Weininger a reflectat şi el asupra acestui subiect...

- Acest autor crede că un bărbat este 80% masculin şi 20% feminin. Atunci un astfel de bărbat va căuta o femeie care să fie 80% feminină şi 20% masculină, pentru a se ajunge la plenitudinea fiinţei, la unitate pură. De aici el extrage principiul valorii absolute a monogamiei, a unei unice soţii, şi afirmă că în toată această lume nu există decât o singură femeie anume care să-l completeze deplin pe un anume bărbat. Este limpede că nu este cu putinţă ca bărbatul s-o găsească tocmai pe această femeie. Dar el o va căuta pe aceea care se apropie cât mai mult de un astfel de ideal, iar când o găseşte, se ajunge la împlinirea unităţii. Un alt bărbat, care are nevoie de un tip de femeie cu totul diferit, se întreabă: „Ce-a putut găsi bărbatul acesta la o astfel de femeie?" Răspunsul este că a găsit completarea care-i este necesară, care îi permite să se împlinească.

- Otto Wininger a spus de asemenea că din unirea iubitoare dintre femeia cea mai feminină şi bărbatul cel mai masculin se nasc copiii cei mai împliniţi. Ce puteţi spune despre o astfel de afirmaţie?

- Acesta este desigur cazul în care cei doi soţi se completează din punct de vedere psihic, o condiţie fundamentală pentru ca pruncii să se zămislească şi să se nască în condiţii optime şi să se dezvolte normal. Dar în celelalte situaţii, aşa cum se întâmplă adesea, copiii suferă.

Dacă mama nu vrea să nască făptura care a luat viaţă în pântecele ei, lucrul acesta se va răsfrânge încă din perioada concepţiei asupra fătului, iar copilul va fi nefericit şi trist de-a lungul existenţei sale.

In satul meu natal, ţăranii spun că femeia însărcinată nu trebuie să se uite la nimic urât şi rău, pentru că tot ce o tulbură pe ea îl tulbură şi pe făt.

- Aţi vorbit despre copii nefericiţi. în epoca în care trăim, nu putem spune că ne creştem copiii în condiţii prielnice. Tineretul nostru este destul de debusolat, îşi găseşte satisfacţia în lucruri inutile, lipsite de valoare. Vrea să-şi satisfacă pe dată orice plăcere. Cum am putea să-l sfătuim, cum poate Biserica să-i vină în ajutor astăzi, când asistăm la o tot mai mare întoarcere la religie?

- Tinerii, care au înainte viitorul şi o viaţă lungă, nu au întotdeauna timp să reflecteze asupra sensului şi scopului existenţei. De aceea se îndreaptă adesea spre ceea ce-i atrage pe moment, cu preţul uitării de sine. Şi atunci fac multe lucruri pe care apoi le regretă. La Ecclesiast stă scris: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Lucrul acesta îl uită adesea tinerii şi întrec măsura, spre nefericirea lor. Avem, de asemenea, în Evanghelie, pilda fiului celui risipitor; unii exegeţi spun că dacă Noul Testament s-ar fi pierdut şi ar fi rămas numai această pildă, ea singură ar fi de ajuns să-i ţină locul.

Intr-adevăr, prin ea Hristos ne arată ce este păcatul, ce este pocăinţa, ce înseamnă să-ţi îndrepţi viaţa. Păcatul constă în a întoarce spatele lui Dumnezeu şi a te îndrepta în direcţia contrară, cum a făcut fiul risipitor, care şi-a părăsit casa părintească, tatăl şi fratele, şi s-a dus într-o ţară străină. Tânăr şi nepriceput cum era, a luat-o pe o cale greşită. Banii i-au adus prieteni mulţi, cu care a petrecut în desfătări, bând şi mâncând. Dar risipindu-se banii, s-au risipit şi prietenii, şi tânărul nostru ajunge în sărăcie şi lipsă, şi nu mai ştie cum şi din ce să trăiască. Şi atunci îşi spune: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foamei (Luca 15,17). Şi-atunci se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său. Iar tatăl îl vede de departe şi-l întâmpină cu iubire, iar când fiul îi spune: Tată, nu mai suntvrednic să mă numesc fiul tău, el răspunde cu mărinimie: Aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15,21-24).

Orice păcat pricinuieşte moarte. Ce bucurie este aceasta pe care o simte tatăl când fiul risipitor, pierdut, este regăsit? Este bucuria de a-l vedea din nou viu pe cel ce era mort...

Aceasta este esenţa Evangheliei lui Hristos, care ne învaţă ce este păcatul, ce este pocăinţa, ce înseamnă să-ţi schimbi viaţa şi să câştigi împărăţia veşnică.

- Preafericirea Voastră, observăm un interes sporit pentru viaţa monahală în rândul tineretului. E vorba de o fugă de viaţa de zi cu zi, de dorinţa de a se pune la adăpost, de un sentiment de dezamăgire sau, dimpotrivă, de atracţia faţă de un nou mod de viaţă?

- Dacă acest interes se naşte din dezamăgire faţă de lume, nu este decât un foc de paie. Mai degrabă se cuvine să fie produs de atracţia faţă de viaţa creştină sau, mai precis, faţă de o viaţă creştină mai intensă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această întrebare: „Dacă doi oameni la fel de puternici şi de aceeaşi vârstă se întrec în aler-gare, unul cu un sac greu în spate, celălalt, fără nici o povară, care dintre ei va câştiga? Fireşte, cel care nu are nici o povară de dus." De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care nu are grija familiei se poate îngriji nestingherit de înălţarea sa duhovnicească... Adică îşi poate de-l dica tot timpul şi întreaga putere sporirii în virtuţi, dedicându-se deplin împlinirii lor şi ferindu-se de orice prilej de păcat.

Trebuie, fireşte, să ţinem seama de societatea actuală şi de importanţa pe care ea o acordă valorilor materiale. Când copiii construiesc în joacă baraje din pietre şi din lemne la malul apei, adesea apa se revarsă, le strică şi le mută în cu totul alt loc; aşa şi tinerii din ziua de azi, sătui de atâta educaţie materialistă, când descoperă o altă perspectivă, pur duhovnicească, se îndreaptă spre acest lucru cu totul nou pentru ei.

Inaintea oricărui om - şi mai cu seamă a creştinului - stau două căi: a căsătoriei trăite în virtute şi în cinste, sau a monahismului, care şi el se trăieşte în virtute şi în cinste.
Puţini oameni primesc tunderea în monahism la prima tinereţe, pentru că nu ştiu despre ce este vorba cu adevărat. Nu ştiu la ce se renunţă, nici ce se primeşte. Monah ajungi la vârsta maturităţii, când ştii pentru ce se face făgăduinţa celibatului şi ce înseamnă toate celelalte făgăduinţe.

- Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice. Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

- Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai", cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. în faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa. Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!" Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu.

Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără con-strângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.

Interviu realizat de Marina Rajevic-Savic pentru emisiunea „In timp ce îngerii dorm", pe 24 aprilie 1996.

 

Articol preluat din cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre" de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia

Cumpara cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre"


 

16 Iunie 2015

Vizualizari: 1963

Voteaza:

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE