Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei Mareste imaginea.

- Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice." (De fapt aceste cuvinte, citate des de Patriarhul Pavle, sunt ale Sfântului Grigorie Teologul). Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

- Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai", cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. In faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa.

Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!" Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu. Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.

- Poate exista libertate fără Dumnezeu? Este ea primejdioasă?

- Libertate fără Dumnezeu nu poate fi. In orice caz, Dumnezeu este o fiinţă liberă. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Dumnezeu simbolizează tot ce este bun, tot ce este bine, în care este cuprinsă aşadar şi libertatea. Dumnezeu este o fiinţă liberă în cel mai mare grad; El are o libertate în care săvârşirea păcatului este cu neputinţă. Pe noi şi pe îngeri ne-a înzestrat cu o libertate mai mică, în care există posibilitatea de a păcătui. Ţine de noi să ne înălţăm necontenit, să ne întărim şi să ajungem la acea libertate superioară, în care este cu neputinţă a mai săvârşi vreun păcat, dacă voim aceasta.

Cu cât săvârşim mai mult păcatul, cu atât cădem mai mult într-o stare de non-libertate, până în momentul în care trecem peste un prag dincolo de care cădem într-o stare de non-libertate totală, în care nu mai putem să nu păcătuim. Distanţa dintre „imposibilitatea de a păcătui" şi „imposibilitatea de a nu păcătui" este imensă. Fiecare om este confruntat cu o astfel de alegere. Direcţia spre care se îndreaptă depinde, până la urmă, de el. Familia, societatea, ceilalţi oameni îl pot ajuta prin viaţa şi pilda lor, dacă însă aceasta este dorinţa lui.

- Foarte adesea, chiar şi atunci când ne dedicăm unor activităţi bune şi plăcute, se întâmplă că nu avem din ele bucuria cuvenită. Ce ne împiedică să ne bucurăm de reuşitele noastre în lucrul pe care îl facem?

- Trebuie să primim cuvântul lui Hristos, Care spune că înaintea lui Dumnezeu mărimea noastră este pe măsura mărimii slujirii, şi nimic altceva. Fireşte că omul este în măsură să slujească în orice lucru pe care îl face. Savantul poate contribui la binele umanităţii. Tot aşa artistul. In orice activitate, putem lucra în sensul slujirii. Dacă omul îşi concepe în felul acesta munca sa, îşi va păstra întotdeauna în suflet o stare de beatitudine, nu doar de fericire. Nimeni nu-l va putea răpi din ea, nici vorbele rele, nici lipsa de recunoaştere a muncii sale. Va fi fericit în măsura în care va atinge scopul pe care şi l-a propus. Dimpotrivă, atâta vreme cât vrem să avem parte de slavă în această lume, să primim laude de la oameni, ne este greu, căci ne lovim negreşit de pizma sau de răutatea unora. O istorisire greacă ne vorbeşte de un anume Aristide, numit „Cel drept". Dar nimeni nu poate fi deplin drept şi virtuos, şi să nu greşească niciodată faţă de cineva. Aristide a fost drept şi a făcut dreptate, şi totuşi s-a cerut ostracizarea lui. Atenienii s-au adunat în for ca să voteze. Lângă Aristide s-a aşezat un ţăran, neştiutor de carte, care, necunoscând cine este, l-a rugat să scrie în locul lui pe tăbliţă: „Să fie exilat!" Atunci Aristide l-a întrebat: „Il cunoşti pe acest Aristide?" Acela a răspuns: „Nu l-am văzut niciodată." Şi iarăşi l-a întrebat: „De ce vrei să fie exilat? Ţi-a făcut vreun rău, a fost nedrept cu tine?" „Nu, dar m-am săturat să tot aud de dreptul Aristide!" Atunci Aristide, fără să şovăie, a scris pe tăbliţă: „Să fie exilat!" Cam aşa se întâmplă adesea lucrurile.

- Preafericirea Voastră, în ce măsură Biserica este capabilă să răspundă la problemele evocate aici? In ce măsură este ea pregătită, prin preoţii ei, să înfrunte toate problemele ce-i stau înainte?

- Epoca noastră este foarte grea. Preoţii noştri au ieşit din sânul poporului. Dacă nivelul duhovnicesc al poporului este ridicat, nu este greu să sporeşti. Dar noi ştim cât de mult am dat înapoi în acest domeniu. E nevoie de timp şi de multe strădanii pentru ca omul să se ridice la nivelul la care poate acţiona asupra celorlalţi în mod pozitiv.

Este important să avem mereu în minte cuvintele lui Savonarola care, trăind într-o epocă în care creştinismul făcuse un pas înapoi, a spus: „Biserica primară avea potire de lemn şi preoţi de aur. Astăzi, avem potire de aur şi preoţi de lemn." Trebuie să avem întotdeauna în minte că a avea sau nu preoţi de lemn depinde de noi. Bineînţeles, a noastră este strădania de a fi de aur, iar Dumnezeu ne va ajuta să fim la înălţimea cerută de vremea de acum. Intâi prin cuvânt, dar şi prin viaţa noastră, dăm noi mai multă mărturie despre Evanghelia lui Hristos, în mediul specific în care trăim.

- Se spune că în epoca noastră sunt o mulţime de persoane atinse de nevroză. Care este cauza nevrozei omului?

- Caracterul dezechilibrat al învăţământului conduce adesea la situaţia că elevii, fie ei şi dotaţi, nu progresează decât pe plan intelectual. Este important să ne imunizăm contra acestui rău, care este nevroza, ca să ne fortificăm deopotrivă fizic şi spiritual şi să putem rezista la diversele ispite. Copiii adesea au o viziune parţială asupra lumii, chiar dacă sunt elevi foarte buni şi buni studenţi. In faţa nefericirilor noastre recente, aceşti tineri au arătat că nu sunt pregătiţi să înfrunte asemenea greutăţi. Aşa se ajunge la nevroză, la căderi, la alunecări.

- Preafericirea Voastră, consideraţi că dacă în om există o armonie, dacă există şi un echilibru spiritual, îi va fi mai greu să se îmbolnăvească psihic şi fizic?

- Fireşte. Şi mai întâi la nivel psihic. Lucrul acesta corespunde cuvintelor lui Hristos: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi printre lupi. După cum se vede, intelectul nu este singurul care lucrează în om; există şi bunătatea, ceea ce înseamnă să devii mai puternic în faţa lumii, în faţa răului.

Odată aflată armonia, omul poate rezista. Odată ce-a dobândit armonia lăuntrică, omul este în măsură să facă faţă şi, dacă dreptatea dumnezeiască o cere, să îndure toate încercările, chiar pierderea vieţii. Va putea să-şi îmbrăţişeze vrăjmasul fără să-şi piardă sufletul, nici cinstea lui, nici cinstea neamului.

- A ajunge să-ţi îmbrăţişezi vrăjmaşul? Nu este vorba aici de o iertare cu caracter patologic?

- Nu, o astfel de purtare faţă de vrăjmaş împlineşte porunca Domnului: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5,44-45).

Iubirea faţă de vrăjmaş nu este o simplă emoţie care mă îndeamnă să-i spun celui care vrea să mă omoare: „Frate!" Aici e vorba despre altceva. Vrăjmaşul nostru nu pricepe că se îndreaptă spre osânda cea veşnică şi nu ştie ce face. I s-au pus ochelari de cal, ca să nu vadă decât ce-i stă înainte, fără să ştie încotro merge. Dar noi vedem, noi ştim. Aici este tristeţea, că omul acesta unic şi de neînlocuit va pieri în chinuri veşnice. Numai prin căinţă şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu se poate mântui, schimbându-şi viaţa.

La începutul acestor nenorocite războaie din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, Biserica noastră a introdus la slujbe o rugăciune zilnică pentru duşmanii noştri, ca Domnul să-i călăuzească pe calea dreptăţii şi a libertăţii... Ne rugăm de asemenea pentru toţi cei care săvârşesc păcate, şi pentru toţi ceilalţi.

Ne rugăm pentru poporul nostru, dar şi pentru duşmanii noştri.

- Preafericirea Voastră, de necrezut şi minunat, aşa se arată iubirea pe care o aveţi pentru fiecare persoană. Lucrul acesta este foarte rar în lumea de azi. Cum putem învăţa că există o valoare a fiecărui om în parte?

- Lucrul acesta, fireşte, se dobândeşte mai întâi în sânul familiei, unde suntem legaţi prin puternice legături de sânge, în unitatea familială. Mai înainte de oricine, părinţii au datoria de a le oferi copiilor iubire. Această iubire le va lumina întreaga viaţă. Iubirea nu este o slăbiciune, ci o forţă care ne mişcă să-i iubim până şi pe vrăjmaşii noştri.
Lucrul acesta pare greu, dar nu cu neputinţă de dobândit. In felul acesta, omul ajunge să fie iubit de Dumnezeu şi de folos pentru oameni.

Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre, Jean-Claude Larchet; Editura Sophia

Cumpara cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre"


Pe aceeaşi temă

30 Octombrie 2015

Vizualizari: 2949

Voteaza:

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE