Marturia Mitropolitului Kallistos Ware despre Mitropolitul Antonie de Suroj

Marturia Mitropolitului Kallistos Ware despre Mitropolitul Antonie de Suroj Mareste imaginea.

- Vlădica, mai înainte de a ne vorbi despre prima dumneavoastră întâlnire cu Mitropolitul Antonie, spuneţi-ne câte ceva despre Preasfinţia Voastră.

- Sunt mitropolit de Diocleia, numit de Patriarhia de Constantinopol. Nu am fost ortodox de mic, ci am fost crescut în Biserica Anglicană. Am devenit ortodox la vârsta de 23 de ani, iar după şapte ani am fost hirotonit diacon şi preot sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol. Am fost runs în monahism la Mănăstirea Sfântului loan Teologul din insula Patmos. Vreme de treizeci de ani, începând cu anul 1966, am predat aici, la Universitatea din Oxford, cursul de Ortodoxie Răsăriteană. Tot din acelaşi an am fost numit deriv al bisericii greceşti din Oxford. Am ieşit la pensie in urmă cu zece ani şi locuiesc mai departe aici, la Oxford. Particip la diferite acţiuni iniţiate de Biserica Ortodoxă. Sunt co-preşedinte al Comisiei Internaţionale pe probleme de relaţii între Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană, şi de asemenea membru al Comisiei Internaţionale pe probleme legate de relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

- Când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe Vlădica Antonie?

- Din câte îmi amintesc, cred că prima dată ne-am întâlnit în 1955, când am ascultat cuvântul pe care l-a ţinut la o conferinţă a Frăţiei Sfântul Alban şi Sfântul Serghie, frăţie consacrată stabilirii legăturilor între Răsărit şi Apus. Era un membru activ al acestei frăţii, care îmi pare că l-a şi chemat să se mute de la Paris la Londra. Vreme de mulţi ani el a luat parte la adunările şi conferinţele lor şi am început de atunci să-l întâlnesc destul de des. Ne-am întâlnit şi la Oxford, căci venea în vizită aici în parohie.

Mergeam la Liturghiile la care slujea el şi de asemenea am vorbit şi faţă către faţă, mai cu seamă în perioada anilor ’70. Incepând cu anii ’80 nu l-am mai văzut atât de des. Eu nu am făcut niciodată parte din Patriarhia Moscovei, căci ţineam de Constantinopol, dar lucram adesea împreună cu el.

- Vă mai amintiţi despre ce discutaţi în acei ani?

- Pentru prima dată când l-am auzit vorbind, ţinea un cuvânt despre Sfânta Treime, dar am fost cu totul uluit după aceea ascultându-i cuvântul despre moarte pe care l-a ţinut; de fapt au fost mai multe. Inţelegerea pe care o avea acest om era cu adevărat plină de adâncime. Predicile acestea despre care vă spun au fost apoi publicate în jurnalul Frăţiei Sfântul Alban şi Sfântul Serghie. In discuţiile noastre personale la fost o vreme când m-am spovedit la el, cugetam împreună pe mult mai multe teme, de pildă despre rugăciune. Imi amintesc un sfat pe care mi l-a dat intr-un chip toane lămurit: nu trebuie să ne temem, ci să fim noi înşine. Să nu îngădui altuia să aibă putere de influenţă asupra ta, să te cunoşti bine pe tine însuţi. Eu am spus acestea acum cu propriile mele cuvinte, dar sensul este acesta şi îl găsesc caracteristic pentru cine era Vlădica Antonie şi pentru felul cum înţelegea să-şi rânduiască viaţa.

Dacă îl putem numi teolog? Fără îndoială că el teolog de academie nu a fost, nu a creat un sistem de gândire, dar era un om de o cultură vastă, măcar că nu se impunea deloc în timpul discuţiei cu nesfârşite definiţii şi staturi. Abordarea lui era adânc personală şi accentua adesea că viaţa creştină se alcătuieşte din întâlniri personale.

Pentru el, a fi creştin nu însemna simpla primire a unor rânduieli - cum ar fi postul, metaniile. Pentru el, viaţa creştină era întâlnirea omului cu Dunmneu. Intâlnirea personală, faţă către faţă, cu Hristos.

Imi amintesc cum povestea despre ptopria lui venire la credinţa în Hristos, cum, necredincios fiind, s-a gândit:

"Totuşi, poate să aflu şi eu ceva despre creştinism, să iau să citesc una dintre Evanghelii." Uitându-se la cele patru Evanghelii, a văzut că cea după Marcu era cea mai scurtă, aşa că a ales-o pe ea. Şi povestea cum a început să citească Evanghelia ca un necredincios şi a terminat-o simţind fără nici o urmă de îndoială că Hristos stătea înaintea lui. Nu se referea la o vedenie sau la faptul de a fi auzit vreun glas, nu, ci la simţirea lăuntrică deplină a prezenţei lui Hristos. Din acea clipă a devenit creştin. E important faptul că el însuşi nu a fost convins de vreun argument de tip filosofic, ci trăind prezenţa Dumnezeului Celui Viu.

-Astăzi au apărut foarte mute cărţi de-ale lui. Numele său e unul dintre cele mai cunoscute în Rusia si chiar în lume, ca cel al unui mare dascăl al Dreptei Credinţe. După părerea dumneavoastră, care sunt darurile acestor cărţi?

- Eu nu cred să se fi aşezat Vlădica vreodată la masa de scris şi să înceapă a scrie o carte. Cred că tot ce a scris el personal este un articol în limba franceză pe tema metodelor psihosomatice folosite în Rugăciunea lui Iisus, şi care apoi a fost tradus în limba engleză.

Tot ce s-a editat apoi sunt de fapt transcrieri ale predicilor lui. Dar nu cred nici măcar că s-a ocupat să le corecteze: puterea lui era cuvântul rostit. Vorbea englezeşte corect şi curat, dar nu era limba lui maternă, deşi o stăpânea şi o folosea foarte eficient. Ii ascultai cuvintele şi simţeai fără nici o urmă de îndoială năzuinţele lui adânc creştineşti. Vorbea cu o sinceritate cuceritoare si era limpede că fiecare cuvânt pe care îl rostea tăinuia in sine sensuri adânci. Nu vorbea niciodată după schiţe mai înainte alcătuite, aşa încât nu rămânea întotdeauna strict prins de tema cuvântului, dar, cu toate acestea, puterea caracterului său, a felului de a vorbi sau poare mai bine zis puterea celor pe care le împărtăşea oamenilor îi ţinea nemişcaţi.

Mie mi s-a întâmplat ca, citind predicile din cartile lui, un argument sau altul să-mi rămână nelimpezit pană la capăt, pentru că Vlădica trecea de la o tema ia alta foarte des şi părea uneori că nu cu o legătură evidentă între ele. In vreme ce, atunci când îl ascultai, acest lucru nu-l trăiai deloc ca pe o lipsă, în forma scrisă se întâmpla. Mi s-a părut o excepţie de la această „regulă” una dintre cărţile lui nu foarte cunoscute, Cugetări pe o temă dată, şi chiar am făcut această observaţie editurii, dar a reieşit că redactorul corectase foarte mult textul, or, mie mi se pare că este mult mai fericit cazul când Vlădica este lăsat să se exprime aşa cum socotea el de cuviinţă.

Darul extraordinar pe care l-a avut acest om a fost acela de a putea vorbi unei mulţimi întregi de oameni ca si cum ar fi stat la un cuvânt de taină cu fiecare suflet în parte. Cel care stătea înaintea lui ascultându-l simţea că vorbeşte cu el, anume cu el personal, fără nici o importanţă că în încăpere se aflau câteva sute de oameni. Aşa era cuvântul Vlădicăi. Or, într-o carte mi se pare că nu poţi reda acest lucru.

Vlădica avea propria lui manieră de raportare la realitate, o manieră adâncă şi foarte personală, care poate că nu era întotdeauna cea tradiţională.

…Imi amintesc chiar că-mi spunea că nu a izbutit niciodată să le citească din scoarţă în scoarţă pentru că îşi pierdea interesul. Dar, fireşte, el era un alt tip de om, era cercetător, cu o metodologie de lucru extrem de sistematică. In vreme ce abordarea Mitropolitului Antonie era cu totul alta. Mă uimesc eu singur când văd cât de mult îmi amintesc din predicile lui, câte cuvinte, câte pilde, câte cugetări. Acelaşi lucru îl pot spune şi cu privire la discuţiile pe care le purtam. Nu puţine au fost învăţăturile pe care Vlădica mi le-a transmis astfel, şi acesta este şi chipul în care el continuă să trăiască în sufletul meu şi acum. Mă surprind adesea de pildă cum în predicile sau spovedaniile pe care le fac mă folosesc de gândurile, de atitudinile pe care Vlădica le împărtăşea cândva cu mine.

- In anii ’70 Mitropolitul Antonie a refuzat să se stabilească în SUA. A rămas pentru a întări Dreapta Credinţă în Marea Britanie. A fost cel care a început să slujească întrebuinţând frecvent cele două limbi: slavona şi engleza. Spuneţi-ne câte ceva din ceea ce socotiţi dumneavoastră a fi fost influenţa pe care a avut-o el în Ortodoxia din Marea Britanie.

- Da, e chiar interesant faptul că, din câte ştiu eu, Vlădica nu a fost niciodată în SUA. Dacă s-ar fi dus 1935 şi 1947 s-a nevoit în Sfântul Munte Athos, fiind tuns în monahism in anul 1927. A dobândit o recunoaştere internaţională ca cercetător in domeniul patrologiei. In anul 1947 a fost nevoit să părăsească Muntele Athos pentru a se stabili în Marea Britanie. Din 1951 intră sub jurisdicţia Patriarhatului Moscovei, opt ani mai târziu devenind episcop de Volokolamsk, iar din 1960 este numit arhiepiscop de Bruxelles şi Belgia. A protestat împotriva prigoanelor din Rusia Sovietică, pe care a vizitat-o, începând cu 1956, de douăzeci de ori.

Incă din 1960 el predica în multe părţi ale Marii Britanii, mai cu seamă oamenilor care nu ţineau de Biserica Ortodoxă. Dacă s-ar fi hotărât să meargă în America, ar fi avut fără îndoială un auditoriu cu mult mai larg. Din câte am înţeles eu, aceasta a fost alegerea pe care el a facut-o în cunoştinţă de cauză, căci sunt încredinţat că l-au invitat.

Aceasta mă face să mă aplec asupra altui aspect interesant al vieţii lui. In anii ’50, ’60, chiar şi în anii ’70 îşi petrecea mare parte a timpului vizitând diferite grupări, probabil sub oblăduirea Frăţiei Sfântul Alban şi Sfântul Serghie. A luat parte şi la o serie de conferinţe cu caracter misionar, conferinţe pe care le organizam noi o dată la doi-trei ani, în cadrul Universităţii din Oxford. Cuvântările sale şi discuţiile erau atât de tulburătoare, că numărul oamenilor care veneau să-l asculte era de fiecare dată tot mai mare.

A existat mai apoi un oarecare moment de schimbare. Aş zice că poate cândva pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, petrecea deja mult mai puţină vreme în afara parohiei, concentrându-se mai mult pe zidirea obştii din Londra şi pe dezvoltarea eparhiei Surojului. La un oarecare moment s-ar putea chiar spune că s-a întors cu dinadinsul dinspre lumea din afară, concentrându-şi toate puterile şi energia pe lucrul cu enoriaşii lui. Nu a încetat cu totul să poarte discuţii m u i care ţineau de alte grupări, dar a acordat mai puţina vreme acestor convorbiri.

Cu mult interes am urmărit acest experiment pe care l-a făcut Mitropolitul Antonie în folosirea limbii engleze ca limbă liturgică. Atunci când, prin anii '50, am trecut la Ortodoxie, în Marea Britanie nu exista nici măcar o singură parohie unde să se fi slujit cât de cât regulat în limba engleză. In catedrala grecească şi în parohiile greceşti se slujea în greacă. Iar la catedrala din Ennismore Gardens în vremea aceea se întrebuinţa numai slavona. Singurele Liturghii în limba engleză au început să se slujească de când cu Frăţia Sfântul Alban şi Sfântul Serghie. Şi am început şi eu să merg atunci când slujeau preoţii din frăţie, care se semnau „monah al Bisericii Răsăritului”, şi apoi la slujbele Vlădicăi Antonie, care de fapt pe atunci nu era decât ieromonah. Nu-mi mai amintesc exact când anume a început el să săvârşească slujbele în limba engleză în parohia de la Ennismore Gardens, dar îmi amintesc că mi-a spus că slujirea în paralel nu-i mergea la inimă; mă refer adică la folosirea în cadrul aceleiaşi slujbe a ambelor limbi. Socotea a fi fost mult mai folositor rugăciunii slujirea fie într-o limbă, fie în alta, alternativ, iar nu combinat.

E drept că recunoştea şi primejdia ca slujirea în limbi diferite să aducă după ea împărţirea parohiei, dezbinarea ei în ruşi şi englezi, în loc să fie o singură comunitate, şi socotea aceasta ca o ameninţare la adresa unimii obştii. A fost această uzanţă introdusă de Vlădica? Eu cred că da. Şi aşa se urmează şi acum în vremea Episcopului Elisei.

Mitropolitul Antonie a fost cel dintâi om care a atras cu adevărat atenţia unui număr mare de britanici asupra a ceea ce însemna de fapt Ortodoxia. Prin apariţiile sale la televiziune şi prin emisiunile de la radio, prin mulţimea de conferinţe şi cărţi, care se răspândeau cu repeziciune, mulţi oameni au avut posibilitatea de a afla
Se mai ştie de asemenea că, pe la jumătatea secolului al XlX-lea, protoiereul Evgheni Popov s-a adresat Sinodului cu cererea de a i se îngădui să slujească Liturghia în limba engleză. Aceasta arată evident că englezii, ca şi mai înainte, veneau la Dreapta Credinţă, iar pentru ei era necesar să se slujească în limba lor.

In secolul al XX-Iea, raportat Ia numărul refugiaţilor ruşi care veniseră acum în insulele britanice, chestiunea aceasta a utilizării limbii engleze nu a mai avut rost. Căci tocmai ruşii formau acum covârşitoarea parte a enoriaşilor, iar slujbele se ţineau, evident, exclusiv în slavonă.

Dar pe la mijlocul anilor 50 în biserică şi mai ales la cor au venit tineri galezi, irlandezi, scoţieni, astfel încât acurateţea rostirii textelor slavoneşti s-a îngreunat evident.

Apăruse aşadar în parohie problema aceasta a limbii de slujire.

- Ştim cu toţii că viaţa religioasă nu este câtuşi de puţin miezul vieţii omului de astăzi. Cum făcea Vlădica să îmbine slujirea aceasta a lui cu viaţa lumii contemporane?

- El era întruchiparea celei mai reuşite îmbinări între tradiţie şi contemporaneitate. Era cu totul ancorat în viaţa tradiţională a Bisericii, nu era câtuşi de puţin un revoluţionar, un inovator. Dar era conştient, înţelegea foarte bine cu acea ascuţime a duhului pe care o au nevoitorii cei adevăraţi, că la sfârşitul secolului al XX-lea, într-o ţară neortodoxă, cum se arată a fi Marea Britanie, nu este cel mai potrivit lucru ca Ortodoxia să se manifeste cu tot fastul şi splendoarea sa, în deplina ei măreţie bizantină. Aşa încât el însuşi era un exemplu uluitor de simplitate, el ca preot, ca episcop, ca întâistătător al eparhiei. Trăia foarte modest. Când suna cineva la uşă pentru a stabili o întrevedere cu mitropolitul, el însuşi era cel care deschidea uşa. Nu exista nici un fel de secretar sau paznic - doar el. La fel de simplu era şi în plan personal: nu se folosea de nici un privilegiu, nu arăta în afară nimic din măreţia rangului pe care îl avea. Când era mai tânăr, dacă se întâmpla ca enoriaşii să plece fără să fi făcut curat în biserică, îşi sufleca pur şi simplu mânecile de la dulama şi se apuca el de lucru. Chiar şi când a devenit episcop, nu a părăsit această simplitate a vieţii, nu a avut de pildă niciodată în mod oficial un şofer, nu a avut maşină de serviciu şi altele câte se obişnuiesc în aceste împrejurări. El înţelegea ca în ziua de astăzi un episcop al Bisericii Ortodoxe, ca şi întregul cler de altfel, să trăiască în simplitate, fără să aştepte nici un fel de privilegii personale. Işi chema preoţii să înţeleagă drept şi adânc marea însemnătate a preoţiei şi sa nu caute ajutor nicăieri. Nu voia ca preoţii să-şi facă un paravan din întâietatea rangului pe care îl au, ci dorea ca ei sa trăiască o viaţă care să nu le fie ruşinată de propriile cuvinte rostite de la amvon. Pentru el, adevărata importanţă o avea nu ceea ce se vedea în afară, ci alcătuirea lăuntrică, omul cel tainic al inimii.

La Ennismore Gardens slujba se săvârşea în chip sărbătoresc şi după tipic, dar, pentru ca ea să rămână un prilej de luare-aminte şi adâncire în rugăciune, Vlădica trecea peste detaliile fastuoase. Mi-a spus odată: „Fireşte că nu am nimic împotriva ceremoniilor, dacă acestea au o însemnătate duhovnicească, dar nu pot să văd rostul unor formalităţi rigide”.

Interviu realizat de F.vgheni Tugarinov

Fragment din "Viata Mitropolitului Antonie de Suroj - Omul care L‑a vazut pe Dumnezeu", Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata Mitropolitului Antonie de Suroj - Omul care L‑a vazut pe Dumnezeu"

Nota
1 In secolele al XVIII-lea şi al XLX-lea, chestiunea întrebuinţării în cult a limbii engleze a fost ridicată, şi nu o singură dată, de preoţii ruşi din parohia Adormirii Maicii Domnului. La aceasta îi împingeau însăşi starea firească a lucrurilor şi împrejurările în care exista această parohie. La început ea fusese o parohie greco-rusă, păstrându-şi această nomenclatura mai bine de o sută de ani. Pentru că primii doi preoţi fuseseră greci-ciprioţi, slujbele erau săvârşite în limba greacă. La aceasta contribuia şi faptul că mica obşte ce exista pe atunci era compusă mai ales din greci: marinari de pe vapoarele comerciale, negustori. Ruşi erau extrem de puţini: angajaţii ambasadei, câţiva studenţi, câţiva servitori de pe la casele mari. Cu toate acestea, s-au păstrat mărturii care arată clar că deja din primul deceniu de existenţă al acestei parohii au fost câteva încercări de slujire în limba engleză. Ieromonahul Vartolomei, bun cunoscător al limbii engleze, o folosea în predicile sale, iar aceasta o făcea de dragul noilor mădulare ale obştii, oameni care proveneau din rândurile englezilor. De asemenea preoţii parohi predicau în limba engleză.

 

Pe aceeaşi temă

30 Martie 2017

Vizualizari: 3223

Voteaza:

Marturia Mitropolitului Kallistos Ware despre Mitropolitul Antonie de Suroj 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE