Omul batran este o floare din primavara vesniciei

Omul batran este o floare din primavara vesniciei Mareste imaginea.

Luminita Cornea: Inaltpreasfinţite Părinte, la începutul lunii mai 2011, aţi participat, în Italia, la Roma, la Conferinţa Internaţională cu titlul „Săracii sunt comoara preţioasă a Bisericii - Ortodocşii şi Catolicii pe drumul carităţii". Ştiu că evenimentul a fost organizat de Comunitatea Sânt Egidio, Italia, reunind reprezentanţi ai Bisericilor din întreaga lume. înaltpreasfinţia Voastră, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Române, aţi susţinut conferinţa intitulată „Părinţii Bisericii şi persoanele în vârsta. Mottoul ales, cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, „Sufletul se întăreşte la bătrâneţe!", deosebit de sugestiv şi interesant, este în concordanţă cu bogatul conţinut al conferinţei. Vă rog să ne explicaţi care a fost punctul de plecare, în general, de ce v-aţi oprit la această temă.



Î.P.S. Ioan: In acea conferinţă am pornit de la constatarea că majoritatea dicţionarelor îl definesc pe omul bătrân doar in relaţia sa personală cu timpul şi cu funcţiile sale biologice. Sfanta Scriptură şi scrierile patristice însă îl definesc şi îl pun în lumină pe omul bătrân în relaţia sa personală cu Dumnezeu - Creatorul său. Pentru noi, creştinii, bătrâneţea nu înseamnă primii paşi spre mormânt, ci primii paşi spre veşnicie. Omul bătrân este o floare din primăvara veşniciei. Prin venirea Sa în lume, Hristos îl eliberează pe om de sub povara timpului; anii nu mai sunt o povară (o greutate), ei sunt binecuvântarea lui Dumnezeu pentru om. Timpul încă mai curge, însă, după învierea Domnului, viaţa omului trece prin poarta timpului în eternitate. Oare Dumnezeu i-a pregătit omului în Univers un muzeu de antropologie? Nu, ci locul lui rămâne în Raiul bucuriei lui Dumnezeu! Va fi, oare, eternitatea plină de bătrâni în suferinţă? Nu, căci suferinţa şi jertfa nasc viaţă plină de har! Hristos n-a intrat în Rai cu cununa de spini pe cap şi purtându-Şi crucea, ci a intrat încununat de glorie. Aşa va intra orice creştin, dacă şi-a purtat în această viaţă cununa de spini şi crucea.

In Ieşirea, la capitolul 20, versetul 12, aflăm că Dumnezeu îi dă lui Moise - şi prin el nouă - porunca a cincea, zicând: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie. Este o poruncă cu o făgăduinţă. Dumnezeu pune bazele relaţiei dintre copii şi părinţi, dintre tineri şi bătrâni; ne arată care să fie raportul dintre cele două categorii de temporalitate umană, anume: cinstea.

Şi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, zicând: Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori (.) celui cu cinstea, cinste (Rom. 13, 7). Dacă în Vechiul Testament se vorbeşte de cinstire, în Noul Testament accentul se pune pe iubire.

L.C.: Vă rog, înaltpreasfinţite Părinte, să explicaţi amănunţit de ce, în Noul Testament, accentul se pune pe iubire, iar nu în aceeaşi măsură şi pe cinstire. Până acum credeam că cele două concepte este necesar să fie mereu împreună sau gândite în strânsă legătură unul cu celălalt.

Î.P.S. Ioan: Hristos - Iubirea întrupată - prin Jertfă, trece dincolo de frontierele cinstirii, în patria iubirii, în Biserica Sa, încât ajunge pe culmile iubirii, şi anume la iubirea de vrăjmaşi. Hristos, pe Cruce, nu le-a lăsat testament Apostolilor să-I răzbune rănile, ci să-i iubească şi pe cei ce L-au răstignit. Eşti liber, omule, să iubeşti sau să urăşti; iubirea şi ura sunt cele două alternative fundamentale ale omului. Iubind, vei birui; urând, vei fi înfrânt. Aşa vei dobândi, prin a ta stăruinţă, eternitatea bucuriei sau eternitatea durerii.

Cinstirea omului bătrân, această virtute, a sădit-o Dumnezeu în fiinţa omului. Chiar din preistoria primelor comunităţi umane vedem lucrul acesta; cu atât mai mult în lumea creştină, unde ştim şi credem că nu mormântul este ultima speranţă şi destinaţie a omului. La toate popoarele s-a găsit, în a lor istorie, cultură şi civilizaţie „un sfat al bătrânilor", „un sfat al înţelepţilor". Această instituţie activa şi acolo unde nu se inventase încă scrisul. Iată, deci, unul din darurile fundamentale ale omului bătrân: înţelepciunea care se dobândeşte cu vârsta! Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne spune: Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul, la Dumnezeu şi la oameni (Le. 2, 52). Iată, deci, o motivaţie biblică pentru a acorda respectul nostru celor ce sporesc cu vârsta şi cu înţelepciunea, adică părinţilor şi bătrânilor noştri iubiţi!

In Biserica primară, bătrânii şi văduvele se bucurau de o cinstire deosebită. Această atitudine faţă de bătrâni o găsim apoi şi în lumea monahală, când bătrânul monah devine avă pentru un ucenic sau pentru o întreagă obşte (comunitate) monahală. Bătrânii reprezintă tezaurul tradiţiei monahale şi transmit prin viu grai, prin convorbiri duhovniceşti, atât tradiţia monastică, cât şi acele cuvinte de folos duhovnicesc. Ei ştiau Psaltirea pe de rost, capitole întregi din Biblie, astfel încât, asemenea unei păsări ce-şi hrăneşte puii în cuibul ei, îşi hrăneau duhovniceşte ucenicii din mănăstire sau din peşterile unde erau retraşi departe de lume. Putem spune că un avă era o Biblie vie, un om plin de înţelepciune, un om care a dobândit har peste har. Duhovnicul mănăstirii era sinonim cu bătrânul; din sfatul lui nu se ieşea. Duhovnicul leagă şi dezleagă păcatele ucenicului, şi tot el este cel care dă medicamentul necesar vindecării celui căzut.

L.C.: Inaltpreasfinţite Părinte, vorbiţi atât de frumos despre bătrânii din lumea monahală sau de cei care au trăit odinioară, dar unde este locul bătrânilor în societatea contemporană? Ce reprezintă ei astăzi ?

Î.P.S. Ioan: Locul bătrânilor de azi? Pentru unii - la azil; pentru alţii - abandonaţi pe străzi sau în alte locuri publice. Ce fac ei acolo ? Cerşesc iubire şi milă. Cine sunt şi ce reprezintă aceşti bătrâni ? Ei sunt suma inteligenţei şi înţelepciunii la acel moment al societăţii umane. Bibliotecile de pe această planetă au adunat în ele miliarde de volume de ştiinţă, cultură şi spiritualitate, dar aceşti bătrâni, pe lângă valorile civilizaţiei umane, poartă în ei şi darul lui Dumnezeu - viaţa. Litera este moartă, cuvântul este viu, căci credinţa vine din auzite (Rom. 10, 17). Ce nu poartă în ea o carte şi poartă un bătrân este iubirea de Dumnezeu şi de semeni.

L.C.: Mi se pare foarte interesantă această alăturare, şi totuşi câtă deosebire între o carte şi un bătrân! într-adevăr, o carte nu are suflet. Noi iubim o carte anume sau cartea în general, dar ea ne iubeşte ?

Î.P.S. Ioan: O carte nu te poate iubi, însă un bătrân te iubeşte şi te învaţă din experienţa vieţii sale; te poartă de mic în braţele sale la biserică, adică el te duce la Hristos. Bătrânii au braţele pline de copii, de nepoţi, pe care îi duc la Hristos. Bătrânul îşi dă mai bine seama decât oricine că locul copiilor săi este pe braţul lui Hristos Cel Răstignit şi înviat. Bătrânul L-a aflat pe Hristos; tu, însă, poate încă nu! Bătrânul a aflat comoara cea fără de preţ şi vrea să ţi-o lase şi ţie moştenire. Câtă înţelepciune are bătrânul să-ţi lase şi ţie această comoară sfântă - pe Hristos! Bătrânul nu este egoist, nu vrea s-o ţină numai pentru el; a aflat-o şi doreşte să ţi-o lase şi ţie ca cea mai sfântă moştenire. Cred că aceasta este una dintre culmile înţelepciunii bătrânului meu duhovnic şi părinte.

L. C.: Dar, înaltpreasfinţite, de la ce vârstă începe bătrâneţea ? Mă gândesc că mai ales astăzi mulţi dintre cei ce au bani apelează la tot felul de metode scumpe pentru a se păstra tineri. Când începe bătrâneţea?

Î.P.S. Ioan: De la ce vârstă începe bătrâneţea? Temporal vorbind, medicina şi-a spus punctul de vedere, făcând raportare la timp şi la starea biologică a omului. Insă, din punct de vedere spiritual, încadrarea în această categorie nu ţine cont doar de cele mai sus menţionate. Astfel, în lumea monastică ortodoxă, noi folosim cuvântul „kalugăr", preluat din limba greacă -„kalos -gberos", însemnând „bătrân frumos". In monahism însă nu se intră doar la acea bătrâneţe biologică, ci se intră de tânăr. Iată, deci, care este ţinta unui tânăr care intră în monahism -să devină încă de tânăr un bătrân frumos! Sunt oameni care nu ar vrea să îmbătrânească, îşi fac tot felul de tratamente şi vor să se înveşnicească aici pe pământ. Paradoxal, monahul vrea să îmbătrânească frumos cât mai de tânăr. Iată, deci, bătrâneţea nu este o povară, ci o stare dorită de cei mulţi care cred în învierea lui Hristos!

Oare numai monahii doresc să devină bătrâni frumoşi? Eu cred că nu, căci orice tânăr care doreşte să fie bătrân din tinereţe, adică înţelept, credincios, echilibrat, poate strânge în sine atât calităţile bătrânului, cât şi capacităţile tânărului. Astfel, el poate aduce cerul pe pământ înainte de a ajunge el în cer şi face din pământ cer, pentru că şi pământul a fost rupt din cer.

Sfântul Ioan Hrisostom se apleacă şi el asupra bătrâneţilor omului şi ne spune că: „Sufletul se întăreşte la bătrâneţe; atunci el ajunge la culmile puterii lui, atunci se maturizează duhovni-ceşte." Iată o remarcă patristică despre starea omului care, trăind după Evanghelia lui Hristos, urcă pe scara virtuţilor spirituale! După Sfântul Ioan Hrisostom, bătrâneţea este o culme, şi nu o degradare a vieţii umane. Bătrânul, în creştinism, nu este o nonvaloare, ci, dimpotrivă, după o viaţă cumpătată, acum strălucesc mai mult virtuţile sale. Şi spune Sfântul Ioan Hrisostom că, dacă în tinereţe omul poate lucra fizic mai mult decât la bătrâneţe, totuşi: „în Biserică însă nu se întâmplă la fel, ci când cei virtuoşi îmbătrânesc, atunci devin mai mult folositori, pentru că în acest caz nu e nevoie de putere trupească, ci de credinţă vie. Aşa a fost Avraam, extenuat fizic, puternic însă în credinţă. Era bătrân, dar la adânci bătrâneţi a câştigat cu puterea lui sufletească mari victorii."

Sfântul Ioan Hrisostom are însă şi un cuvânt de avertizare pentru bătrâni, spunându-le: „Tu însuţi, bătrâne, să îţi respecţi primul vârsta ta! Dacă nu faci asta, cum să te respecte cel tânăr?" Iată, deci, că şi în timpul Sfântului Ioan Hrisostom erau bătrâni care nu se ridicau la nivelul aşteptat de comunitate.

L.C.: Aţi spus, Inaltpreasfinţite, că şi în timpul Sfântului Ioan Hrisostom erau bătrâni, ca să spun direct, neînţelepţi. Oare astăzi cum se prezintă situaţia? Cum sunt respectaţi bătrânii, în special, de către tineri ? Sau cum trebuie să avem în vedere acest aspect în comunitatea civilizată de astăzi ?

Î.P.S. Ioan: Oare avem şi noi azi asemenea cazuri? E posibil să le găsim printre cei care nu sunt mereu în Biserica lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la cinstirea vârstnicilor, îl citează pe Sfântul Apostol Pavel - autoritate de necontestat în viaţa creştină: „Sfântul Pavel - ne spune Sfântul Vasile cel Mare - ne-a învăţat să îi cinstim pe cei vârstnici ca pe nişte părinţi." Vedem că Sfântul Vasile cel Mare pune în lumină o altă dimensiune spirituală a omului în vârstă: aceea de părinte.

Pe un bătrân trebuie să-l considerăm ca pe un părinte; chiar dacă acum nu-ţi mai poate oferi hrană trupească, el îţi poate oferi o hrană spirituală, care este mai de preţ decât cea trupească. El îţi oferă acum hrana care te întăreşte şi te pregăteşte pentru veşnicia împreună cu Hristos. Ar trebui să ne schimbăm limbajul şi atitudinea faţă de ei şi să-i numim părinţi, căci ei sunt purtători de grijă faţă de noi şi în această parte a vieţii lor. Când eram copii, ne hrăneau cu pâine, iar acum ne hrănesc duhovniceşte. Şi noi dorim să ajungem într-o zi în Ţara Părintelui Ceresc - Ţara părinţilor noştri. Bătrâneţea este o primăvară a veşniciei.

L.C.: Minunată această afirmaţie! Vreau să vă spun că mi-a plăcut în mod deosebit finalul conferinţei Inaltpreasfinţiei Voastre. Aş spune că este optimist în ceea ce priveşte sfârşitul vieţii noastre pe această lume. De aceea vă întreb: cum ar fi mai bine să se pregătească bătrânii pentru „marea trecere"? Cum să-i ajute ceilalţi ?

Î.P.S. Ioan: Cum se pregătesc bătrânii pentru veşnicie şi cum îi ajutăm noi pe bătrâni să intre în veşnicie? Aş răspunde printr-o întrebare: câţi ani îi pregătim pe copiii noştri la şcoală pentru această viaţă trecătoare şi. doar pentru o profesie? Să avem grijă să nu-i trimitem trişti pe părinţii noştri dincolo, în veşnicie, căci în Rai oamenii nu sunt trişti! Să ne întristeze moartea? Nicidecum, căci moartea este singura clipă care ne trece în eternitate!

Un bătrân abandonat şi trist poate cădea în deznădejde, care este un păcat greu - păcatul despărţirii de Dumnezeu. Azi, tot mai mulţi bătrâni cer ca trupurile lor, după moarte, să fie incinerate. Aceasta înseamnă că ei mor singuri - fără de Hristos; nu mor cu Hristos şi nici nu vor să învieze cu Hristos. Unii bătrâni nu mai cred că Hristos a murit şi pentru ei, S-a jertfit şi pentru ei. Oare de ce uită că nu cenuşa este esenţa omului, ci viaţa ca dar al lui Dumnezeu? In rugăciunile Bisericii către Dumnezeu, spunem mereu: „Doamne, nu pomeni păcatele tinereţilor noastre!" Lucru bun cerem, dar eu cred că păcatele bătrâneţilor pot fi mai grele decât cele ale tinereţii; de exemplu, deznădejdea bătrâneţii poate fi fatala pentru om, căci timpul de pocăinţă este mai scurt. De ce nu-i ajutăm pe bătrâni să intre senini în împărăţia lui Dumnezeu? Motivăm: timpul, munca, grijile acestei lumi. Nu acesta este adevărul, ci lipsa de iubire faţă de ei, care ne-au născut, crescut, învăţat. Ei sunt cel mai de preţ tezaur duhovnicesc, cărţi vii, cărţi grăitoare, scripturi întrupate printre noi şi pentru noi; ne sunt dascăli ai istoriei şi primii care au sădit în inimile noastre credinţa în Sfânta Treime-Dumnezeu. Să-i ajutăm pentru tot ce ne lasă ei mai bun - iubirea -, căci faptele noastre vor fi măsura vieţii noastre. închei, spunând: Doamne, îmbătrâneşte-mă şi pe mine frumos, căci eu cred că bătrânii trăiesc o tinereţe veşnică în împărăţia cerurilor!

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei

Articol din cartea “Pe cararea raiului – Convorbiri duhovnicesti”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Pe cararea raiului"

 

.

15 Octombrie 2014

Vizualizari: 1243

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE