Dialog cu Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre pacat si spovedanie

- Ce este pacatul, Parinte Sofian?
Toata lumea este plina de pacate. Suntem ca intre mii si milioane de microbi. Ne dam seama in ce mediu suntem si totusi stam, ramanem pe loc. Ce bine ar fi daca n-ar fi pacatele pe lume! Am fi ca ingerii - curati, stravezii, luminosi.

Dar din nefericire exista pacatul, si este lasat in acest ansamblu universal chiar de la inceputul omenirii. Primii oameni au gresit fata de Dumnezeu, si dupa ei, ceilalti toti.

Pacatul, ca definitie, este calcarea legii lui Dumnezeu cu vointa si cu stiinta. Suntem constienti ca este rau, dar facem pacatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne inconjoara, precum si din cauza libertatii cu care am fost inzestrati de la inceput. Suntem liberi sa facem orice pe pamantul acesta. Dar, pentru orice fapta a noastra, vom da seama. Este in Evanghelie un cuvant cumplit de adevarat: "In zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvant desert spus in viata". Orice cuvant, orice prostie, orice viclenie se inregistreaza undeva, si candva vom fi confruntati cu noi insine si cu ceea ce am spus odata in viata. Nu este de gluma. Aceasta vorba desarta este o stare de pacat, in care alunecam foarte des.

Pacatul este, asadar, calcarea legii lui Dumnezeu, cu stiinta si vointa, pe baza libertatii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare ca nu ne urmareste nimeni, si aceasta ne incurajeaza parca la pacat.

- Cum putem recunoaste pacatul, cum putem deosebi binele de rau?
Exista un for launtric: constiinta, care ne spune totdeauna daca ceea ce facem este placut lui Dumnezeu si nu este o rusine, daca ceea ce facem este bine sau rau. Desigur, exista si constiinte pervertite, opace - mai mult decat opace - care nu mai pot distinge binele de rau. Daltonistii, de pilda, confunda culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce traiesc permanent in acest mediu al pacatului. Si, la drept vorbind, toata societatea noastra este cam daltonista, pentru ca cei asa-zisi "normali" inclina tot mai mult spre acest daltonism, deformand binele si transformandu-l in rau.

- Parinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertarii pacatului.
Da. Pentru cainta cu lacrimi, Dumnezeu ne iarta indata. De obicei, omul se intoarce la Dumnezeu atunci cand are un necaz mare. Atunci striga, tipa, da acatiste, face metanii. Cand necazul este mare, se roaga fiecare la nivelul lui.

Sfantul Apostol Pavel spune: "M-am facut tuturor toate, ca pe toti sa-i dobandesc". Adica se apleaca la nevoile fiecarui om si cauta sa-l ajute, sa intre in viata lui, in necazul lui. Sfantul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvant. De la Dumnezeu imprumuta aceasta formula, pentru ca si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu cauta mantuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mantuiesc nu numai monahii, ci si lumea simpla, de rand, laica. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine intocmita ca sa asculte rugaciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adancul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurta: "Doamne, ajuta-ma, nu ma parasi". Un cuvant sincer si smerit spus cu durere si incredere in acest Dumnezeu, atat de prezent in inima si in constiinta noastra.

Noi Il alungam, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar daca ne caim, daca ne pare rau cu adevarat si daca nu mai repetam pacatul, Dumnezeu, intotdeauna prezent, ne iarta indata si ne ajuta.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fata de Dumnezeu si au fost iertate, incepand cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la inceput, Biserica lui Hristos, apoi se intoarce la Dumnezeu si Dumnezeu il face vas ales al Sau. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a fagaduit ca-L va insoti pana la moarte, la un moment dat a jurat ca nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plans toata viata lui pentru aceasta tagada.

In istoria de doua mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemarturisite, care se petrec in constiinta fiecarui om. Stim ca Dumnezeu exista si ca este de fata, si totusi suntem mincinosi, suntem fatarnici. Si cine stie cum ne vine un gand din partea lui Dumnezeu si ne caim, ne pare rau, Dumnezeu ne iarta, si intram din nou in relatii normale cu El.

In aceasta lume foarte variata, foarte pestrita, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii pacatuiesc toata viata lor. De altii se indura Dumnezeu, le da un gand mare de cainta pentru viata lor ticaloasa si se indreapta. Nu putem sti insa daca ni se da aceasta sansa, acest gand. Nu trebuie sa asteptam.

Fiecare are relatia lui personala cu Dumnezeu. Nu exista un sablon prin care sa se mantuiasca oamenii. Toti suntem pacatosi, dar trebuie sa avem, din cand in cand, aceasta intoarcere catre sine, pentru ca toti suntem in lipsa. Sa ne caim, cu constatarea sincera ca suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toata dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decat orice dragoste lumeasca. Si daca ajungem sa intelegem aceasta bunatate a lui Dumnezeu, chiar daca suntem cazuti, chiar daca am ajuns la un nivel josnic de viata, sa ne intoarcem spre Dumnezeu, sa-I cerem iertare, dar o iertare profunda, cu lacrimi, cu cainta, si Dumnezeu ne va ierta indata. Niciodata nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atat mai prezent in viata noastra, cu cat Il chemam mai des.

Este o rugaciune pe care o spune monahul, o rugaciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma pe mine pacatosul". Aceasta rugaciune suntem datori, dupa randuiala, sa o spunem mereu. Si incet-incet, aceasta datorie se transforma intr-o chemare de dragoste, pentru ca suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie sa locuiasca in noi. Si daca aceasta chemare este facuta staruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte placute. Se produce o caldura duhovniceasca in fiinta noastra, ne creste credinta in Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natura. Aceasta dragoste care vine din inima vine din partea lui Dumnezeu. Ne patrunde sentimentul de traire in Dumnezeu. Asa cum traieste pestele in apa, asa traieste monahul in Dumnezeu, intr-o atmosfera in care te simti deplin in Dumnezeu. Ma refer la monahii care traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu, pentru ca nu totdeauna te poti mentine in aceasta stare. Si peste noi, monahii, napadesc tot felul de valuri ale vietii pamantesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea sa fim, si ne straduim, prin chemarea lui Dumnezeu in viata noastra, ca prin El sa devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Daca reusim sa-I facem loc lui Dumnezeu in noi, cu atat mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

- Parinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevarat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar in fiinta ta, ca intr-o apa curata. Primii care au spovedit in viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la aceasta spovedanie si au murit indata.

Noi nu intrebam la spovedanie: "Ce ai facut?", pentru ca spovedania nu este ancheta, ci fiecare trebuie sa se parasca singur: "Iata, parinte, asta si asta am facut!" Dar spovedania sa nu fie numai o insiruire de pacate, caci nu are nici o valoare daca nu este facuta cu toata sinceritatea, cu toata durerea launtrica pentru ca ai fost in stare sa gresesti fata de un Dumnezeu atat de bun. Daca este o simpla insiruire de pacate nu are nici o valoare. Trebuie sa avem constiinta ca datorita pacatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem infierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai pacatului.

Fiecare om ar vrea sa pastreze viata lui in taina, sa ramana niste unghere ale sufletului pe care sa nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulga acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre in aceasta privinta. In acelasi timp, se uita faptul ca Cel care primeste spovedania este Mantuitorul Hristos Insusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibila care-L reprezinta pe Mantuitorul, dar spovedania o primeste Insusi Mantuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este in inima noastra. Asa spune Sfantul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este in om". Noi toti ne spovedim Mantuitorului Hristos. El primeste spovedania noastra. Sa nu se uite aceasta.

Mantuitorul spune asa: "Nimic necurat si pacatos nu intra in Imparatia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi sa ne impacam cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Sai cata vreme ramanem in pacat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecat sa recunoastem aceste scaderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpa insiruire de nume; ci cu lacrimi, cu cainta, cu frica de Dumnezeu, pentru ca sa primim iertare si lumina de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci cand esti hotarat sa nu mai repeti pacatul. Cainta este foarte importanta si intensitatea ei trebuie sa fie asemenea caintei talharului de pe cruce. Numai atunci este valabila dezlegarea.

Unii vin la noi si spun: "Parinte, eu nu am pacate!" Este o mare greseala. Sfantul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fara greseala pe pamant". Oricat ai fi de atent la viata ta, tot iti scapa ceva. Este imposibil sa nu gresesti inaintea lui Dumnezeu. De pilda, ratacirile cu mintea in timpul rugaciunii. Cand te rogi cu mintea aiurea o jumatate de ora, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusa lui Dumnezeu. Stai de vorba cu El si esti cu gandul in alta parte. Cand te duci intr-o audienta la cineva mare si esti intrebat ceva, iar tu raspunzi aiurea, esti dat afara imediat.

- Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de indreptare. De pilda, pentru pacatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocainta. Plecand la pamant fruntea, ne umilim si trupul care a gresit inaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite carti, pentru a intelege ce raspundere avem fata de sufletul nostru. Pentru pacatele foarte grele se opreste de la Sfanta Impartasanie. Sfanta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani in pustiu fara Sfanta Impartasanie. Dar pentru plansul ei, pentru regretul adanc, din toata inima, pentru cainta ei adanca, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a pacatuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despatimire, timp in care postea, plangea, se ruga si dormea pe pamant gol. Numai dupa ce a implinit acest canon a primit Sfanta Impartasanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Daca luam Sfanta Impartasanie la intamplare, riscam sa fim pedepsiti foarte aspru, pentru ca am indraznit sa punem acest margaritar de mare pret intr-un vas murdar si spurcat. In vechime, cei cu pacate foarte grele erau aspru canonisiti. Stateau de multe ori afara, in genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca sa-si dea ei insisi seama de gravitatea pacatelor lor. Faceau acest canon aspru cu multa parere de rau. Noi astazi dam niste metanii de facut si vin credinciosii si ne spun ca o suta de metanii sunt prea multe. Eu le spun: "Draga, daca vrei sa ramai nespalat, nu face metaniile". Cand esti bolnav, daca nu iei doctorii, ramai mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de indreptare, nu pedepse. Facand canonul, dobandim pace in suflet, credinta si dragoste de Dumnezeu. Pacatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru ca ne desparte de Dumnezeu. Si cu cat te asupresti mai mult cu post, cu rugaciune, cu cat chemi mai mult numele lui Dumnezeu in viata ta, cu atat prinde in tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regasesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de cate ori ne manjim cu noroi, tot de atatea ori ne spalam. Cand suntem in pacat, ne spovedim si ne curatim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca sa ne impiedice de la spovedanie. Nu ne lasa sa ne param pe noi insine cu toate amanuntele si nuantele, ca sa curatim pe deplin launtrul nostru. Din batrani se spune ca diavolul poarta cu el o sulita, o patura si o trambita. Cu sulita te impunge sa faci pacatul. Cand il faci te acopera cu patura, iar dupa ce-l faci tipa cu trambita, trambitand pacatele tale cu toata puterea, ca sa te descurajeze si sa te duca la disperare.

Cand cazi, ai nevoie de post si rugaciune, de multe lacrimi si metanii, ca sa-ti recastigi pacea. Nici nu ne dam noi seama cat pierdem printr-un pacat. Iar cand se aduna pacat peste pacat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastra, nu mai simtim greutatea pacatului si mergem din cadere in cadere pana la prabusire. Ajungem sa-L hulim pe Dumnezeu, sa-L sfidam, ne ia diavolul in primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

Parintele Sofian Boghiu

 

.