Parintele Iustin Parvu: daca nu suntem intr-un rost duhovnicesc, suntem pierduti!

Dumnezeu a randuit ca blada lumina a inserarii, cu miros de smirna si brad, sa ma duca in chilia singurului mare duhovnic care ne-a mai ramas, Parintele Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Cu chipul lui de sfant, care emana o siderala seninatate, m-a ascultat si m-a mangaiat deopotriva. Apoi mi-a vorbit despre copiii carora le daruieste atat suport spiritual, cat si material, in cadrul asezamatului de la Petru Voda. Cat despre mantuire, parintele are propriile-i criterii de valori, pe care ni le impartaseste cu dragoste.

In fata maretiei Harului Divin, de cele mai multe ori, cuvintele sunt de prisos. Si totusi, v-am ruga sa ne spuneti cum vedeti omenirea, cum vedeti unitatea familiei in marea ei trecere peste vremurile tulburi care ne bantuie?

Daca nu avem radacinile bine infipte pe altarul credintei, cu siguranta putem rataci drumul, dar puterea rugaciunii si speranta in mangaierea Duhului Sfant, toate acestea ne fac sa deslusim asa cum se cuvine lumina Sfintei Treimi. Vremurile pe care le traim sunt foarte tulburi, cum bine ziceati, dar avem datoria de a arata tuturor calea spre mantuire, chiar daca aceasta nu este la indemana oricui. Eu am tot spus ca traim intr-un veac al minciunii si-al inselarii, iar timpul a confirmat ca nimic nu mai este autentic. Traim o totala depersonalizare a fiintei umane. Aici la noi, vin oameni de pretutindeni si pot sa spun ca sunt foarte diferiti unii de altii. Si cu ispitele astea care ne bantuie, ma mir de multe ori cum de mai au putere bietii oameni. Dar ei cred si credinta ii mangaie si ii apara. Oricum, departe de orice discernamant, sa stiti ca daca nu suntem intr-un rost duhovnicesc, suntem pierduti si nu ne aflam pe o axa buna. Multi ma intreaba daca nu obosesc? Nu, nu obosesc, pentru ca imi este tare draga acesta permanenta si dulce asteptare pe taramul duhovniciei. E-adevarat ca nu toti vor sa urce treptele mantuirii, multi dintre cei pe care ii vedeti, vin doar pentru o binecuvantare, dar numai Dumnezeu stie ce suisuri si coborasuri are calea spre iertare si mantuire a fiecaruia.

Cat de mult conteza in urcusul spiritual apropierea dintre clerici si mireni si cum putem ajunge la desavarsita vindecare a sufletului?

Trebuie sa fim la orice vreme pregatiti pentru ziua in care vom da socoteala in fata Mantuitorului pentru toate nelegiuirile noastre. Dar pentru asta trebuie sa cautam si sa gasim cat mai degraba urcusul. Asa cum invatatoarea ii ia pe cei micuti de manuta si ii invata alfabetul, la fel si preotii Bisericii ar trebui sa-si coboare harul peste toti cei care au ratacit calea. De-acum, credinciosii vin cu miile pe la manastiri, pe la biserici, unii vor sa se lase de baut, altii de fumat, altii de fel si fel de patimi, dar vedeti dumneavoastra, daca preotul nu le iese in intampinare sa ii invete cum sa se apropie de biserica, inainte de a face primul pas, acestia vor rataci calea din nou. Ei saracii ne cauta, dar noooi...nimica! Ati vazut astazi la Vecernie, eram doi preoti si puhoi de credinciosi. Apai...ei mai raman si peste noapte si a doua zi, daca e nevoie, de ravna nu ducem lipsa...si nu pleaca pana ce nu primesc doctoria duhovnicesca pentru care au batut atata drum. Urcusul insa este greu, iar sanatatea fie ea sufleteasca, fie trupeasca, o gasesti doar in potirul preotului. Dar pentru asta e nevoie chemare, de ravna duhovniceasca, de dragoste. Altfel ramanem fie in ratacire, fie in amortire, fie in moarte ori pieire. Bietii oameni traiesc un crestinism mai caldicel si-atunci acestea toate raman oleaca mai departe. Asta e...

Parafrazandu-l pe Marin Preda, cu care „timpul n-a mai avut rabdare”, incep sa ma tem ca moartea ne va gasi la fel de nepregatiti ca intotdeauna. Parinte, mai avem noi vreme sa cautam si in acelasi timp sa si gasim calea spre mantuire?

Apai, cine va nadajdui cu toata fiinta sa la mantuire si se va inarma cu post, cu rugaciune, cu nevointa, cu retragere in sine, acela cu siguranta va gasi calea. Din pacate insa, din ce in ce mai multa lume e stapanita parca de un duh al indaradniciei si chiar daca multe grozavii le vedem cu ochii nostrii si le auzim cu urechile noastre, cu niciun chip nu trebuie sa credem in dracoveniile-astea. Asa se face ca ne gasim in fata primejdiei si a mortii cu totul nepregatiti. Si asta pentru ca ne-am obisnuit sa traim in mijlocul unei lumi impietrite de toata tehnica asta avansata, cu televizoare, cu calculatoare, cu interneturi si alte nelegiuiri care ne darama sufleteste. Sa te fereasca Dumnezeu sa intri pe internet, daca nu iei doar ce e bun, ce e stiinta, ce e informatie. In rest, e desertaciune. Toate acestea sunt pentru pregatirea iadului, pentru pregatirea satanei. E ceva de neanchipuit, sa vezi tu cum copiii se uita la fel de fel de lucruri prapastioase, cum se-mperecheaza barbati cu barbati, mame cu fii, tati cu fiice, frati intre frati, mai rau ca animalele. E ceva inspaimantator! Toate aceste desertaciuni au fost date spre trezirea omenirii. Ar trebui sa plangem cu lacrimi fierbinti, sa ne caim pentru toate faradelegile si patimile care ne-au adus la marginea prapastiei si sa ne-ntoarcem la calea cea dreapta, fugind cat ne tin picioarele pentru a ne indeparta de toata drama asta pe care o traim.

Cu mare drag admir tinerii care sunt din ce in ce mai prezenti in bisericile noastre ortodoxe si totusi, parca s-a destramat liantul acela care ar trebui sa-i lege de traditie...
Cu tristete si mare durere trebuie sa va spun ca si copiii, ca si batranii, au pangarit traditia. Simt un fior pe sira spinarii, cand vad cum tot ceea ce este frumos si bineplacut lui Dumnezeu este indepartat, este strivit si mai apoi uitat cu desavarsire. Iar noi, parca am fi cu totii satanizati si indemnati sa acceptam toata scursura asta a societatii, eeehe....daca ati sti cat de primejdioasa este acesta stare pentru mantuirea noastra...Dumneavoastra ma intrebati de faradelegile copiilor sau ale tinerilor, dar pe batrani unde-i asezati? Sau credeti ca toate persoanele in varsta au o viata asemanatoare cu cea a batranilor din Centrul de la Petru Voda? Ce sa mai vorbim, mi-a povestit un credincios de la Dorna, leat cu mine, cum aproape toti vecinii lui, oameni batrani, stau zi si noapte cu gura cascata la televizor si tot acolo mananca, acolo cad ispitei ochilor, acolo beau si adorm cu sticla sub cap. De rugaciuneee, nici pomeneala. Ce mai vorba, in felul asta nu ne putem pregati pentru sfarsit, daca asa intelege crestinul nostru sa primeasca fiorul haric pe care ni-l trimite Dumnezeu, apai, ce sa mai vorbim de mantuire...Daca nu vom reanvia traditia, vom avea generatii din ce in ce mai straine de tarisoara asta a noastra. Si stiti cum vor fi generatiile-astea doamna? Vor fi dresate sa nu puna nicio intrebare si sa accepte tot ceea ce li se spune!

Pentru ca venim cu mare bucurie la Asezamantul de copii si batrani de la Petru Voda, as vrea sa ne spuneti care mai este starea acelora pe care ii ingrijiti?

Intradevar este prilej bucurie ori de cate ori veniti pe la copiii nostri... Mare bucurie ne faceti, cand ajungeti aici din toate colturile tarii, cu gandul bun de mangaiere, nici nu stiti cata lumina aduceti in sfant lacasul acesta. Si stiti ce e inaltator? Veniti la copii si la batrani, la suflete nevoiase, care au atata nevoie de dragoste. Aici avem de toate, pentru ca lumea aduce mult mai mult decat ar fi necesar pentru toti cei care vietuiesc din grija sfintei manastiri. Stiti ce nu inteleg cei din afara? Ca aici, ca pretutindeni in ortodoxie, este nevoie de multa dragoste. Dumneavoastra ati venit discret, ati ajutat, ati pus degetul pe rana, ati alinat...si fetita aceea Ioana, v-a simtit. A vrut chiar sa va insoteasca acasa. E o regula nescrisa, pe care doar oamenii apropiati de mila cereasca o simt. Faptul ca trebuie sa ne oprim langa nevoile semenilor nostri, nu este intamplator. Timpul ne arata binele si raul din lume, dandu-ne posibilitatea sa ne oprim acolo unde este nevoie de noi. Ati vazut cum stiu ei sa se bucure si cat de simtitori sunt in fata oamenilor deschisi la suflet si iubitori ai semenilor? Si asta pentru ca temelia societatii a fost dintotdeauna familia. Toti copiii din lume ar trebui sa creasca si sa prinda aripi in familia aceea traditionala, pe care cu totii o stim. Asezamantul nostru de copii este doar o intregire a familiei crestine. Copiii nostri au mame, au tati, au bunici, dar saracia i-a adus aici, sa invete viata, ca si cum ar invata o permanenta rugaciune.

Parinte, mai inainte spuneati ca la sfanta manastire mirenii vin in numar mult mai mare decat preotii sau monahii. Sa inteleg ca cei care gandesc la mantuire sunt totusi mai multi decat pierdutii despre care vorbeati mai sus si daca da, care ar fi treptele rugaciunii in urcusul spiritual al fiecarei zile?

Apropierea de cele sfinte se poate face doar dupa o temeinica pregatire a sufletului. Nu trebuie sa lasi sa treaca o zi fara sa te-ntrebi: „Mai, ce am eu de facut astazi?”. Si uite-asa incepe ziua: mai intai trebuie facute rugaciunile de dimineata, continuate intotdeauna cu un Paraclis al Maicii Domnului, in care gasim atatea tablouri frumoase, de sanatate, de trezire a omului inspre pocainta si de multa mangaiere. Paraclisul este cea mai frumoasa rugaciune in cinstea Maicii Domnului. Dupa putere, eu ii sfatuiesc pe toti sa mai citeasca si doua-trei catisme, urmate de cateva metanii. Seara, orice bun crestin isi face canonul, dupa care mai citeste un acatist, mai face cateva metanii, dar cel mai minunat lucru este ca toata familia sa se regaseasca in rugaciune.Vedeti dumneavoastra, daca copiii isi vor vedea parintii facandu-si cu evlavie rugaciunile, apoi vor face si ei o inchinaciune, o matanuta si uite-asa invata urcusul rugaciunii. Sa stiti ca cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul ce vede, aceea face si el! Sa ne ajute Bunul Dumnezeu si sa ne apere de toate primejdiile astea grele, pentru ca toate tehnicile astea sa nu ne duca in fundul malului, pentru ca prea miroase a nenorocire si pustietate, prea ne afundam intr-o nesfarsita saracie spirituala. Eu raman la parerea ca cineva are tot interesul sa ne duca la acea stare de fierbere, spre definitiva noastra pierzanie sufleteasca. Eu ma tot rog la Dumnezeu sa ne dea noua tuturor mintea cea de pe urma si sa ne gasim sanatatea sufleteasca la putinii duhovnici adevarati, pe care ii mai ingaduie Dumnezeu.

Parinte, ce-i sfatuiti pe aceia care mai cred ca este cu putinta sa ne pozitionam undeva intre bine si rau, intre lumina si intuneric, sau altfel spus, putem fi cu adevarat crestini atata timp cat ne infruptam din toate placerile vietii, departe de rabdare si rugaciune?

Cu Dumnezeu nu negociem! Cine nu-si pleaca genunchii la rugaciune, nu va reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Asta trebuie sa facem cu totii: sa ne rugam la Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa putem rabda toate necazurile si nenorocirile care vin peste noi. Singura noastra cale, pentru a tine departe ispitele este sa invatam rabdarea si permanenta rugaciune. Cu totii Il vom gasi pe Dumnezeu si ii vom gasi si pe cei care au trait in Duh si Adevar intru eternitate. Cuvantul care trebuie sa se auda inlauntrul Bisericii este: inapoi la invatatura nevoitorilor purtatori de Hristos, inapoi la Sfintii Parinti ai Bisericii....Apai, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va lumineze calea! Amin.

Mariana Borloveanu

Ai intrebari, opinii despre acest articol? Adreseaza-te forumului!