Parintele Laurentiu de la Manastirea Stanisoara - Raspunsuri duhovnicesti

Ingerii Domnului ne numara pasii spre fapta cea buna

Daca vreodata povara gandurilor va copleseste si va simtiti rapusi de imensitatea unei clipe ce nu conteneste sa doara, priviti in sus spre varful Muntelui Cozia si veti vedea cum albastrul infinit al unui cer nefiresc de limpede picura lumina peste sfant lacas din imensitatea muntilor. Urcand la pas drumul nu tocmai accesibil ce duce la Manastirea Stanisoara, la capatul lui veti avea sentimentul ca ati pasit pe o gura de rai.

La Stanisoara am avut bucuria sa-l intalnesc pe parintele Laurentiu, o minune de om, de o inteligenta si o profunzime aparte, a carui lectie despre adevaratul monahism este un dar de mare pret.

Preacuvioase parinte, cum ati ajuns in aceasta manastire si cum au fost inceputurile aici?

La vremea cand am venit pentru prima oara in aceste locuri, manastirea nu avea decat doi vietuitori, ajunsi aici ca urmare a persecutiilor din 1959, cand calugarii au fost scosi afara din manastiri. In anul 1987, cand am ajuns eu aici, Stanisoara era doar un loc de odihna si relaxare. Veneau tineri cu corturi din toate colturile tarii, se distrau, ascultau muzica, dar nici vorba de credinta. Tin minte ca la prima Liturghie pe care am savarsit-o in biserica Manastirii Stanisoara nu am avut nici un credincios. Veneau, se uitau ca la ceva straniu si plecau. Va dati seama ce se petrecea in sufletul meu de calugar venit de la manastirile din Moldova, cele cu o viata spirituala aparte, unde credinciosii veneau in numar foarte mare! Incet-incet, cu multa rabdare si temeinica randuiala monastica, manastirea a ajuns pe un fagas normal, iar oamenii locului au inceput sa vina unul cate unul la slujbele noastre. Ierarhul locului, Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului, ne-a ajutat sa punem randuiala in sfant lacasul acesta si sa transformam Stanisoara intr-o asezare monahala, cu toate rigorile ei.

Dupa cum ati pus inceput pe meleagurile oltene, se pare ca a existat totusi ceva care v-a determinat sa ramaneti. Cum ati reusit sa puneti in buna randuiala obstea de aici?

N-a fost deloc usor la inceput, ma hotarasem chiar sa ma intorc in Moldova, de unde venisem. O parte din calugarii veniti odata cu mine au plecat. Era totusi o voce interioara care m-a tintuit locului, ceva imi spunea parca sa raman aici pentru ca este nevoie de mine. Am ramas atunci, iar astazi dau slava lui Dumnezeu pentru hotararea pe care am luat-o. Acum lucrurile stau cu totul altfel. La Manastirea Stanisoara vin oameni cu credinta, oameni care pretuiesc viata monahala si participa cu evlavie la slujbele noasre. Multi dintre ei raman chiar si peste noapte, sa simta puterea rugaciunii. E-adevarat, posibilitatile de cazare sunt modeste, manastiresti, putem sa le dam si o masa de seara credinciosilor care raman la slujbele sfintei noastre manastiri. Mare bucurie am atunci cand ii simt ca impartasesc dorinta de limpezire a sufletului, de adanca pace spirituala. Dupa slujbele de noapte si dupa Sfanta Liturghie oamenii pleaca de aici mai linistiti si, cred eu, mai impliniti duhovniceste.

Viata monahala de la Manastirea Sihastria isi are rigorile ei, iar faptul ca acolo v-ati format intru calugarie imi da sentimentul ca ati dorit sa puneti si in obstea de la Stanisoara aceeasi randuiala monastica…

Este adevarat, la Manastirea Stanisoara avem o randuiala mai aspra, asemenea manastirilor din Moldova. Eu am ajuns aici la indemnul Inalt Preasfintitului Calinic de la Arges si am venit cu tot sufletul, dar am pus o conditie esentiala: sa se respecte si in aceasta manastire intocmai randuiala de la Manastirea Sihastria de unde eu veneam si, pentru intaia oara pe aceste meleaguri, aveau sa se savarseasca slujbele de la miezul noptii. Ispite au fost multe, pe toate planurile, atat de la autoritati, cat si de la fratii din celelalte manastiri, care aveau impresia ca vom strica randuiala locului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate si ne vedem de randuiala noastra si astazi.

Dumnezeu m-a invrednicit ca in peregrinarile mele prin sfintele manastiri sa particip de mai multe ori la slujbele de noapte, iar ce am trait in clipele acelea nu se poate descrie in cuvinte. Parinte staret, de ce este atat de puternica rugaciunea de la miezul noptii?

Parintii din vechime spun ca rugaciunea de la miezul noptii este rugaciunea cea de aur, rugaciunea de dimineata este rugaciunea de argint, iar cea de dupa-amiaza este rugaciunea de arama. Datorita linistii si datorita evenimentelor prin care a trecut Mantuitorul in viata Sa, cea mai puternica rugaciune este rugaciunea de la miezul noptii. Eu am simtit-o de cand am venit in manastire si intotdeauna am pus mare pret pe aceasta. Daca o data nu ma duc la rugaciunea de la miezul noptii, eu sunt un om neimplinit in ziua aceea si gandesc ca am pierdut o zi degeaba din viata mea. De aceea, asa am deprins-o, asa am pastrat-o si nadajduiesc sa-mi ajute Dumnezeu sa mor cu aceasta obisnuinta.

Asa cum spuneati, rigorile monastice impun ca toti calugarii care vietuiesc intr-o manastire sa participe atat la slujbele de la biserica, dar si la ascultarile pe care le au in obste. Cum invingeti oboseala de peste zi, astfel incat sa traiti cu daruire slujbele de la miezul noptii?

Dumnezeu ne-ntareste, nici nu banuiti cat de mare este puterea Domnului atunci cand dai dovada de oleaca de ravna! Imi amintesc cu drag cuvintele parintelui Cleopa, preluate de la parintele Ioanichie Moroi, care spunea: "Ce-ati mai face ati mai face, dar biserica sa n-o lasati!" Eu m-am straduit atat cat am putut pentru ca atat la Stanisoara, cat si la Cozia Veche sa fie slujba tot timpul.

Randuiala monahala ati dobandit-o la Sihastria, acolo unde s-au format si au deprins urcusul spiritual cei mai mari duhovnici ai nostri. Ati crescut si v-ati desavarsit duhovniceste in locul acela in care harul se simte in toata profunzimea fiintei umane. Cum au fost anii pe care i-ati trait in preajma parintelui Cleopa?

A fost o viata frumoasa duhovniceasca. Chiar daca la vremea aceea noi eram doar niste copii, era minunat lucru ca aveam de la cine deprinde adevarata viata monahala, cu toata randuiala. De-acum, au cam plecat la Domnul mai toti marii nostri duhovnici si nu ne-a mai ramas altceva de facut decat sa staruim in rugaciune si sa pastram canoanele Bisericii, asa cum ne-au fost lasate spre pastrare. Pentru mine parintele Cleopa a ramas ca un sfant, un ideal la care tot timpul ma lupt sa ajung. L-am ascultat si l-am urmat atata vreme cat am vietuit la Sihastria, dupa care mi-am facut un crez din tot ceea ce ne-a ramas de la parintele nostru.

Cum se face ca un om de o simplitate aparte, cum era parintele Cleopa, a reusit sa formeze duhovnici desavarsiti, care sa vietuiasca in asceza si neobosita rugaciune?

Mai greu se-mplinesc poruncile Bisericii astazi. Parintele Cleopa nu avea niste randuieli aparte, dar a stiut intotdeauna sa pretuiasca si sa urmeze randuielile Sfintilor Parinti. Toate invataturile pe care ni le dadea parintele Cleopa se regaseau in carti: in Pateric, in Filocalii, deci toata iscusinta si daruirea vietii monastice veneau din scrierile Sfintilor Parinti. Chiar daca astazi este mai greu, avem o nadejde totusi. Exista o proorocie undeva in Pateric, care spune asa: "La sfarsitul veacului calugarii vor fi ca mirenii, iar mirenii vor fi ca dracii"… Dar tot acolo aflam un amanunt esential: "Acei calugari care vor trai in buna randuiala monastica, in asceza si neincetata rugaciune, vor fi asemenea parintilor de la inceputurile crestinismului". Deci, toti cei care vor avea rabdare mai pot avea o speranta. Nu mai putem noi implini intocmai randuielile de altadata, dar trebuie sa savarsim cu toata fiinta noastra slujbele din sfintele noastre biserici. Mai inainte de toate, trebuie sa le punem pe cele duhovnicesti. Daca vom cauta neincetat Imparatia lui Dumnezeu, vom vedea ca toate celelalte tot de la Dumnezeu ne vor veni.

In vremurile acestea tulburi pe care le traim, cu saracie, cu necazuri, cu boli, cu ispite multe si grele, mai vin oamenii la manastire, parinte staret?

Sa stiti ca mai vin. Ei stiu ca aici toate se mai curatesc, toate se mai spala... Toti cei care ajung la manastire vin intr-o anumita stare si intotdeauna cand pleaca de la noi sunt altfel. Si este normal sa fie asa. Prin spovedanie, prin rugaciune, dar si prin osteneala cu care infrunta muntele pana la sfanta noastra manastire, credinciosii simt rasplata ce vine de la Dumnezeu. Ingerii Domnului numara toti pasii nostri spre fapta cea buna.

De la Sfantul Apostol Pavel am invatat ca fara dragoste nimic nu este cu putinta. Cum rodeste dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele?

Indelunga rabdare duce la smerenie. Smerenia face sa rodeasca dragostea. Fara smerenie nu putem avea dragoste adevarata fata Dumnezeu si fata de aproapele nostru.

Cum percepeti diferenta dintre generatii, prin prisma credinciosilor care ajung la Manastirea Stanisoara?

Inca mai avem copii buni, inca mai sunt suflete bune. De cand lumea au existat diferente intre generatii si-ntotdeauna cei mai varstnici au considerat ca sunt mai desavarsiti in tot ceea ce fac. Nu stiu daca noi, inainte de a-L cunoaste asa cum se cuvine pe Dumnezeu, am fost mai buni ca ei… Chemarea lui Dumnezeu si lucrarea Duhului Sfant in lume pot sa faca din acesti tineri niste crestini de toata nadejdea. Dumnezeu lucreaza. Noi n-avem caderea de a judeca pe nimeni, doar Bunul Dumnezeu o va face la vremea potrivita. Daca tinerii abia au inceput urcusul spre cele sfinte, oamenii mai in varsta incearca o statornicie a credintei. Am cunoscut multi oameni care la inceput nici nu voiau sa auda de Dumnezeu, dar s-au intors si mare mi-a fost bucuria cand i-am regasit ca buni slujitori ai lui Hristos, poate ca si Pavel de-altadata.

De multe ori am intalnit semeni ai nostri care, desi nu intra in biserica decat la Pasti si la Craciun, afirma "eu am credinta mea" sau "eu cred in felul meu". Putem vorbi despre credinta, in afara Sfintei Liturghii?

Fara Biserica nu exista mantuire. Nu se poate concepe credinta fara Sfanta Liturghie. Asa, si dracii cred in Dumnezeu, cred de se cutremura, dar daca nu fac porunca lui Dumnezeu, credinta lor n-are nici o valoare. Daca acesti rataciti ai soartei ne cauta, noi le aratam calea cea dreapta, dar fara voia lor, din pacate, nu putem face nimic. Fara biserica, fara spovedanie, fara pocainta nu poate fi vorba despre credinta.

Parinte, cat de grea este calea pana la Rugaciunea inimii?

Dupa cum aflam din scrierile Sfintilor Parinti, Rugaciunea inimii daca o are unul la zece mii... De multe ori poate fi doar o parere, o-nselaciune. Este nevoie de multa si temeinica rugaciune. Asa cum ne spune Sfantul Macarie Egipteanul: "Duhul Sfant ne cerceteaza adeseori si ne invata cum sa ne rugam". Multa lume care vine la manastire ne-ntreaba daca poate spune Rugaciunea inimii. Asa cum spuneam, pana la Rugaciunea inimii este mult de urcat, aceasta rugaciune este aceea rostita cu buzele, inteleasa cu mintea si simtita cu inima. In rest, putem vorbi doar despre inceputuri de rugaciune. Abia dupa indelunga rabdare si foarte multa osteneala, putem sa ne apropiem de trairea acestei inaltatoare rugaciuni. Simteau cu adevarat puterea rugaciunii pustnicii, schimnicii care se rugau in Duh, lepadandu-se intrutotul de grija cea lumeasca. Noi mai avem cale lunga pana acolo, dar daca te ostenesti si sporesti in rugaciunile pe care le faci, Dumnezeu te ajuta sa ajungi la o anumita treapta a rugaciunii.

De curand am intalnit o pustnica in inima muntilor si am dat slava lui Dumnezeu ca mai exista asemenea oameni. Mai sunt multi sihastri prin padurile noastre?

Apai, numai Dumnezeu poate sti. Sfintii Parintii spuneau ca un calugar poate nadajdui la viata in pustie, la adevarata sihastrie, doar dupa 20 de ani de calugarie, in ascultare, in taierea voii si in supunere desavarsita. Vedeti dumneavoastra, in manastire te lupti cu oamenii, dar in sihastrie te lupti cu dracii. Daca nu esti bine invatat si daca n-ai deprins smerenia aceea adevarata, poti sa cazi! Nici parintele Cleopa nu ne dadea usor voie sa ne retragem in sihastrie si asta m-a facut sa ma port la fel cu cei din obstea de la Stanisoara si sa tin cont ca pentru a face asta, un calugar trebuie sa ajunga la viata ingereasca, la a-si castiga singur painea cea de toate zilele. Dumnezeu nu ingaduie nimanui sa manance paine nemuncita. Apoi, cei care se duc in pustie trebuie sa fie niste postitori desavarsiti. Am auzit si eu ca adevaratii sihastri trebuie sa manance o data sau de doua ori pe saptamana, sa faca in jur de o mie de metanii pe zi, sa citeasca o Psaltire, sa zica de zece-cincisprezece mii de ori pe zi "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Abia atunci putem spune ca sihastrul are o lucrare. Dar daca se duce sa doarma prin pustie si sa caute buruieni sau mai stiu eu ce, apai, asta numai sihastrie nu e.

Ce parere aveti despre cei care aleg viata monahala relativ tarziu, undeva dupa 50 de ani?

Orice om care simte chemarea lui Dumnezeu, in orice timp s-ar intampla acest lucru, este bine primit in manastire. Dar si aici este o problema: ei toti au chemare, dar depinde de raspunsul pe care i-L dau lui Dumnezeu. Singurul scop al venirii la manastire este scopul de a se mantui si de a dobandi viata vesnica. Fara acestea, nu se poate!

Parintele Arsenie Papacioc spunea ca "trebuie sa invatam sa murim in fiecare clipa". Cum ar trebui deslusit acest indemn al marelui duhovnic?

Trebuie sa nu uitam nici o clipa faptul ca suntem muritori si ca viata este foarte scurta. Dumnezeu a daruit tuturor acest dar de a trai pe pamant, prin care sa ne rascumparam sufletele, pacatele stramosesti, pe care le mostenim si sa traim in invataturile Evangheliei, prin care sa dobandim viata vesnica. De aceea trebuie sa ne gandim ca murim in fiece clipa, cum spunea parintele Cleopa: "Moaaar-tea!" Daca ne-am nascut, trebuie sa stim ca, la un moment dat, murim. Sfantul Vasile cel Mare ne invata ca "moartea este cea mai inalta filozofie la care putem gandi toti". Si-atunci gandul care trebuie sa ne preocupe pe toti deopotriva este acela de a gandi cum ne vom prezenta in fata lui Dumnezeu la Dreapta Judecata. Si din nou ma-ntorc la Sfintii Parinti, care spun ca povatuitorul cel mai mare spre viata vesnica este moartea.

Dumnezeu sa ne dea rabdare, sa ne dea intelepciune sa pretuim darul vietii acesteia, ca prin aceasta sa dobandim viata vesnica. Sa mai lasam oleaca grijile veacului acestuia, pentru ca Dumnezeu poarta grija de toate, daca noi cautam sa facem poruncile lui. Parintele Paisie, de cate ori ne duceam pe la el, la plecare ne spunea: "Sa ne vedem la poarta Raiului!" Sa ne-ajute Bunul Dumnezeu sa ne vedem la poarta Raiului, dar pe partea dinauntru, nu pe cea dinafara!

Mariana Borloveanu

Ai intrebari, opinii despre acest articol? Adreseaza-te forumului!