Subtirimea patimilor de dupa convertire

Subtirimea patimilor de dupa convertire Mareste imaginea.


Subtirimea patimilor de dupa convertire

Romeo Petrasciuc: As porni de la o remarca oarecum laica, mai precis de la un proverb occidental care zice ca adevarata iubire are si hartoape. Crestinismul e, prin excelenta, religia iubirii depline. Dupa ce ati cunoscut aceasta experienta crestina -Ortodoxia, adica plinatatea iubirii- ce ne puteti spune, acum? Se aplica aceasta sintagma si in cazul Ortodoxiei? Are "hartoape" si viata in Hristos de dupa convertim?

 

Monahia Ecaterina (Monica Fermo): O, sigur ca are! Are, si inca foarte multe! Si drama este ca, daca nu esti atent, daca nu citesti Sfintii Parinti, daca nu analizezi si nu te pliezi pe scrierile Sfintilor Parinti, ascultandu-ti cugetul - Eu unde ma aflu fata de ce spun ei, acolo?... -, poti trece ca gasca prin apa, fara sa ai nici o tangenta cu adevaratele hartoape, adevaratele ispite, adevaratele tentatii ale diavolului, si sa crezi ca esti pe drumul cel bun. Cand, de fapt, pe tine nu te atinge nimic! Iti pare chiar ca esti acoperit de hainele sfinte ale lui Dumnezeu, cand, de fapt, tu esti cu totul in afara cercului divin.

Deci convertirea nu e o etapa suficienta in drumul spre Hristos ...

Nu in nici un ca caz! De abia de atunci incolo incepe lupta.

Aici e o distinctie fundamentala intre Ortodoxie si neoprotestantism, in care, in momentul in care pretinzi ca L-ai cunoscut pe Hristos....

A, esti gata, esti mantuit! Ei asa si spun, de fapt, dupa cum ii vezi pe la toate intrunirile redate prin mass-media, pe stadioane... "Hristos te mantuieste acum! Pune mana pe fratele tau si spune: Hristos ma mantuieste. E acolo, langa tine! El te vindeca, El te mantuieste?' Si ei chiar cred in astfel de minuni; o chestie cat se poate de puerila, care dovedeste, o data in plus, ca sunt niste inselati, din nenorocire! Nu-mi place sa o spun, dar asta e adevarul: sunt fratii nostri, sunt si ei oameni de pe fata pamantului - deci tot creatia lui Dumnezeu -, dar sunt niste inselati, amaratii de ei. In primii ani dupa botez, usor, am avut si eu aceasta vaga tentatie. Fericirea a fost ca am putut, ca paracliser in Bucuresti la bisericile la care am lucrat, sa citesc foarte mult si, in primul rand, asa a ingaduit Dumnezeu, sa am o lectura solida - pe care poate ar fi trebuit sa o fac spre sfarsitul intaririi mele, pe cand eu am luat-o dintru inceput -, si aceasta a fost citirea Filocaliilor. Drept pentru care, de acolo am inteles ce ar putea insemna subtirimea pacatului. Mie mi se parea ca sunt gata, daca de acum am renuntat la viata extraordinar de intinata pe afara si pe dinauntru, si daca sunt cumva ocrotita de mana sfanta a Bisericii, sunt mantuita! Ce sa mai astept, nu mai astept nimic, decat sa ma duc la Domnul! Dar lucrurile nu stau asa, pentru ca aceasta gandire vine tot dintr-o mandrie, dintr-o mandrie foarte ascunsa.

Or, unul dintre pacatele primordiale ale lumii este mandria. El te urmareste pana la sfarsitul vietii.

Deci nu ai scapat de el in vreun fel, ci pe masura ce tu avansezi in calea duhovniceasca, el preia forma mai sofisticata a treptei pe care tu ai ridicat-o cumva printr-o nevointa, printr-o intelegere, printr-un ajutor din partea unui duhovnic, sau a vietii tale pe care vrei sa o duci aproape de sfintire. Si atunci nu iti dai seama ca esti, de fapt, inglodit in mandrie. E un soi de subtirime, spun Sfintii Parinti, pe care o compara cu foile de ceapa, cu cele mai subtiri. Daca desfacem ceapa in mii de bucati, mii de bucati se desfac, mii dintr-o ceapa din care ai fi luat doua-trei sau zece foi; dar ele sunt mii acolo, sunt extraordinar de subtiri, transparente! Asa e comparata la Sfintii Parinti subtirimea pacatelor ce vin dupa convertire, ce vin dupa ce L-ai recunoscut pe Dumnezeu. Si vin chiar in momentele cand esti pe Cale, chiar in momentele cand esti pe drum, poate chiar sub epitrahilul duhovnicului; te indeamna in asa fel incat pacatul sa-l spui intr-o forma dulce, suava, nu blamandu-te si nu infierand pacatul, ci rotunjindu-l, inmuindu-l... Sunt multe lucruri de genul asta, si nu le spun numai din auzite, ci din propria experienta. M-am vazut pe mine, functie de cum au trecut anii, fata de cum gandeam la momentul convertirii, si cum gandesc acum. As face o comparatie, un pic ciudata. Cand pleaca rachetele, pana se inalta definitiv la cer, bucata aceea care se cheama racheta are ca adaugiri tot felul de trepte care se arunca si cad spre pamant, in timp ce ea isi ia zborul spre inaltime. Acelasi lucru se intampla cu sufletul care cauta sa ajunga spre Hristos.

Etapa de dinainte de convertire, si apoi imediat urmatoarea... As vrea sa punctam putin, sa vedem care sunt pacatele sau profilului acestora. Convertirea rupe acele pacate de dinainte sau ele apar si dupa perioada convertirii? Sunt altele pacatele de dupa convertire fata de cele de dinainte sau sunt tot aceleasi, care vin, de ce nu, cu o forta chiar mai puternica decat pana atunci?

Sunt mai multe aspecte aici. Poate fi aproape toata gama de pacate pe care ati insirat-o. E ciudat, dar asa e. Vorbesc de mine, de exemplu. Au venit la inceput, in imediata perioada dupa convertire, cu o bruschete extraordinara! Ganduri, evident, ca pana la fapta e gandul. El, diavolul, asa introduce patima in trupul omului, intai aruncandu-i gandul, si tentandu-l apoi, desigur, cu amintiri din viata de dinainte. Asa s-a intamplat si in cazul meu, cand diavolul a venit sa ma ispiteasca cu viata libera de dinainte, in care nu aveam nici un fel de opreliste, in care faceam tot felul de pacate si, in special -cum spune Sfantul Apostol Pavel, cu pacatul cel mai infierat, care ne distruge atat sufleteste, cat si trupeste -, cu desfranarea. E cel mai infierat pacat pentru ca el se produce si in trup, nu numai in suflet. Sunt pacate pe care numai le gandesti: L-as omori pe acela..., zici tu de nu stiu cate ori. Pe seful, pe prietenul, pe sotul, pe mama...

Pe soacra...

Da, exact, pe soacra!... De cate ori n-am zis cu gandul chestia asta!... Nu s-a faptuit pana la urma, din mila lui Dumnezeu, pentru ca n-am devenit criminali, S dar e un pacat si el; e mai mic, dar e pacat. Si atunci sigur ca in gama pe care ati expus-o, diavolul vine cu tentatia mai adanca spre pacatul pe care trebuie sa-l savarsesti in trup. Si aciditatea pacatului, a tentatiei este mult mai mare. Daca pacatul e in gand, el stie ca poate sa se lupte pana la moarte cu gandul din tine, si atunci vine, pleaca, vine, pleaca si ti-l aduce intr-un altfel, si mai impodobit. Te mai paraseste cativa ani de zile, tu crezi ca te-a lasat acest gand, si pe urma, dupa un timp, iar te trezesti cu el!...

Da, pacatele cu care m-am luptat foarte adanc in perioada imediata de dupa botez acestea au fost, cele legate de trup: desfranarea, lacomia pantecelui, bautul si fumatul... Si veneau toate, pentru ca asta era trusa pacatului. Daca nu eram cu trusa intreaga, nu eram primita de catre scaraotchi! Avand trusa intreaga, el a venit desigur cu tentatiile. A trebuit sa arunc toata trusa, sa ma rup complet de toate aceste patimi, si atunci el m-a parasit. Desigur, ar mai fi venit, dar nu mai avea loc pentru ca, cel putin patru-cinci ani de zile, cat am stat inca in Romania, sub aripa ocrotitoare a celor trei parinti duhovnicesti ai mei, a celor trei sfinti, care sunt la ceruri acum - parintele Argatu, parintele Galeriu si parintele Sofian -, nu au mai reusit sa ma ademeneasca. Prin talantii pe care ii aveau acesti parinti, loveau cu rugaciunile lor in puterile satanice care ma inconjurau pe mine, si diavolul nu mai gasea nici o portita, decat poate numai noaptea. Si uneori dormeam la manastire la Cer-nica, in imediata apropiere a parintelui Argatu, si ma culcam dupa doisprezece noaptea, dupa ce dansul facea ultima dezlegare, ultima molitfa a Sfantului Vasile, si asta timp de aproape patru ani de zile, in care se faptuiau peste trupul meu acele rugaciuni speciale, molitfele Sf. Vasile. Desigur ca am avut marea sansa sa cunosc unul dintre cei mai mari exorcisti ai Tarii Romanesti, sa fiu in imediata lui apropiere si sa beneficiez de acest lucru, stiind aceasta comoara, lasand totul pentru a fi in apropierea dansului si a beneficia, cel putin lunea, miercurea si vinerea, de aceste dezlegari, pe care parintele le facea cam in numar de zece, sa zic, pe zi, plus Sfantul Maslu de trei ori pe saptamana, plus postul, plus ajunarile! Pe atunci aveam treizeci de ani si eram in stare sa ajunez cel putin pana la ora noua seara, daca nu pana la doisprezece. Si devenise o regula: lunea, miercurea si vinerea, cu mila lui Dumnezeu, ajunam pana la trei dupa-amiaza, doisprezece noaptea in cele mai fericite cazuri. Era o lupta intensa, ma bucuram de ea, si o faceam cu o bucurie extraordinara, cu bucuria cunoasterii esentei crestin-ortodoxe.

Dar in momentul in care am plecat la Ierusalim si n-am mai avut aceste minunatii de jur-imprejurul meu, le-am avut pe cele ale existentei milimetrice a pasului lui Dumnezeu, a harului Tarii Sfinte, a fantasticelor, minunatelor, divinelor Sarbatori in care, efectiv, Hristos si tot cerul Se coboara! Fiecare din sarbatorile trecute in calendar este o sarbatoare cereasca acolo, pe pamant coborata, si pe care o simt si pietrele!

Ei, aceasta iarasi a durat vreo patru-cinci ani, pana cand usor-usor au venit ispitele cele foarte mari. Pentru ca diavolul nu-ti aduce de prima data ispite extraordinar de mari, ca sa te bulverseze, ci vine asa, mai incetisor. Se face ca ploua, pur si simplu, si tu ai impresia ca te-a lasat. Te-a lasat din punct de vedere trupesc si nu mai are treaba cu tine; si te-a lasat si din punct de vedere spiritual, ca nu te mai inteapa in nici un fel.

Insa, daca vede ca tu esti foarte pornit pe post si rugaciune, si ai intrat in ritmul asta, iti aduce tentatii foarte mari si ispite si bulversari... prin aproapele. Ca, vorba aia, cine sa-ti fie mai mare ispita decat aproapele? Aici e drama, ca ispita nu vine acum de la trecatorul de pe strada, nici de la vecinul de la a zecea casa, ci chiar de la omul de langa tine, ca sa te doara, sa te usture, sa te arda cel mai cumplit si tu sa cazi. Si atunci, cand biruiesti aceste ispite, ce-ai castigat tu, de fapt? Pe Hristos! Ai castigat iubire, si taina drumului catre opusul patimii, virtutea. Or exact acolo vrea sa te loveasca. in primul rand, daca vede ca esti tare in cele ale virtutii trupesti si n-ai mai cazut si ai luat-o pe drumul curatiei sufletesti si trupesti, vine macar noaptea sa te spurce cu spurcaciunile lui. Au fost cazuri in istoria crestinismului in care sfinti s-au luptat pana aproape de moarte cu astfel de cumplite ispite! Iar in ceea ce priveste spiritualul, iti aduce neincredere in aproapele, tristete, scarba, durere sufleteasca pentru ca nu esti iubit, pentru ca tu vrei sa daruiesti totul si nu ti se primeste nimic; ba mai mult, esti batjocorit in ceea ce dai...

Desigur ca cel neavizat, cel necunoscator, ar spune: Pai ce fel de Dumnezeu e Asta, Care te-a parasit? Care te chinuie asa!... Ba nu, este exact contrariul! Eu abia dupa ce m-am botezat am simtit cat de bun e Dumnezeu! Si am constatat o bucurie fantastica pe care o aveam, o exuberanta a iubirii pe care o simteam cum lucra in inima. Era harul Duhului Sfant, al botezului si al convertirii. insa daca nu stii sa inchizi aceasta bucurie, sa o conservi in inima si sa conlucrezi cu ea, ea te paraseste incet-incet; e de o subtirime extraordinara, ca un fum, asa... Si uneori pleaca, insa nu te paraseste de tot. Te lasa sa vezi: realizezi cine esti tu, de fapt?

E definitia aceea a urcusului catre Dumnezeu, in care nu poti sa te opresti, pentru ca atunci cand te opresti, cazi.

Exact! Cand te-ai oprit din urcarea asta, ai cazut! Asa mi s-a intamplat pe parcursul vietii, de la un anumit timp, din clipa in care Dumnezeu mi-a zis: Ei, din clipa asta harul Duhului Sfant n-o sa-L mai simti atat de intens, iti ajunge, te-ai bucurat, ai inteles ce este crestinismul, ce este harul Duhului Sfant, acuma vezi tu cine esti raportat la aceasta Divinitate! Acestea sunt lucrurile despre care spune Sfantul Apostol Pavel ca la inima omului nu s-au suit si privirea omului nu Ie-a vazut si urechea omului nu Ie-a auzit. Pentru ca sunt lucruri de o taina extraordinara si de o bucurie sfanta, pe care nu le poti descrie in cuvinte! Aceasta este intalnirea omului, in sufletului lui, cu harul divin, care vine sa te mangaie. Dar in clipa cand acesta se ridica, usor, si se inalta catre ceruri si nu mai sta incontinuu in preajma ta, atunci realizezi cine ai fost, cine esti, si incepe lupta extraordinara cu subtirimile pacatelor, care vin dupa tine. Ele nu te vor parasi niciodata, diavolul va incerca pana in ultima fractiune de secunda de existenta a vietii tale sa te urmareasca exact cu ceea ce ai avut tu in timpul in care ai fost prieten cu el, ceea ce ai avut tu mai acut, lovind acolo unde bisturiul Duhului Sfant a operat extraordinar si a curatat locul, aflat acum in refacere. Ei bine, am gasit la Sfintii Parinti, tot in Filocalie, ca exista pacate care vin din nenorocirea noastra, a secolului acestuia in care ne invartim, in care am fost aruncati din puterea satanei. Si ca aceste pacate, proprii secolului nostru, incep cu akedia asta fioroasa, lipsa totala de pregatire, de dorinta de a intelege Cine e Dumnezeu, ca exista Dumnezeu. Si mai grav este ca aceasta lipsa de existenta a lui Dumnezeu aduce asupra omului, asupra vietii lui, conlucrarea cu patimi mai presus de fire, lucruri pe care ti-e rusine sa le si gandesti, nu numai sa le accepti si sa le faci. Ei bine, trebuie sa recunosc, pentru ca nu pot sa spun minciuni, ca ele au facut parte din viata mea, din structura vietii mele de dinainte de botez, pentru ca asa am fost zvarlita de puterea satanei, neavand nici mediu inconjurator, nici laturi duhovnicesti care sa ma traga din cand in cand, nici rame de ingradire, nimic, un cal naravas in plin camp liber, care poate sa dea cu copita si cu botul si sa se rostogoleasca in noroi si sa faca ce vrea el. Cam asa a fost existenta mea! Si spun Sfintii Parinti ca daca ai beneficiat de dulceata extraordinara a iertarii prin convertire, prin pocainta, prin lacrima, prin regret amar, prin viata adanca duhovniceasca si totul a mers asa cum spune cartea si cum scriu ei, pacatul evident imediat s-a sters si a devenit o foaie alba acolo, in fata rabojului diavolului, cu care va veni la judecata.

Dar sa vedeti ce mai spun Sfintii Parinti: pacatele, daca cazi din nou in ele, reapar ca si cum ar fi scrise cu cerneala simpatica. Deci Ie-a scris o data diavolul, Ie-a sters spovedania, tu iar cazi si ele, pacatele, apar pe hartie din nou! Si atunci, ca om, trebuie sa fii foarte vigilent si sa ai o tarie de caracter atat de mare, incat indiferent ce situatie ti s-ar ivi in cale, sa stii sa iesi biruitor din ea. Cunosc recent o poveste a unei fete, care ani de zile a locuit in America. Tanara, frumoasa, bogata, romanca, a avut parte de o societate in care nu numai oamenii strazii se drogheaza, cum se intampla la noi, ci din contra, oamenii cei mai sus-pusi si cei care au banii cei mai multi consuma drogurile ca pe o cafea, ca pe un pahar cu apa minerala sau ca pe o bomboana, pentru a infrumuseta viata. Aceasta fata si-a venit in fire, la un moment dat, pentru ca era credincioasa, din familia ei si din firea ei, si acum traieste dupa randuiala lui Dumnezeu si a Bisericii, cu spovedanii la patruzeci de zile, cu impartasanii sau cu ce canon i se da... insa de multe ori am auzit-o ca si-ar dori extraordinar de mult ca Domnul sa o ajute ca niciodata sa nu mai existe tentatia in fata ochilor, pentru ca nu are inca atata putere incat sa poata trece cu siguranta peste ea. Ei bine, asta e pacatul ca si scris cu cerneala simpatica. El apare pe hartia diavolului, si atunci diavolul provoaca o asemenea imprejurare, iti aduce in cale astfel de oameni incat tu, fara sa vrei, prin concursul de imprejurari, savarsesti din nou pacatul pe care l-ai uitat cu ani in urma.

Si, cred, in momentul acela reapar si toate celelalte pacate, nu doar cel reactivat, pe acea hartie.

Exact.

Am sesizat o treapta evolutiva in acest urcus al pacatului. Daca la inceput revin patimile acestea trupesti, in general, sub forma gandurilor- batalia in viata de dupa convertire cred ca in special se da la nivelul gandurilor-, vedem ca ele tot urca-urca spre forme din cele mai "subtiri". Ma intreb ce forma iau aceste tentatii la Parintii imbunatatiti sau la oamenii de credinta care ajung la etapele de imediata vecinatate cu desavarsirea. Sa fie acestea legate, oarecum, de apostazie, de caderea din credinta, de deznadejde?

Da, tocmai cunosc un caz de genul asta, la o fata tanara, in jur de treizeci si ceva de ani, care este intr-o oarecare stare de apostazie, de cadere dintr-asta, chiar daca ea practica mersul la biserica, apropierea de duhovnici buni, ducand o viata cat de cat imbunatatita pentru un crestin. insa mediul in care se zbate zilnic, indoielile de care se pare ca nu a scapat, care lucreaza la nivel de subconstient, accesul la mass-media, care striveste pur si simplu, fac din persoana asta - si din mii de mii de alte persoane ca aceasta - un robot care merge la biserica, zice acolo Doamne miluieste! si nu mai simte mare lucru, daca nu chiar nimic. Or fi facand chiar nu stiu cate inchinaciuni, or fi citind si nu stiu cate acatiste, dar totul se face pe dinafara! Un soi de mimetism care nu patrunde in adancul cel mai adanc al sufletului, o alta fateta a bolilor cronice post-convertire.

Care credeti ca ar fi oarecum reteta de a pastra acea exuberanta a convertirii, acea energie pe care Dumnezeu ti-o imprima in momentul imediat convertirii?

Eu nu vreau sa ma erijez, fereasca Dumnezeu, in postul de doctor care da retete. Nu am nici un fel de calitate. Eu numai pot sa spun atat: ce s-a intamplat cu mine. Am avut in parcursul acesta - sunt douazeci de ani totusi de cand sunt pe calea crestina - nenumarate situatii in care acreala, amareala, durerea, disperarea m-au inconjurat si m-au ranit grozav. Fie aici, fie in Israel, fie aiurea, oriunde te-ai duce, de aceasta stare nu vei scapa! Mai ales ca aceste injunghieri vin de la aproapele - cum spuneam mai devreme -, de la cel de langa tine, de la cel in care ti-ai pus toata nadejdea...

Si care uneori este din interiorul sistemului...

Pai da, din interiorul sistemului, deci eu nu vorbesc de cei din afara sistemului!....

Si care este un om "religios", omul religiei...

Exact! Sigur ca da! Ei, e si drama ca foarte multi din afara sistemului sau care sunt numai usor atinsi, sau intrati in sistem tangential, incep sa judece. A, ai vazut pe popa ala, pe maica aia, pe preotul ala, pe episcopul acela? Ai vazut ce face Biserica? Deci ei vad lucrurile astea si le infiereaza. Eu nu le-am infierat, dar m-au ars, m-au durut. Pentru ca ele nu si-au gasit rezolvare imediata, si poate uneori au trecut ani si zeci de ani pana cand persoanele respective - care au ranit cu buna stiinta pe aproapele - si-au modificat intelegerea ori Dumnezeu Ie-a dat o intelegere, prin mila Lui. Dar au trecut ani si zeci de ani pana la aceasta, timp in care ranile mai multor persoane au fost adanc infipte.

Eu, daca am patimit astfel de rani, pe o portiune scurta poate a existentei - in care sufeream de abrutizare, n-as spune chiar akedie, si in care ma intrebam mereu: Ce se intampla? Unde esti, Doamne? De ce nu vii sa vezi ce se intampla in lumea asta? Cum sa gasesc eu rezolvarea ? - intotdeauna am facut apel la singura flacara care trebuie sa mentina omenirea: la dragoste. Or, dragostea lui Dumnezeu pentru omenire depaseste orice imaginatie umana! Ganditi-va la ultima porunca pe care o da Domnul in Joia Mare: sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a iubit El. Ce infiorator! Nu exista mai mare jertfa, mai mare dragoste a omului pe pamant, decat, auzi, omule, sa-ti dai viata pentru aproapele! Daca in momentele tale de grozavie, de restriste, de akedie, de lovituri, de rani cumplite, provocate de insusi omul Bisericii, de insasi Biserica, ca aparatura, ca institutie, daca in momentul ala ai constientizat lucrul acesta, esti salvat! Pentru ca, in primul rand, se intampla o minune: nu mai simti arsura! Simti un soi de durere surda, dupa care durerea aceea dispare si, minune, in locul acesta, printr-un gest oarecare - o vrabiuta care a trecut si ciripit in fata ta, un nor, o planta care ti-a zambit cu mirosul ei, un om care ti-a spus de pe strada Buna ziua intr-un mod placut -, Dumnezeu a venit si a sadit bucurie! Pentru ca Dumnezeu e numai iubire!... Si iubirea asta iarta tot, uita tot, accepta tot, trece peste tot si peste toate si vrea, asa cum a vrut Hristos, sa innoiasca firea. Or firea este cazuta, firea este distrusa; ba mai vii si cu pacate impotriva firii, si atunci o faci si mai rau, si esti mult mai rau decat un animal.

Ei, in disperarea asta, in iadul asta, exista salvarea la gandul iubirii! Numai iubirea m-a facut pe mine sa revin de cate ori am fost zdrobita! Iubirea, evident, a lui Dumnezeu. Si cand il ai pe Hristos, daca il aduci pe Hristos in inima, Hristos de acolo, de pe Cruce, zice catre Tatal Ceresc: Tata, iarta-le, ca ei nu stiu ce fac! Eu ii iubesc in continuare si trebuie sa ma tin de ei, sa nu-islabesc cu iubirea asta!... Ei, acolo, pe Cruce, il biciuiau, il omorau, il scalciau, il paraseau, il huleau, il faceau in toate felurile, si El ii iubea! Atunci, prin marinimia asta, prin gestul asta extraordinar de iubire divina, tu, avandu-L pe Hristos in inima - prin stradanii, sigur - vei reusi sa scapi de orice ispita, sa razbesti prin orice incercare! Si chiar daca nu-L mai ai o clipita -I sau mai multe clipite, sau un an (Sfantul Serafim de Sarov a plans ani de zile ca sa se intoarca harul Duhului Sfant, al dulcetii iubirii in inima) -, nu renunta si nu dispera, pentru ca stii ca intr-o buna zi darul Duhului u Sfant se va intoarce din nou in inima, si El fiind in inima ta, ai puterea, prin iubirea Lui din inima ta, sa ierti si sa S iubesti pe toti deodata, indiferent ce ti-ar face.

Care sunt punctele de reper pentru mersul acesta inainte? Pragmatic, in momentul ispitelor de care ziceti, al incercarilor acestora, ce te salveaza sa poti merge mai departe? Sau ce ar trebuie tu sa faci, efectiv, in lupta aceasta? In ce se concretizeaza lupta?

In primul rand in practica bisericeasca, in apropierea de Biserica, indiferent cat ti s-ar parea tie ca este de cazuta Biserica. Exemple avem nenumarate, de am putea umple zeci de pagini de carte! insa noi ne-am obisnuit sa le expunem numai pe cele negative. Si avem astfel de exemple minunate nu din sutele de ani trecuti, ci de acum, din imediata apropiere! Desigur, cum spune Sf. Apostol, nu toti au darul vorbirii in limbi, nu toti au darul facerii minunilor... Deci sa nu ne asteptam ca fiecare preot de cartier, fiecare preot de sat, fiecare preot de tara sa aiba un dar special, o harisma, gandind ca daca te duci o data la el, te si faci sfant! Dar daca in tine exista arderea aceasta extraordinara, daca vrei mai mult, atunci faci si tu mai mult, depui si tu mai mult efort pentru aceasta! E ca atunci cand esti student sau profesor, sau orice alt om care lucreaza intr-un domeniu oarecare si care vrea sa cunoasca mai mult. Nu-i asa ca te duci la Universitate si la bibliotecile Universitatii, ba poate strabati si mii de kilometri in tari straine ca sa-ti adancesti cercetarea in domeniul respectiv? De ce pleaca studentii in tari straine, la Harvard, la Oxford, la facultatile care au posibilitati multiple? Sa invete mai bine. Acelasi lucru se intampla si cu sufletul omului. Ce daca preotul care m-a botezat din satul sau din cartierul respectiv nu are harisma? Lasa-l pe acela, ca el e bun pentru ceea ce este bun - sa infaptuiasca acolo slujbele de zi cu zi,

Liturghii, parastase, inmormantari, cununii si ce mai are de facut pe acolo, ca un slujitor cuminte al lui Dumnezeu -, iar tu, pentru ca vrei mai mult, deplaseaza-te, alearga, umbla, zbate-te! Cum se spune in popor: Dumnezeu iti da, darnu-tibaga-n straita! Deci alearga pentru asta! Eu m-am suparat la modul foarte clar si foarte concis asupra unor prieteni si prietene de-ale mele, carora am vrut sa le explic situatia dupa botez, si sa ii determin si pe ei sa mearga nu pe calea calugariei, dar macar pe calea directa a cunoasterii profunde a Dum-nezeirii si a harului lui Dumnezeu, Care lucreaza in inima. Chestia asta nu se poate face stand acasa, in fata televizorului sau prin parcuri, plimbandu-te dupa distractii! Se face numai mergand la locul respectiv. Or, toate locurile respective sunt undeva la cateva zeci, chiar sute de kilometri, trebuie sa iei trenul, uneori poate chiar avionul... Cunosteam o frantuzoaica in Israel, care locuia in pustia Egiptului, care, printr-un concurs de imprejurari si din mila lui Dumnezeu, s-a ridicat la viata de credinta, dar nu avea duhovnic acolo. Si atunci strabatea sute de kilometri si venea pana in Israel sa se spovedeasca. Ba chiar a venit pana si in Romania, pentru ca il cunoscuse pe parintele Rafail Noica, pe parintele Sofian, pe parintele Galeriu... ii cunoscuse la Essex, cand acestia vizitasera Essex-ul, si fusese acolo. Deci pe aceasta frantuzoaica, ce trecuse de la catolicism la Ortodoxie, care avea bucuria intelegerii Ortodoxiei si a harului lui Dumnezeu, dorinta de a avea un duhovnic care s-o duca mai departe si mai departe si mai departe, n-o impiedica nimic. Macar ca avea si patruzeci si cincizeci si saizeci de ani dupa aceea, si venisera si bolile si neputintele. Ea isi lua desaga in spinare si strabatea sute de kilometri! Daca mi-ai fi, spus la douazeci si ceva de ani, cand fumam - si fumam numai tigari chinezesti -, ca la Chitila, in afara Bucurestiului, la sase dimineata se dadeau tigari chinezesti la o tutungerie, puneam ceasul sa sune la patru dimineata si fugeam pe jos pana acolo, numai sa nu pierd tigarile! Asa au facut si fac multi care, pentru pacate, lasa totul si iau si avioane daca e cazul si se duc sa infaptuiasca pacatul! De ce nu am face lucrul asta si noi, pentru a gasi harul lui Dumnezeu?! In plus, daca L-ai gasit - si ai gasit, in sfarsit, linistea si duhovnicul -, totul trebuie facut cu binecuvantare. Deci nimic fara binecuvantare in viata! Vrei sa te casatoresti? Parinte, binecuvantati sa ma casatoresc! Vrei sa ai copii? Parinte, binecuvantati sa am copii! Vrei sa infaptuiesti mai mult in viata, sa-ti faci o casa, sa-ti faci o meserie? Toate cu binecuvantare si cu rugaciune acoperita de duhovnicul pe care, daca nu-ti place cum arata, cum propovaduieste, il cauti in alta parte. Si atunci conlucrarea Duhului Sfant cu tine va fi extraordinar de rodnica.

Personal, ce va fascineaza in aceasta lupta cu pacatul si indreptare catre Dumnezeu? Am vazut ca e o lupta, am vazut ca diavolul mereu loveste... Poate unii ar fi tentati sa renunte tocmai din cauza acestei lupte. Daca ar sti ce-i asteapta dupa convertire, poate multi ar evita oarecum aceasta etapa. De unde vine intarirea sau cum intareste Dumnezeu sufletele acestea dupa convertire?

Vorbind de primele lupte, la primele lupte practic nu stii nimic. Te azvarli in gol, doar mergi pe urmele Sfintilor Parinti... Stii, ai citit, ai vazut, ai avut exemple vrednice de urmat atat in secolele trecute, cat si in zilele noastre. Bibliotecile, librariile sunt pline de exemple ale duhovnicilor mari, ale Sfintilor Parinti din zilele noastre. Avandu-i pe ei ca exemplu, spui: Stai un pic, si ei au fost oameni din pacate construiti. Parintii lor au urmat calea de impreunare pe care a lasat-o Dumnezeu, nu s-au nascut dintr-o fantasma, n-au venit pe calea aerului, au venit din pacate, poarta in urma lor pacatele stramosilor si mosilor, plus pacatul primordial... Si atunci, cum au biruit ei? Prin calea pe care o da Biserica, pe care ei au urmat-o. Deci, la inceput, in primele lupte - sa zicem primii doi-trei ani, pana capeti incredere (drept sa spun, marturisesc cinstit ca uneori atat de usturatoare este ispita, incat pierzi din incredere chiar si dupa zece, cincisprezece, douazeci de ani)-, ce te face sa mergi mai departe este asemanarea. Daca vezi ca intr-o situatie data capeti o ispita, si o comunitate intreaga aproape - de, sa zicem, zece-cincisprezece persoane - e impotriva ta, tu stiind ca esti pe calea cea buna, si aceia, nefiind vecini, musulmani sau din alta religie, ci oamenii tai, din Biserica ta, dintre apropiatii tai, dintre fratii tai cei mai apropiati, te osandesc, e foarte greu sa biruiesti ispita...

O scurta paranteza. Era o gluma surprinzator de concludenta:"Cine ti-a scos ochiul?" "Fratele meu" "A, desigur! De asta ti l-a scos asa de bine!..."

Asa e! Ei, cand vezi o asemenea situatie - cand acestia zece, cincisprezece oameni, douazeci, cat ingaduie Dumnezeu pentru intarirea ta sa se napusteasca asupra ta cu invinuiri de care tu nici habar nu ai si la care n-ai putea nici macar sa te gandesti ca le-ai faptui - stai uimit si te intrebi ce face Dumnezeul tau. in momentele alea, spun sincer, multi, foarte multi din cei care nu au radacini foarte bine infipte in crestinism ar renunta. Dar, in fond, de ce exista activitatea de laborator in orice fel de domeniu? Ca sa vezi ca, de cate ori se intampla asa, din vazduh, din minune, din nimic, de neunde, vine mana sfanta a lui Dumnezeu si rastalmaceste totul si acela care te prigonea se reintoarce asupra ta cu flori, cu bomboane, cu bucurii, cu slava, cu cadouri, cu dragoste si te ia in brate si spune: Soro, iarta-ma, ca am fost plecat cu sorcova un pic! Si nu numai ca ti se da ceea ce ai fi vrut sa ti se dea sau ti se apreciaza munca pe care ai vrut s-o faci sau calea pe care ai ales-o, dar esti si ajutat mai departe cu mult si cu mult mai mult de catre oamenii care cu putin inainte ti-au stat impotriva cu atata inversunare! Pentru ca, la urma urmei, daca observam, cine venea cu ramuri de finic la intrarea in Ierusalim a Mantuitorului si striga Osana!? Aceiasi oameni, dar exact aceiasi oameni din orasul Ierusalim, care putin mai incolo au iesit cu pietre, L-au hulit si L-au rastignit pe Hristos pe Cruce! Si El stia aceasta, ca cei care acum I se inchina vor fi aceiasi oameni care il vor rastigni putin mai tarziu. Si El ce face apoi? Striga catre Tatal Ceresc: Tata, iarta-i, ca habar n-au ce fac! Sunt plecati cu mintea...

Cam asta ar fi ideea! Adica sa iertam, sa iertam si sa iertam! E foarte greu atunci cand arde, cand ustura, in momentul acela, sa-ti mentii limba in cerul gurii fara s-o misti, acolo, molfaind cuvinte de hula, de prigoana asupra respectivilor! Nu mai zic de altii, care apuca si obiecte si se exprima cu ele. Dar daca, sa zicem, in primele patru-cinci-zece situatii ai clacat, te-ai dus la spovedanie, ai cerut iertare de la Dumnezeu - ai spus: Eu nu am vrut sa spun asta! Nu am vrut sa actionez asupra fratelui meu asa; am reactionat in virtutea fostelor mele patimi si a animalismului brutal, care inca mai salasluieste in mine. Parinte, dezleaga-ma si ajuta-ma prin rugaciune sa ies din asta!-, cu timpul aceste ispite se estompeaza. Si ajungi sa ti se intample asa cum spun Sfintii Parinti prin Filocaliisl prin Vietile Sfintilor, chiar sa zambesti atunci cand aceste patimi se apropie, cand cei apropiati ai tai te prigonesc, cand viata se rastoarna cu situatii groaznice impotriva ta... Si aici pot sa ma refer si la necazuri mari: boli, lipsa de bani, lipsa de serviciu, situatii in care se zbate foarte greu Tara Romaneasca, de exemplu. Romania are o pondere de mai mult de 70 % de oameni aflati intr-o situatie grava. Atunci sigur ca bucuria ar trebui cautata de la persoana la persoana, acceptand situatia ca pe un dat de la Dumnezeu si incercand aflarea fericirii pe care ar avea-o castigandu-L pe Dumnezeu in inima.

Maica Ecaterina, merita sa mergi pe calea lui Hristos, in ciuda tuturor acestor lupte?

Sigur ca da! Nici nu pot sa concep o altfel de cale! De fapt, consider ca cei mai mari in fata lui Dumnezeu din generatia noastra, a tinerilor din ziua de astazi, cu cele mai ciudate si cele mai nescrise tentatii - pentru ca traim o vreme, cum spunea parintele Argatu, care n-a fost si nu va sa mai fie pe fata pamantului! - vor fi cei ce vor marturisi pe Hristos!

Deci nu numai sa acceptam viata lui Hristos si sa mergem in aceasta practica, ci sa si o marturisim! Suntem chiar obligati fata de societatea in care locuim - si nu ma refer numai la tara noastra, ci la intregul glob, la pamant, la secolul in care traim - sa-L marturisim pe Hristosul pe care il avem. Nenorocirea va fi la cei care inca nu L-au castigat, inca nu L-au defintivat in sufletul lor, si aceia probabil ca se vor numi cei caldicei pe care, cum spune la Apocalipsa, Dumnezeu ii va varsa din gura Sa, pentru ca lui Hristos nu-l plac caldiceii. Ori esti rece complet-si atunci Dumnezeu stie cum sa faca sa te infierbante -, ori esti fierbinte si actionezi in numele Lui! Si actionand in numele Lui, pentru El si pentru mantuirea intregului glob in numele Lui, va trebui sa faci o marturisire completa, in vazul tuturor! Si, cum spun, viata de acum incolo pe pamant va trebui sa fie viata in Hristos, dar si marturisire in Hristos, de Hristos, pentru Hristos, in fata celorlalte natiuni, care nu-L cunosc pe Hristos!

As mai puncta doar o idee aici. Ati pomenit de multe ori de iubirea lui Dumnezeu. Mi-a placut spusa cuiva ca numai iubirea, dintre cele trei virtuti teologice, e vesnica. Adica Dincolo, in vesnicie, de credinta nu mai ai nevoie, pentru ca vezi ceea ce crezi. Totodata, si nadejdea isi implineste finalitatea, pentru ca nu mai ai la ce nadajdui.

As vrea sa punem putin fata in fata iubirea lui Dumnezeu cu frica de El. De ce trebuie sa ne temem de Dumnezeu, daca iubirea aceasta covarseste si desavarseste intreaga relatie?

In clipa in care iubirea a cuprins intreaga ta fiinta, nu mai exista teama! Teama dispare! Eu, de exemplu, L-am cunoscut pe Dumnezeu in practica si in inima si in fiinta mea prin iubire. Mie nu-mi era frica de nimic! Eram ca in povetsea aceea din Fratii Grimm, cu acela care n-a cunoscut frica. Deci nu-mi era frica de nimic. Ce-mi trasnea prin cap, aia faceam! Nu am tinut cont de orice mi-ar fi zis parintii, sau societatea, sau profesorii, sau directoarea scolii... Pe toate le incalcam! De la a pune bentita pe cap la scoala, la a nu veni acasa cu noptile. Nu-mi era frica, nu aveam frica de societate, necunoscandu-L pe Dumnezeu, evident, credeam intr-o existenta oarecare a unei divinitati care oricum asa ne-a creat, astia suntem, care suntem, si oricum ne vom intalni. Nu stiam in ce modalitate, asa, ca un mod de existenta. Deci n-am cunoscut frica. in clipa cand L-am cunoscut pe Dumnezeu prin botez, am fost strabatuta in tot corpul si in toata fiinta mea launtrica - sufletul, cugetul inima, tot! - de o covarsitoare iubire, de ceva care ma strivea! Era ceva atat de duios, de dulce, de atragator, de invaluitor, incat nici nu poti rezista! Este ca o forta extraordinara, magnetica, aceasta iubire a lui Dumnezeu! Eu, in momentele principale ale botezului si dupa aceea, asta am simtit! Iubirea era cea care ma invaluia, ma coplesea, ma strivea! Eram atenta la orice zbatere a inimii, la orice intorsatura pe care o lua inima mea! Eram, la un moment dat, inaintea convertirii, intr-un dubiu grozav, parandu-mi-se ca iubesc doi barbati cu o intensitate extraordinara, ca inima aproape da pe afara, pentru amandoi. Si nu stiam pe care sa-l aleg. Si, in naivitatea mea si in atractia pe care practic o simteam - caci Dumnezeu, iubindu-ma intai, prin iubirea Lui eu simteam iubirea din sufletul meu, pe care eu o aveam pentru cei doi barbati, o iubire lumeasca, evident -, eu vroiam sa daruiesc cuiva aceasta iubire, acest preaplin de iubire. Dumnezeu a apreciat lucrul acesta, si atunci a facut in asa fel incat sa ma atraga la Biserica! Nefiind botezata, intram totusi din cand in cand in cate o g biserica, si la prima icoana care mi se ivea - si asa a randuit Dumnezeu, ca mai tot timpul sa fie Sfanta Cuvioasa Paraschiva -, ma asezam acolo si vorbeam cu ea ca si cum as vorbit cu o prietena sau un prieten si intrebam: Sfanta Paraschiva, pe cine sa iubesc eu acuma? Ce sa fac acum, unde sa ma duc? Ca eu simt ca am o cantitate mare de iubire in suflet si nu stiu cui sa o dau, pentru ca am impresia ca nu prea merita nimeni... Sunt mii si mii de oameni care traiesc in singuratate si in tristete, parasiti de parinti, de rude, de prieteni sau de soti, si care traiesc drame extraordinare ale neimplinirii in iubire. Or, Dumnezeu a inteles ce mare pacat este lipsa de iubire! De aceea pe toti, absolut pe toti de pe fata pamantului -incepand cu ultima furnica si terminand cu cel mai mare om al lumii, imparat sau gunoier-, Domnul ii iubeste si Se manifesta prin iubire. Acesta e primul lucru pe care El il arunca asupra omului. L-ai receptionat? Esti din cei fericiti, care au inteles ca asta este calea! Ei bine, datorita pacatelor multe - ale noastre, ale mosilor si ale stramosilor nostri -, acest canal, aceasta cale a iubirii intre noi si Divinitate, intre noi si omenire este astupata. Si Dumnezeu vede ca trece o zi, doua, noua, nouazeci si noua, noua sute nouazeci si noua, trece toata viata si tu nu ai iubit nimic si pe nimeni. Esti un fel de stare amorfa. Din starea aceea amorfa trebuie sa te zgaltaie Cineva, ceva, putin, si atunci singura stare pe care o poate arunca Dumnezeu asupra ta este teama. in momentele acelea vine Biserica cu ingradirile ei, ca un bau-bau: N-ai facut canon! Nu te-ai dus la biserica! N-ai postit vinerea! N-ai respectat duminica!... si toate celelalte. In aceeasi situatie se afla poporul lui Israel cand Dumnezeu a gandit si a dat prin Moise cele zece porunci, Decalogul, pe care il pastram pana in zilele noastre. Dar trecand miile de ani, noi ar fi trebuit sa avansam, in nici un caz sa ramanem la stadiul de a respecta legea si cu asta basta!

Din frica lui Dumnezeu respectam legea. Lege pe care o constientizeaza pana si cel mai mare criminal. In America, vedeti, toate filmele astea violente, toti criminalii, inainte de a omori - sau dupa ce omoara - striga, din virtutea inertiei: Jesus O, Jesus! O, lisuse! Cum adica? Omori, si il strigi pe lisus? E absurd! in interior, in sufletul, in constiinta omului exista o teama de fata lui Dumnezeu. Atunci cand pacatele se suprapun, unul peste altul, unul peste altul, se amortizeaza complet fiinta umana. Esti ca amortit, ca mort! De fapt, esti mort, si umbli numai in virtutea faptului ca circula sangele in tine si iti bate inima. Si numai din ingaduinta lui Dumnezeu se mai intampla asta, pentru ca poate, totusi, intr-o buna zi, de o frica mare, de o spaima mare, te vei trezi.

25 Iulie 2012

Vizualizari: 2446

Voteaza:

Subtirimea patimilor de dupa convertire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE