Articolul de fata isi propune sa constituie un raspuns smerit oferit celor care, de multe ori aflandu-se in biserica, poate s-au intrebat la ce foloseste strana din absida stanga, de vreme ce niciodata nu s-au inaltat dinapoia ei cantari. Inca de la inceput, facem precizarea ca prin cuvantul strana desemnam, dupa caz,  piesa de mobilier bisericesc ce are menirea de a sustine cartile de cult in timpul slujbelor,  dar si grupul sau corul cantaretilor.

Antifonul este o forma a cantarii liturgice executate de catre doi psalti sau doua coruri, in mod alternativ. Cantarea antifonica mai este cunoscuta ca si “cantare la doua strane”, indicand locurile consacrate in biserica - cele doua abside ale naosului – unde cantaretii se constituie in strana dreapta, respectiv cea stanga. Este o forma foarte veche a cantarii liturgice care a disparut din pacate din cele mai multe biserici de la noi, dar care, se mai pastreaza totusi in unele manastiri si catedrale chiriarhale.

Cantarea antifonica isi are originea in Vechiul Testament, unde era folosita in Cortul Sfant iar mai tarziu in Templu. Din I Cronici 25 aflam cum David a impartit levitii in grupuri pentru a canta inaitea cortului, pana cand Solomon a construit templul in Ierusalim, iar in Ezra 3 citim despree fiii lui Asaf rugandu-se Domnului cu chimvalele in maniera descrisa de David.

Tot cantare antifonica era ceea ce a auzit Isaia, cand serafimii se rugau inaintea Domnului zicand unii catre altii:”Sfant, sfant, sfant este Domnul puterilor; plin e cerul si pamantul de slava Sa.” (Is. 6:3).

Prima forma a cantarii intalnita in randul crestinilor se presupune ca a fost cea comuna, intreaga adunare (barbati, femei , copii) fiind uniti intr-un glas comun. Aceasta cantare era fara indoiala cel mai des practicata in randul crestinilor din Biserica primara.

Expresia intrebuintata de Pliniu in scrisoarea sa catre Traian, la inceputul sec. II, arata ca imnele la care face referire erau cantate alternativ.

Cantarea antifonica este posibil sa fi trecut in Biserca prin intermediul evreilor convertiti. Este plauzibil sa gasim o forma veche a cantarii antifonice si la terapeuti, o comunitate iudaica de asceti convertiti la Crestinism, si, prin ei, la practicile muzicale din cadrul templelor egiptene antice. Acesti terapeuti, care traiau in apropierea Lacului Mareotis de langa Alexandria, in vremea lui Filon, ar fi putut avea un oarecare rol in introducerea acestui gen de cantare religioasa. La Cincizecime “acestia au petrecut intreaga noapte pana la rasarit inaltand rugaciuni si cantece de multumire in coruri de barbati si femei. … Aceast gen s-a format in concordanta cu legile artei muzicale, care se pare ca a fost impumutat din templele egiptene, fiind apoi transmis Bisericii Crestine” (Kohler).

Opinile istoricilor bisericesti difera cu privire la data cand cantarea antifonica a fost introdusa in biserica crestina.

Unii o atribuie viziunii avute de Sfantul Apostol Petru , iar altii initiativei Sfantului Ignatie al Antiohiei (c. 70-c.107) care a urmat Sfantului Petru ca episcop al acelui oras. Potrivit lui Socrate, “Ignatie, al treilea episcop al Antiohiei Siriei de la Apostolul Petru, care i-a cunoscut pe apostolii insisi, a avut o viziune a ingerilor cantand alternativ inaitea Sfintei Treimi. Prin urmare a introdus acest mod de cantare in biserica Antiohiana; de unde s-a transmis prin traditie la toate celelalte biserici” (Istoria Bisericeasca 6-8).

In perspectiva lui Teodoret de Cyr, “Aceasta minunata pereche, Flavian (episcop al Antiohiei) si Diodor (episcop de Tars) care inca nu erau hirotoniti aflandu-se in randul mirenilor, lucrau zi si noapte pentru a stimula zelul oamneilor pentu adevar. Ei au fost primii care au impariti corul in doua parti, invatandu-i sa cante psalmii lui David, antifonic. Introdusa pentru prima data in Antiohia, practica aceasta s-a raspandit in toate directiile, patrunzand pana la marginile lumii”.

Cel care a introdus cantarea antifonica in Apus a fost Sfantul Ambrozie al Milanului. Acesta a preluat-o, dupa cum ne spune Fericitul Augustin, din Rasarit, mai exact, din Antiohia.

Ce imbunatatiri au fost introduse dupa vremea lui Ambrozie si dupa perioada lui Grigorie cel Mare sau cum cantarea in biserici a fost condusa in acest interval, istoria nu ne informeaza.

Cert este ca in Bizant, cantarea antifonica va dobandi cea mai inalta expresie, conferind o mai mare solemnitate cultului liturgic ortodox. Strana dreapta va fi condusa de Protopsalt, in timp ce strana stanga va fi condusa de Lambadar. Aceasta organizare presupusa de cantarea antifonica s-a pastrat la Patriarhia Ecumenica pana astazi, precum si in alte multe biserici din Grecia, Cipru etc.

Cartile de cult mai vechi de la noi, precum si Tipicele bisericesti, ofereau informatii aditionale, pe langa randuiala propriu-zisa a slujbei, tocmai din perspectiva cantarii antifonice. Potrivit acestora, prima parte a ecteniei mari era cantata de catre strana dreapta iar ce-a de-a doua jumatate de catre cealalta strana. Troparele, Prochimenul si Stihirile erau, de asemenea, cantate alternativ. Fiecare Antifon al Utreniei era cantat prima data la strana dreapta fiind repetat apoi la cealalta strana. In general, Slava… era cantata de strana principala iar “Si acum…” de cea din stanga. Ca o practica particulara, pastrata astazi in unele manastiri (mai ales in Sfantul Munte) la marile sarbatori Slava Vecerniei, Slava Utreniei si Axionul erau cantate de cele doua strane, impreuna, in mijlocul bisericii. In toata aceasta dinamica pe care o presupune cantarea antifonica, mai ales in vechime, un rol foarte important il detinea canonarhul.

Despre aceasta practica a cantarii antifonice mai dau marturie, sub o forma sau alta, numai putine biserici din tara noastra. Reinvierea - si generalizarea pe cat posibil - acestei vechi traditii nu va putea fi decat urmarea unui lung proces de sustinere a cantarii traditionale a Bisericii Ortodoxe (psaltice ) si a randuielilor ce o insotesc.

Radu Alexandru