Cantarea bisericeasca in Scriptura si Traditie

Cantarea bisericeasca in Scriptura si Traditie Mareste imaginea.

Cantecul este rugaciune

Insotirea rugaciunii cu cantarea este mentionata inca din vremurile apostolice, fiind rostita de grupuri de crestini sau chiar individual. Se semnaleaza bunaoara momentul in care, la miezul noptii Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Domnul in cantari, iar cei din temnita ascultau (Fapte 16. 25). Apostolul neamurilor ii indeamna pe efeseni (Ef. 5.

19-20), pe romani (Rom. 15. 9), pe coloseni (Col. 3, 16) sa cante psalmi, sa laude pe Dumnezeu in , multumind totdeauna, pentru toate. Dar cea mai importanta mentiune a cantarii in Noul Testament, este cea care succede cuvintele Mantuitorului la . Mentiunea are o dubla semnificatie. Mai intai, pentru ca Mantuitorul impreuna cu apostolii lasa omenirii crestine exemplul rugaciunii cantate in cel mai important moment al slujbei liturgice. Apoi, pentru ca prin cantecele abordate, se deschide poarta spre pretuirea traditiei intonarii psalmilor, a laudelor si a cantecelor de slava catre Dumnezeu, practicate de poporul iudeu. Conform precizarilor Sfintilor Evanghelisti (Matei 20,30; Marcu 14, 26), ritualul a respectat traditia cinei pascale iudaice, incheindu-se cu cantarea psalmilor Aleluia (Psalmi 113-118 si 125).

Referirea la traditia intonarii acestor cantece, caracteristice poporului lui Israel, ne semnaleaza prezenta unui imens repertoriu care, chiar daca nu s-a pastrat in exprimarea muzicala autentica, este sugestiv evocat in scrierile Vechiului Testament.

Scrierile scripturistice, in ansamblu, ne ingaduie o prima observatie care frapeaza. Este vorba de cantitatea mentiunilor asupra practicii cantarilor. Noul Testament, care relateaza mai mult evenimentele legate de petrecerea pamanteana a Mantuitorului, insereaza relativ putine semnalari de . La cele amintite in randurile de mai sus, se adauga o formulare pe care o socotim esentiala pentru intelegerea rostului cantarii in biserica: „Atunci, ce voi face? Ma voi ruga cu duhul, dar voi canta si cu mintea. Asa si voi, de vreme ce ravniti dupa daruri duhovnicesti, cautati sa prisositi in ele, spre zidirea Bisericii" (I Corinteni 14,15 si 12).

Parcurgand istoria poporului evreu, Vechiul Testament abunda insa in exemple. Dupa trecerea prin mare a fiilor lui Israel, Moise si poporul sau au cantat lui Dumnezeu: „Sa cantam Domnului, ca cu slava s-a proslavit" (Iesirea 15, 1. reluat in Deuteronom 32. 1-43). David si toti fiii lui Israel cantau inaintea Domnului folosind diferite instrumente muzicale din lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din timpane, din fluiere si din chimbale (II Regi 6. 5). „Laudati pe Domnul si chemati numele Lui: vestiti intre neamuri lucrurile Lui" chita regele David (I Paralipomeua 16. 8).

Randuiala stabilita de David, cand Solomon a fost facut rege, este insotita de cantari cu instrumente muzicale, la slujbe si ceremonii sunt organizate impresionante cete de cantareti, la sfintirea templului, la sfintirea zidului Ierusalimului sunt chemati sa cante toti levitii (II Paralipomeua) Numai in timpul robiei babilouiene muzica de cult este mai putin auzita, dar cantecul rasuna din nou pe vremea lui Iuda Macabeul, chiar daca lipsit de splendoarea de odinioara (I Macabei). Iudita ciuta cantecul de biruinta (Cartea Iudita). Debora si Barac canta Binecuvantati pe Domnul (Cartea Judecatorilor), cei trei tineri in cuptorul din Babilon, iutr-un singur glas laudau, mareau si binecuvantau pe Dumnezeu (Cantarea celor trei tineri). Isaia inalta cantari de multumire catre Dumnezeu, prorocul Avacum canta rugaciunea pentru izbavirea poporului lui Israel. Cantarea Cantarilor (incert daca insotita de muzica), dar mai ales Psalmii ofera un sugestiv tablou al practicii cantarilor de lauda si preamarire a lui Dumnezeu.

Cum cantam Domnului?

Aceasta impresionanta traditie de invocare a lui Dumnezeu este preluata de cultul crestin. Sfantul Evanghelist Luca noteaza cuvintele Mantuitorului despre Imparatia lui Dumnezeu: „Imparatia cerurilor inauntru vostru este" (Luca 17. 21). Versetul atesta legatura omului cu Dumnezeu, statuata prin credinta si exprimata in rugaciune.

Este adevarat ca manifestarea crestina nu imbraca forma exterioara a „strigarii cu glas tare" din Vechiul Testament. Crestinul se roaga in umilinta si in smerenie. „Vorbirea voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" spune apostolul crestinilor coloseni (Coloseni 4. 6). Este un mare contrast fata de relatarea din Isaia: .Si strigau unul catre altul, zicand: .Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot. plin este tot pamantul de marirea lui. Din pricina acestor strigate, portile se zguduiau din tatanile lor. iar templul s-a umplut de fum" (Isaia 6. 3-4). Chiar daca aici este vorba de strigatul heruvimilor, deseori in ceremonialele evocate in Vechiul Testament intalnim expresii ca: „sa vesteasca cu glas tare de bucurie" (I Paralipomena 15. 16). Este imaginabila sonoritatea pe care puteau sa o realizeze „strigate de bucurie, strigate de corn, strigate de trambite, de timbale si de harpe" (I Paralipomena 15. 28), sau cele doua coruri mari, urcate pe zidurile Ierusalimului pentru a aduce cantari de lauda (Neemia 12. 31) etc. Interesant este ca Apocalipsa reia exprimari care sugereaza o asemanatoare vehementa in chitare. Formularea „striga cu glas mare" este reluata cu oarecare insistenta (Apocalipsa 4.2: 6.10: 14.7: 19.1 etc.) si contrasteaza ca senzatie sonora cu „ziceau" (Apocalipsa 4. 8-10).

Daca ne gandim la expresivitatea datarii, intensitatea sonora capata un rol preponderent, dar intr-o relatie inversa. Practica zicerii „in duh" releva tocmai participarea interioara a celui ce se roaga cantand. Rugaciunea se spune cu smerenie si staruinta, iar cantecul accentueaza staruinta cererilor noastre.

Scrierile patristice abunda in invataturi duhovnicesti privitoare la rugaciune. Noi ne vom limita a ne referi numai la cele trei trepte ale rugaciunii cuprinse in metoda formulata de Sf. Simeon pe care o aminteste parintele D. Staniloae. Abordam aceasta scriere pentru a observa ca insotirea cantecului cu rugaciunea este potrivita primei trepte, in care mintea se concentreaza la cuvintele rugaciunii, dar se opreste inainte de urcarea la treapta a treia, atunci cand sufletul ajunge la nepatimirea desavarsita, lepadand toate afectiunile fata de lume.

In lumina acestei metode vom putea intelege mai usor referirea Sfantului Grigorie Palama asupra rugaciunii curate, ca extaz al tacerii interioare, sau observatia Sfantului Grigorie Sinaitul ca prin cantare mintea se relaxeaza, cantarea fiind potrivita numai cu masura si numai atunci cand „va slabi mintea sa strige, iar trupul si inima ta te vor durea de fixarea puternica a chemarii dese a lui Iisus Hristos".

Sfintii parinti precizeaza ca treapta superioara a rugaciunii se realizeaza in conditii de liniste desavarsita (isihie). Pentru noi ramane constatarea ca foloasele cantarii bisericesti au dimensiuni spirituale diferite. Revenim la textul biblic: „Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi"(Iacov 5. 13). Cantarea se impleteste cu rugaciunea, dar nu ajunge la inaltimea rugaciunii curate. Este un stadiu „de faptuire", dupa cum spune Grigorie Sinaitul. Formularea Sfantului Apostol Pavel: „sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa." se potriveste perfect nu numai la vorbire, ci si la cantare, caci cantarea insoteste vorbirea, trebuind sa exprime amandoua acelasi lucru.

S-ar putea ca acest „ideal al tacerii" sa fi iscat in vechime destule dispute si confuzii, legate de calitatea participarii la cantarea religioasa. Confuzia era amplificata de ereticii arieni care prin cantece mestesugit facute, atrageau multi crestini spre cadere. Este cunoscuta bunaoara expresia „in inimile voastre" din Efeseni 5, 19-20: „Vorbiti intre voi in psalmi si in laude si in cantari duhovnicesti, laudand si cantand Domnului in inimile voastre." Aceasta inseamna ca trebuie sa se psalmodieze cu inima, deci textul si intonatia trebuiesc trecute prin inima, nu numai prin glas, cum se practica in arta tragediei grecesti, a carei declamatie avusese o certa inraurire asupra publicului din antichitate. Numerosi oponenti interpretau insa cuvintele Apostolului in sensul ca nu se cade sa se cante in biserica cu glas tare, ci doar „cu inima".

O estetica a cantului bisericesc


Sfintii parinti manifesta o constanta preocupare pentru cultivarea cantarii linistite, cucernice, cu detasare premeditata de la criteriile executiei tehnice si de virtuozitate, proprii cantarii teatrale. Opinia Sfantului Ioan Gura de Aur in Omilia la Psalmul 145 este explicita in aceasta privinta. Sf Ambrozie al Milanului, reformator al cultului religios, a incercat la randul lui sa defineasca in scrierile sale sentimentele unui crestin pios, ce lega simtul pastoral specific spiritului latin crestin cu frumusetea si profunzimile teologiei rasaritene. In aplicarea unei noi mentalitati in cant care inlocuia exprimarea triumfala cu spiritul meditativ si pios, episcopul Ambrozie a avut atat predecesori cat si contemporani, dar meritul sau consta nu numai in numarul imnurilor scrise, ci si in faptul ca a formulat trei scopuri precise ale cantarii imnurilor de a apropia pe credincios de Mantuitor, de a instrui pe crestin prin invatarea cu placere a unui text religios insotit de melodie si de a da o replica suficient de puternica ereticilor arieni, care isi castigau adepti prin cantari paguboase. Fericitul Augustin a pretuit mult cantarile ambroziene, notand: „Atunci s-a instituit obiceiul ca sa se cante imnuri si psalmi dupa obiceiul parintilor din Rasarit, pentru ca poporul sa nu se nimiceasca de neplacerea tristetii". Dar Fericitul Augustin precizeaza: „Totusi cand mi se intampla ca sa ma miste mai mult cantecul decat ceea ce se canta, marturisesc ca pacatuiesc, meritand pedeapsa si atunci as prefera sa nu aud pe cel care canta".

Secolul IV, care a avut un rol definitoriu in formarea gandirii crestine, in organizarea cultului crestin, este un moment crucial si in raspandirea cantarii bisericesti, intr-un sir de remarcabile contributii ale sfintilor parinti ai crestinatatii rasaritene si apusene, din care nu lipsesc, pe langa cei enumerati pana acum. Sf. Atanasie cel Mare. Sf. Efrem Sirul, Sf. Eusebie de Cesareea. Sf. Grigorie de Nazianz. Sf Ciprian. Sf Vasile cel Mare. Sf. Ioan Gura de Aur, vom releva personalitatea Sf. Niceta de Remesiana care, la inceputul sec. V, face referiri de o deosebita importanta asupra felului cum trebuie sa cante credinciosii in biserica. Multumita studiului deosebit de documentat si cuprinzator elaborat de parintele profesor Stefan C. Alexe: Foloasele cantarii bisericesti in comun dupa Sf. Niceta de Remesiana, cei interesati pot lua cunostinta de invataturile si indemnurile pe care le formuleaza acest inspirat indrumator al cantarilor de cult in lumea crestina.

De psalmodiae bono este un adevarat manual de cantare bisericeasca, din care spicuim spre edificare: „Cantarea in biserica sa fie facuta din inima curata, avand ca scop inaltarea sufletului catre sferele idealului crestin. Muzica nu trebuie sa fie complicata, ea nu are nevoie de rafinament artistic, ea isi indeplineste misiunea daca glasul celui ce canta este in concordanta cu inima. Daca exista un deplin acord intre cuget si cantare, cantecul aduce o bucurie de negrait. De aceea, cantaretii trebuie sa fie insufletiti de evlavie. In timpul cantarii, toate gandurile trebuiesc sa fie indreptate spre pacatele noastre. Aceasta va ajuta cantarii sa corespunda evlaviei simple, iar cantaretii sa fie cu gandul permanent la text. Trebuiesc evitate afectarile teatrale, inraurirea puternica pe care muzica o are asupra sufletului omenesc imbie pe multi crestini sa cada in mrejile seducatoare ale muzicii teatrale, ce infuzeaza dorinte patimase".

Una dintre conditiile esentiale ale cantarii in biserica este ca toti credinciosii sa-si integreze vocile intr-un ansamblu cat mai omogen. Sf. Niceta pledeaza pentru cantarea tuturor credinciosilor, fara deosebire de sex, de varsta, sau de conditie sociala. Aceasta cantare trebuie sa se execute in deplina concordanta, fara anticipari ale atacului unui sunet sau initiative in stabilirea miscarii. Cei care canta in grup, trebuie sa se incadreze cu umilinta si sa nu strice echilibrul sonor.

Credinciosii sa ia exemplu in cantarea lor de la cei trei tineri, despre care vorbeste profetul Daniil: „Atunci acesti trei cantau imne intr-o singura gura si slaveau pe Dumnezeu in cuptor zicand: Binecuvantat esti Doamne, Dumnezeul parintilor nostri" (Daniil 3, 51-52). Cel ce nu se poate incadra in cantarea generala e mai bine sa se abtina a canta, sau sa psalmodieze in surdina, incat sa nu tulbure pe toti cu vocea sa. Iata deci ca inceputul secolului V al erei crestine beneficia deja de o estetica a cantului bisericesc.

Marile intalniri sinodale au luat in discutie, atunci cand au socotit oportun, problema cantarii bisericesti, din punctul de vedere al pastrarii puritatii cultului crestin. Canoanele stabilite de Sinodul local din Laodiceea (anul 364), cat si de Sinodul VI ecumenic (din anul 680) vizeaza in principal stabilirea unei responsabilitati autoritare in cantarea din biserica prin hirotesirea cantaretilor, condamnarea modificarilor in textele bisericesti fara binecuvantare sau a introducerii de texte necanonice. Este relevanta formularea Canonului 75 al Sinodului VI ecumenic, care prevede: „Voim ca cei ce vin in Biserica spre a canta, sa nu intrebuinteze nici strigate necuviincioase nici sa sileasca firea spre racnire si nici sa zica ceva ce Bisericii nu convine. Ci cu mare atentie si umilinta sa aduca lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, astfel de cantari. Caci cuvantul sfant (Sf. Scriptura) au invatat: „fiilor lui Israel se cuvine sa fie cucernici" (Levitic 15. 31. In versiunea Bibliei din 1982: „Asa sa feriti pe fiii lui Israel de necuratenia lor"). In acelasi sens se pronunta Sinodul Trulan (692) care cere „sa nu se faca auzite vociferari dezordonate, nici sa se schimbe sunetul natural in strigat.". Episcopul de Metz, Chrodegang (712-766), in lucrarea Regula canonicorum face o recomandare foarte potrivita: „Cantaretii trebuie sa straluceasca prin umilinta, sobrietate, castitate, si celelalte virtuti ce au impodobit pe sfinti. Cei care canta bine nu trebuie sa se faca remarcati, iar cei care sunt prea putin dotati pentru muzica trebuie mai degraba sa taca".

La aceasta se vor adauga doua lucrari de importanta capitala pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii. Prima, rod al cercetarilor intreprinse de Fericind Augustin asupra celor sapte arte liberale ,.ars liberalis", intre care se numara si muzica. De musica trata pe parcursul a sase carti teoria ritmului, a metrului, a versului si probabil melodia (in Refractari insusi autorul recunoaste ca ultima carte este pierduta).

Un secol mai tarziu Boetius avea sa realizeze in De musica un studiu teoretic asupra constructiei modurilor muzicale, de o asemenea importanta incat peste secole, lucrarea sa va fi considerata „biblia muzicala a intregului ev mediu".

Trecerea timpului a inregistrat modificari ale ponderii si calitatii participarii credinciosilor prin cant la oficierea cultului crestin. In general, tendinta a fost de scadere a participarii vocale a crestinilor prezenti la slujbele religioase. Largirea atributiilor cantaretilor din secolele VIII-IX, dezvoltarea excesiva a unora dintre cantarile liturgice, slabirea disciplinei catehumenatului, practicarea limbilor moarte in cultul crestin, au erodat treptat rolul activ al credinciosilor in cult. Dar cantarea in biserica a persistat.

In pragul noului mileniu

Parcursul istoric de peste un mileniu a insemnat o evolutie motivata a cantarilor bisericesti, o ampla diversificare melodica, consolidarea tehnicilor de invesmantare a melodiei si aparitia a noi principii teoretice. Cu toate acestea, vederile sfintilor parinti cu privire la cantarea in biserica pastreaza o frapanta actualitate.

Sa incercam sa deslusim in ce consta incadrarea in prescriptiile traditionale si in ce consta putinta de dezvoltare a unei cantari care cumuleaza o experienta componistica milenara, ramanand consecventa in a exprima spiritul crestin ortodox al zilelor noastre.

Elementul definitoriu si peren al cantarii bisericesti este simbioza cu rugaciunea. In biserica, cantarea colectiva polarizeaza atentia celor prezenti la slujba si ii face participanti activi la rugaciune. „Prin influentarea auzului s-a constatat ca sufletul poate fi predispus mai usor sa primeasca adevarul cuprins in textul imnurilor religioase", constata Sf. Vasile cel Mare (Cuvant la psalmul 1. Migne PG 29. 211). Cantarea colectiva uneste pe oameni intr-un singur manunchi. Dar aceasta datare aici nu este tratata ca o arta. Notional, arta este o activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice. In Biserica, elementul artistic se subordoneaza neconditionat sensului duhovnicesc al textului liturgic. Modalitatea in care prevaleaza expresivitatea cuvantului, face ca cel care canta sau cel care conduce cantarea, sa organizeze accentele tonice si modelele dinamice in sensul intaririi intelesului adanc al cuvantului rostit.

Caracterul cantarii este senin, solemn, dar lipsit de pericolul platitudinii, pentru ca fiecare cuvant trece prin inima si este incalzit prin melodie. De regula nuantele au gradatii simple si logice, pe principiul suprapunerii mersului ascendent al pasajului muzical cu cresterea intensitatii sonore si invers. Aceasta nuantare nu urmareste insa efectul expresiv in sine, ci contextul cantarii. Chiar in cazul unei compozitii corale, valoarea ei consta in gasirea celor mai potrivite solutii de suprapunere a expresivitatii muzicale pe expresivitatea cuvantului. V. Grajdian se refera chiar la o functie gnoseologica a „cuvantului" din rugaciune, care exprima lucruri esentiale. Aceasta aminteste de cuvintele Fericitului Augustin: „Prin cantare adevarurile esentiale patrund in adancul inimii".

Intr-o perioada critica in privinta participarii enoriasilor la serviciul religios, anul 1950 a insemnat pentru Biserica Ortodoxa Romana un nou impuls menit sa revigoreze cantarea bisericeasca. Sfantul Sinod prezidat de P. F. S. Patriarhul Justiuian a dispus generalizarea cantarii omofone in toate bisericile ortodoxe din Romania. Cativa ani mai tarziu, in 1967, se nuanteaza aceasta dispozitie, acceptandu-se pastrarea specificului local in cantare, mai cu seama pentru zonele Banat si Ardeal. Cantarea in biserica se ordoneaza pe doua directii: omofona, pentru popor, si corala in centrele orasenesti si catedrale.

Multumita unei traditii ce dainuie mai mult in mediul satesc, dar pe alocuri si in orase, numeroase sunt bisericile in care credinciosii canta o data cu strana. Cantarea spontana, lipsita de o minima preocupare de unificare, nu poate asigura, din pacate, un cadru propice pentru rugaciune. Grupul amorf de credinciosi poate fi dispus sa accepte tonul pe care il va sugera o oarecare persoana cu initiativa, dar care va fi probabil stabilit in functie de registrul vocal al propunatorului. Participantii vor canta tot mai rar, mai dezlanat, datorita timpului tot mai prelungit necesar sa adune glasurile tuturor. Nu vor lipsi incercari din partea unor persoane de a anticipa inceputul unui cuvant sau al unui salt melodic. Nu se poate realiza o atitudine de rugaciune cu o astfel de cantare plata si deseori stridenta.

De aceea este obligatoriu ca strana sa-si asume responsabilitatea conducerii cantarii fara ostentatie, dar cu grija pentru crearea unei atmosfere duhovnicesti. Este esential ca grupul de oameni sa fie convins sa nu se grabeasca in a ataca raspunsul. Dupa sugerarea cat mai discreta dar ferma a tonului, enoriasii trebuiesc deprinsi sa respire o data. Acest lucru nu necesita repetitii, ci numai grija din partea conducatorului de la strana. El nu trebuie sa se evidentieze ca sonoritate, desi cei de fata canta dupa modelul sau. Solutia cea mai practica este ca ecteniile, sau in general raspunsurile mai simple, sa fie lasate a fi cantate in special de grupul de enoriasi, strana intervenind cu o oarecare preponderenta sonora in cazul cantarilor de o mai mare complexitate. In sfarsit axioanele sau cantarile mai dificile, care se intoneaza la anumite sarbatori, ar fi de dorit sa fie insotite numai prin ison, intrucat ele prezinta caracteristici melodice mai dificil de executat in comun.

De altfel, cu cat o cantare este mai ornamentata, cu atat se preteaza mai putin la cantarea colectiva. Cantarea armonica poate aduce un plus de duiosie si poate fi recomandabila, cu exceptia pericolului de a se incerca aplicarea unor principii elementare tonale pe o structura melodica modala sau pe un glas bisericesc (cel mai frecvent pericol este cel al „secondarii" la terta a unei melodii, fara a se tine seama de structura modala). De asemeni suna rau dublarea la octava a unei melodii din cauza ambitusului restrans sau necultivat.

Exista, precum se vede, o grija care insoteste cantarea, fara a se atenta la atitudinea de smerenie din biserica. In perimetrul ei se include si dialogul care se infiripa intre altar si naos. Cantarea antifonica are unele cerinte nescrise. Raspunsurile credinciosilor trebuie sa se integreze caracterului cantarii preotilor liturghisitori. Se va pastra, pe cat posibil, acelasi ton, care va fi corectat numai in cazul unei intonatii ce ar putea depasi in acut ambitusul vocal al cantaretilor. Nu sunt de neglijat cadentele, care se formeaza la sfarsitul principalelor momente ale slujbei.

Desi in aplicarea acestor cateva recomandari de ordin practic nu se poate vorbi de o instruire a grupului de cantareti, prin rabdare si comunicare intre strana si popor se va imbunatati treptat nivelul intonatiei, se vor respecta formulele melodice si ritmice, se va corecta atacul si tempo-ul cantarii. Acuratetea cantarii se poate extinde prin grija de a se evita respiratiile in interiorul unui cuvant si de realizare a unor opriri expresive, care sa sporeasca caracterul de rugaciune cantata.

Toate aceste sugestii converg spre ideea ca grupul de credinciosi trebuie sa fie condus spre o intonatie cat mai compacta. Arunci si gandurile lor se vor centra spre rugaciune. Sa nu uitam ca si acum, ca de altfel in toate timpurile crestine, biserica si-a deschis portile tuturor celor ce viu sa „soarba" din „izvorul vietii". Cu secole in urma, Fericitul Augustul spunea: „prin desfatarea urechilor, sufletul prea slab inca, sa se ridice la simtamantul evlaviei".

Acesta este si astazi scopul cantarii colective in biserica. El nu se confunda cu cel al monahului isihast, care se sileste a ajunge la linistea cea desavarsita a rugaciunii.

Cantarea corala


Cantarea corala in biserica este o forma de manifestare a cantarii colective, in care intervine criteriul estetic. Muzicalizarea si educatia vocala despart insa colectivitatea crestina in cantareti si audienti. Chiar daca audientul nu este o persoana indiferenta, absenta de la actul liturgic, pasivitatea ascultarii il situeaza pe o pozitie secunda. Corul este acela care isi propune sa relizeze o ambianta cat mai hieratica. Usor detasat de multimea crestinilor, corul canta pentru toti cei de fata. Fiecare participant „simte" rugaciunea, sau o fredoneaza discret, desi nu o rosteste. Iata o alta ipostaza a linistei, cu totul alta decat cea invocata de sfintii parinti in rugaciune.

In timp, corul si-a castigat o buna apreciere in multe biserici, mai cu seama in mediul urban, inlocuind in slujbele duminicale strana. Sunt credinciosi care prefera o anumita biserica pentru corul care da raspunsurile liturgice. Dar nu intotdeauna formatiile corale au capacitatea artistica pentru a realiza cadrul sonor propice rugaciunii ce patrunde in mima. Literatura genului poseda un repertoriu deosebit de vast, ce se imbogateste in permanenta, fiind practic imposibil de cuprins. Dar acest repertoriu este foarte diferit sub aspectul calitatii muzicale, de la lucrari de certa valoare artistica, pana la piese tributare nivelului tehnic al unor modeste coruri, carora le sunt dedicate. Pentru a corespunde cerintelor liturgice, cantarea corala trebuie sa adere la aceleasi principii de cucernicie duhovniceasca, potrivite cantarii bisericesti.

Responsabilitatea dirijorului creste intrucat el va trebui sa canalizeze intregul discurs coral in sensul exprimarii rugaciunii colective. Cand corul va putea fi exponentul duhului rugaciunii tuturor celor prezenti in biserica, atunci cantarea corala isi va indeplini adevarata ei misiune. Pentru aceasta insa dirijorul trebuie, pe langa pregatirea muzicala de specialitate, sa cunoasca semnificatiile simbolice, sa inteleaga tipicul slujbei si sa fie el insusi un smerit rugator. In aceste conditii, el va putea sa foloseasca tehnica si expresivitatea corala in folosul rugaciunii, va sti sa aleaga cel mai potrivit repertoriu, va face corp comun cu masa credinciosilor in rugaciunea comunitara. Sunt conditii definitorii in statuarea menirii corului, care in biserica nu sustine un concert, ci participa cu cuviosie la savarsirea sfintelor taine.

Derogarea de la randuiala serviciului divin prin modificarea planurilor de referinta de la cele duhovnicesti catre cele estetice, poate deveni o periculoasa ispita pentru dirijor sau pentru corist. „De obicei un mirean cade in pericolul mandriei in urma unui succes mai mare sau in urma atingerii unei superioritati evidente, cu repercursiuni materiale. Calugarul poate fi cuprins de mandrie chiar si numai comparandu-se cu un frate care nu poate canta, sau care canta mai slab", avertizeaza unele pareri care mentioneaza pericolele ce pot aparea in urma cantarii in biserica.

Cantarea bisericeasca in colectiv poate si trebuie sa ofere depline satisfactii duhovnicesti. Sa ne gandim la inca o recomandare a autorului Confesiunilor. „Canta Iui Dumnezeu, dar sa nu canti rau. Canta bine, fratele meu. Tu tremuri atunci cand ti se cere sa canti inaintea unui bun muzician, temandu-te ca artistul sa nu-ti reproseze lipsa ta de cunostinte: dar daca tu canti lui Dumnezeu trebuie sa-i aduci o cantare tot atat de desavarsita, ca sa nu displaca unor urechi atat de perfecte." (Fericitul Augustin. Enarratio in Psalmi. XXXII. 3).
 

Nicolae Turcanu

.

14 Iunie 2012

Vizualizari: 9045

Voteaza:

Cantarea bisericeasca in Scriptura si Traditie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE