Isihasm si psalmodie

Isihasm si psalmodie Mareste imaginea.

La prima vedere nu ne-am astepta ca bizantin sa aiba ceva de a face cu psalmodia. Desigur, din totdeauna cartea de rugaciuni a monahismului crestin a fost Psaltirea, dar practicarea isihiei, care in traducere literala inseamna ”liniste"', ar trebui sa vina impotriva practicarii psalmodiei, in sensul acesteia de cantare bisericeasca.

Si totusi intregul secol al XIV-lea ne-a ramas marturie nu numai pentru triumful teologiei isihaste, ci si pentru inflorirea intr-o asemenea masura a creativitatii muzicale, incat a fost denumit de unii cercetatori secolul unei "ars nova" bizantine . In aceasta perioada, pentru prima data in istoria , numele compozitorilor - spre deosebire de cele ale imnografilor - incep sa insoteasca in manuscrise lucrarile lor muzicale, dintre care multe formeaza un repertoriu nou de cantari numite „infrumusetate”, sau calofonice. Iar personalitatea muzicala remarcabila a acestei perioade, Ioan Cucuzel, un calugar al Marei Lavre de la Muntele Athos, obisnuia sa-si petreaca zilele saptamanii in afara zidurilor manastirii practicind isihia, dupa cum ne incredinteaza biografia sa. Desi contextul spiritual si liturgic al reformelor cucuzeliene a ramas pana in ziua de azi nedefinit, faptul ca un calugar isihast, contemporan cu a deschis drumul spre o mai mare virtuozitate muzicala n-a scapat observatiei muzicologilor.

In acest sens articolul de fata este o schita de cercetare preliminara a relatiei dintre monahismul bizantin tarziu si psalmodie. In incercarea de a gasi raspunsuri satisfacatoare la urmatorele doua intrebari fundamentale:

1. Ce putem afla despre cantari din scrierile si vietile parintilor isihasti?
2. Cum se inchinau parintii isihasti la Dumnezeu?

Parintii isihasti si psalmodia

In functie de climatul spiritual existent si de forma de ascetism practicata la un moment dat entuziasmul cu care monahii an abordat cantarea bisericeasca (psalmodia) n-a fost acelasi de-a lungul secolelor, fiind bine cunoscuta, de exemplu, impotrivirea hotarata a primilor calugari crestini fata de modul in care se cantau la oras psalmii si imnurile laice".

Se pare ca deja catre inceputul secolul al 14-lea cantarea liturgica se bucura de aprecierea autorilor monahi. De exemplu, mitropolitul Teoleptos al Filadelfiei, pe care Grigore Palama il pomeneste ca pe unul din inaintasii sai in ale isihasmului, sublinia deseori in scrierile sale importanta ascultarii psalmodiei, intr-o omilie pentru Duminica Paraliticului. Teoleptos sprijina cu tarie nevoia credinciosilor de a tine sarbatorile sfintilor „ intrand in biserica lui Dumnezeu, veghind cu cantare” si „tinand slujbele sfintilor cu priveghere de toata noaptea si cu rugaciuni pline de rabdare" . In acest fel, scrie el, sufletul omului isi va gasi „vindecare si mantuire" . Convins si el de efectele vindecatoare ale cantarilor, Grigore Palama, pe cand era arhiepiscop al Salonicului, a consacrat o predica intreaga acestei teme, explicand cum inchinarea neincetata la Dumnezeu prin rugaciune si psalmodie este temelia si siguranta pentru tot binele si pentru ocolirea si mantuirea de tot raul si nevoia" . Sub aparenta ca-si mustra credinciosii pentru lipsa de la biserica in timpul ultimului cules, Palama vorbeste pe larg in aceasta omilie despre necesitatea vitala si despre binefacerile minunate ale psalmodiei liturgice. El chiar face un pas mai departe fata de Teoleptos, avertizandu-si enoriasii impotriva necazurilor mari care s-ar abate asupra lor, daca ar neglija sa se inclune cantand.

In scrieri ale vremii, care se ocupa de viata monahala, perspectiva descrisa mai sus asupra psalmodiei este largita prin accentul pus pe privegherea insotita de cântari. Spre exemplu. in tratatele scrise pentru Eirene-Eulogia Choumnaina si pentru calugaritele de la Manastirea Filantropos Soter, mitropolmil Teoleptos mentioneaza psalmodia obisnuita ca fiind o parte componenta a „decalogului" de virtuti monahale. intre care se afla „eliberarea de avere, fuga de oameni, infranarea de la placerile voite, indurarea rabdatoare a suferintelor neasteptate.... cititul concentrat, rugaciunea atenta, infranarea moderata de la somn, metaniile facute cu ravnâ si tacerea graitoare" . Iar in alta parte el considera ca psalmodia impreuna cu „veghile, rugaciunea.... cititul si meditarea constanta la Sfinta Scripnira" constituie metoda „de dezradacinare a dragostei de lume si de inaltare a inteligentei vorbitoare", descoperind astfel „aerul curat al contemplatiei divine" .

Literatura monastica face distinctie intre formele de psalmodie personale, individuale si cele colective, sobornicesti. Teoleptos, care este de parere ca viata cenobitâ are nevoie de ambele forme, recomanda sa se cante atat in cor, asa cun cere randuiala slujbei, cat si de unul singur, in chilie, noaptea, cu voce mica . In ambele cazuri sfatul sau este ca intelectul discursiv sa fie concentrat asupra rugaciunii, caci primejdia cea mai mare a psalmodiei este distragerea atentiei. Daca monahul nu e animat de duhul potrivit, sau daca are ura in suflet, efortul depus va fi inutil.

Sfantul Grigone Sinaitul (aprox. 1265-1346), un ascet isihast care spre deosebire de majoritatea discipolilor si colegilor sai evita in mod voit orice post de conducere publica, ne ofera o perspectiva oarecum diferita. Ca si Teoleptos el considera ca psalmodia este o virtute monahala, care trebuie practicata cat mai mult, atat de ucenici, cat si de calugarii cu experienta. Totusi, in cateva capitole dedicate in mod special psalmodiei si isihasmului Grigore Sinaitul prezinta o distinctie aparent radicala intre practica cenobita si cea anahoreta, afirmand ca orele prelungite de cantare constituie o forma potrivita de inchinare numai pentru practica manastirilor cenobite. Desi partinitor privind virtutile vietii monahale. Grigore ramane suficient de obiectiv pentru a recunoste ca, prin eforturi ascetice de-a lungul multor ani, aceste cintari pot conduce de fapt la adevarata contemplatie, cu conditia sa fie practicate in duhul potrivit. Pe de alta parte, el ii indeamna pe pustnici si pe locuitorii schiturilor sa cante putin sau, si mai bine, de loc, deoarece telul lor este acela de a ajunge la starea de contemplare tacuta, la care orice fel de manifestare vocala este inutila.

Deoarece chiar si la isihastii practicanti, obtinerea in timpul vietii pamantesti a unei comuniuni neintrerupte cu Dumnezeu este un lucru deosebit de rar, Grigorie Sinaitul ofera vietii ascetice o solutie mai practica si anume aceea ca, folosita cu masura, psalmodia ar constitui, ca si cititul sau munca fizica, o relaxare de la asprimile contemplarii isihaste". La nevoie, pustnicul sa se scoale, sa spuna Trisagionul cu grija potrivita, iar, daca este covarsit de akedie, sa continue cu doi-trei psalmi si cateva tropare de pocainta, cantate incet. Daca are ucenic, calugarul mai in varsta sa mediteze la intelesul cuvintelor psalmilor, in timp ce acestia sunt cititi de ucenic.

Faptul ca Grigore Sinaitul nu acorda nicio atentie participarii la slujbele cantate nu schimba prin nume tabloul general al secolul al 14-lea, caracterizat, dupa cum arata parintele John Meyendorff, printr-un echilibru al vietii in singuratate si al cantarii impreuna cu ceilalti, printr-un devotament fata de viata obstii si fata de sfintele slujbe". Din vietile celor doi mari reprezentanti ai acestei perioade stim ca Grigorie Palama si Ioan Cucuzel, amandoi psalti la Marea Lavra in prima jumatate a secolul al 14-lea, au prinnt vizite supranaturale, care i-au ajutat sa-si mentina ravna pentru participarea la liturghie. Sfantul Antonie il admonesta pe Grigore Palama sa nu neglijeze inchinarea in comun din prea multa incredere in superioritatea rugaciunii mintii, iar Maica Domnului nu numai ca i-a poruncit lui Cucuzel sa cante pentru ea, ci l-a si vindecat de bolile pe care le capatase de la prea multele ore petrecute la cor.

Descrierea comparativa a modului in care cei doi sfinti au imbinat singuratatea cu viata de obste ne va ajuta in buna masura sa gasim raspunsurile cautatate la intrebarile puse la inceputul acestui articol. Cei doi sfinti obisnuiau sa-si petreaca zilele saptamanii in isihie la un schit aflat in afara manastirii si sa se alature celorlati frati calugari la vremea liturghiei. In acestea se recunoaste cu usurinta vechea forma lavriota de monahism palestinian, pe care o varianta innoita a tipicului Sfantului Sava il reintrodusese in intreaga lume ortodoxa. Conceput pentru o intreaga varietate de forme de viata monahala, tipicul acesta flexibil neosavait, adoptat mai intai de Manastirea Hilandar in anul 1190, fusese probabil de la inceput prevazut sa tina mai bine pasul cu evolutia ulterioara a vietii manastiresti la Muntele Athos decat monahismul studit, cu principiile sale stricte de organizare, introdus de Sfantul Atanasie Atonitul. Ca si antecesorul sau, neosavaitismul permitea rugaciunea solitara in timpul saptamanii si stimula trairea in obste in primul rand prin miezul liturgic al unei privegheri saptamanale de la Inviere, cunoscute sub numele de agripnie, care culmina cu Sfanta Litughie duminicala.

Deoarece nu incape indoiala ca aceasta priveghere era slujba la care se intorceau Palama si Cucuzel sa ia parte in Marea Lavra, e acum momentul sa analizam cu mai multa atentie aceasta „contragreutate" liturgica a isihiei, asa cum ne-o infatiseaza documentele secolului al 14-lea.

Psalmodia si liturghia monahala

Agripnia palestiniana isi are inceputurile intr-o perioada, in care respingand hotarat poezia ecleziastica si stilurile de cantare de catedrala, monahii foloseau agripnia ca pe un exercitiu ascetic bazat pe recitarea intregii psaltiri intr-o singura noapte.

De atunci liturghia monahala rasariteana a suferit un numar de schimbari, dintre care cea mai insemnata a fost cea adusa de Sfantul Teodor si de urmasii sai de la Manastirea Studios din Constantinopol. Studitii si-au creat propriul rit dintr-o combinare a slujbelor Orologhionului palestinian, sau a „Cartii ceasurilor", cu Euhologhionul Bisericii Mari, care consta dintr-o colectie de rugaciuni folosite de ritul imperial de catedrala, cunoscut altminteri sub numele de „slujba cantata, sau asmatike akolouthia. Ei au asimilat, totodata, si lectionarele constantinopolitane folosite in Biserica Mare, impreuna cu repertoriile inrudite de cantare mai complexa, in care intrau ciclurile complete ale prochimenelor, aleluiarele si imnurile de la impartasanie, precum si cu repertoriul unic de condace al capitalei.

Studitii au mers apoi mai departe, extinzind colectiile imnografice palestiniene existente la acea vreme prin ornamentarea psalmilor si a cantarilor Orologhionuhii. adaugand la octoihul initial pentru duminica invierii cicluri de cantari noi pentru fiecare zi a sâptamanii si elaborind in acelasi timp o compilare a Triodului si a Penticostarului pentru ciclul pascal anual. Activitatea aceasta creatoare a studitilor a continuat astfel pana cand fiecare zi din calendar a fost prevazuta cu un grup de cantarii proprii, menite a intregi sinaxarul bizantin si a forma astfel Mineiul in douasprezece volume al Bisericii Ortodoxe.

Muzica existenta in aceasta vasta colectie imnografica apare in ansamblu ca jucand un rol subordonat textului, deoarece manuscrisele cu notatie muzicala, care incep sa apara la inceputul secolul al 11-lea, scot in evidenta un repertoriu dominat in cea mai mare parte de preocupari pentru text, din care lipsesc cu totul tendinte spre compozitia muzicala ca atare. Cele doua colectii importante de imnuri notate pentru slujbele monahale, irmologhionul si stihirarul", utilizeaza melodii relativ simple si in esenta silabice, construite pe baza formulelor melodice tipice fiecarui mod. Datorita unui sistem complicat de modele melodice, cunoscute in limba greaca sub numele de automela (in cazul stihirilor) si de irmoase (in cazul canoanelor), efectul pur muzical al acestor cantari a fost micsorat si mai mult din cauza faptului ca au fost aplicate unui mare de numar de texte contrafacta. In masura in care a existat muzica mai elaborata, ritul studit a utilizat-o in cantârile solistice si corale, care fusesera preluate de la asmatike akolouthia, cu mentiunea ca dintre acestea din urma niciuna nu se apropia de maiestria de executie vadita de repertoriul calofonic ulterior.

Apropiindu-ne acum in timp de secolul al 14-lea si oprindu-ne asupra relatiei dintre muzica si liturghie in aceasta perioada, este bine sa ne amintim ca formele studite de inchinare, aduse la Athos de Sfantul Atanasie si de cenobitism. au constituit temelia, pe care au construit urmasii neosavaiti. Raportandu-ne la textele oficiale, adica la cele transmise de cartile de slujba canonica, agripnia preluata de la inaintasi apare in esenta ca o combinatie intre vecernia si utrenia studita, care pastreaza intreaga poezia religioasa si la care se adauga dupa caz, in anumite zile ale anului, o catisma suplimentara din Psaltire, in forma in care aceasta slujba a fost transmisa de Filoteos Cochinos, prietenul si biograful Sfantului Grigore Palama. In timpul in care acesta din urma a fost staretul Marii Lavre, nu numai ca se pastreaza ceremonialul in stil de catedrala, asa cum fusese el adoptat de studiti, ci se mentine si necesitatea unui personal numeros pentru executarea slujbei.

Este interesant sâ observam ca cele mai radicale inovatii ale studitilor abia daca apar in manuscrisele liturgice obisnuite, caci ele apar intr-un nou si vast repertoriu muzical transmis in primul rand de colectia muzicala atribuita lui Ioan Cucuzel sub titlul de akolouthiai sau "ordine de slujba". Transmisa pana in zilele noastre in zeci de exemplare, aceasta antologie a fost mijlocul principal de realizare a unei adevarate revolutii muzicale. Au aparut astfel compozitori cu nume cunoscute, care au cultivat variante personale ale unui nou stil vocal, care se distingeau prin virtuozitate, infrumusetarea textului, pasaje extrem de melismatice care puteau include chiar tropi pe marginea unor silabe fara sens, numite kratemeta. Aceste noi metode au fost aplicate in primul rand psalmilor cantati la privegherea de toata noaptea, care in akolouthiai apar drept compilari, compuse in totalitate, din versuri din psalmi. In manuscrisele noului stil compozitiile calofonice apar, de asemenea, cu regularitate drept code optionale la formele traditionale ale prochimenelor de seara, ale raspunsurilor la utrenie si ale megalinariilor de dupa al noulea imn al canonului.

Atunci cand ne straduim sa gasim locul potrivit al acestor cantari in cadrul liturgic general trebuie sa ne amintim ca aceste compozitii originale au coexistat alaturi de vechile repertorii silabice ale irmologhionului si stihirarului si ca aceste colectii venerabile de imnuri studite au continuat sa alimenteze majoritatea textelor folosite in slujbele neosavaite cu melodii care s-au schimbat foarte putin de-a lungul secolelor. Pe de alta parte, este, de asemenea, evident ca existenta creatiilor lui Cucuzel si ale contemporanilor sai in cadrul agripniei repuse in drepturi, a avut consecinte uriase asupra etosului liturgic, dar consecintele acestea devin vizibile numai dupa consultarea manuscriselor muzicale respective. Lungimea si complexitatea noilor cantari compuse pentru slujbele comune de priveghere de toata noaptea anunta o departare de la canoanele si stilurile, deseori greoaie datorita cantitatii mari de cuvinte continute, ale slujbei „de tipic", si vadesc totodata o mai mare incredere in potentialul de expresivitate al metodelor pur muzicale, precum si aparitia unei noi atitudini fata de aplicarea acestor metode in inchinarea ortodoxa. Aceasta ultima concluzie este intarita si de existenta unor variante multiple si deseori foarte individualizate ale aceluiasi text, ceea ce va duce la o schimbare profunda a corespondentei dintre cuvinte si melodie in cantul bizantin.

Prezentarea de mai sus a relatiei dintre isiliasm si psalmodie in Bizantul secolul al 14-lea releva ca psalmodia, cu toate formele ei diverse, era considerata o virtute monahala importanta, care, daca era practicata cu mintea si inima intru Dumnezeu, era purtatoare a posibilitatii permanente de a conduce la contemplatia adevarata. Acest lucru era valabil atat pentru monahii cenobiti, cat si pentru isihastii manastiresti, a caror viata, petrecuta intre rugaciunea individuala si cea obsteasca, era mult mai armonios echilibrata decat se crede in prezent. Dupa ce petreceau zilele saptamanii in singuratate, monahii se intorceau la manastire pentru a ajuta la oficierea unei veghi de toata noaptea, peste care domneau cele mai elaborate cantari pe care le produsese vreodata Bizantul. Este semnificativ faptul ca Ioan Cucuzel si Filoteos Cochinos, cele doua mari personalitati, care au marcat reformele liturgice ale vremii, erau amandoi monahi ai Marii Lavre si cunoscuti ca mari isihasti.

In lipsa unui text din secolul al 14-lea. care sa stabileasca in mod explicit o relatie de cauzalitate intre spritualitatea monastica si schimbarile muzicale petrecute in acea vreme, nu putem oferi decat o presupunere de circumstanta privind legaturile dintre isihasm si stilul nou de cantare initiat de Cucuzel. Pe de alta parte, este greu sa respingem drept coincidente toate aceste schimbari, deoarece ni se pare putin probabil ca parintii isihasti sa-si fi lepadat spiritualitatea la poarta in fiecare sambata, inainte de a intra in manastire, pentru a putea petrece apoi ore in sir urmand ultima moda muzicala constantinopolitana (sau tesaloniceana) .

Dimpotriva, convingerea mea este ca aceste fenomene erau inrudite si ca numitorul lor comun era libertatea artistica, liturgica si chiar spirituala, pe care o crea muzica akolouthiai-lor.

Conducatorul de cor bizantin isi regasise posibilitati fara precedent de a modifica practic nelimitat lungimea si stilul slujbei prin selectarea dintr-un considerabil repertoriu de o mare varietate de compozitii. Dupa o perioada de relativa standardizare liturgica, el era din nou liber de a lua decizii privitoare la repertoriul muzical, sau la criterii estetice in afara recomandarilor tipicului. Libertatea artistica bazata pe credinta in Dumnezeu existase, desigur, si inainte, atat in vestul, cat si in estul crestin. In secolul al 12-lea stareta Hildegard von Bingen compunea imnuri de virtuozitate pe texte extatice, ca urmare a viziunilor pe care le primise de la Dumnezeu. In cursul secolului precedent in Bizant, Sf. Simion Noul Teolog, neinduplecat combatant al leneviei spirituale si al religiei formaliste, scrisese vibrante imnuri paraliturgice de o mare frumusete. Este greu de dovedit fara urma de indoiala, dar s-ar putea ca puterea de a canta „.cu indrazneala si fara frica de invinuire" Ioan Cucuzel si fratii sai de calugarie s-o fi capatat din insistenta cu care isihastii afirmau ca Dumnezeu este direct accesibil tuturor muritorilor in timpul vietii pamantesti.


Extras din „Isihasm si psalmodie” de Alexander Lingas


 

14 Iunie 2012

Vizualizari: 4090

Voteaza:

Isihasm si psalmodie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE