Poezia imnografica bizantina

Poezia imnografica bizantina Mareste imaginea.

Din punctul de vedere al istoriei culturii, (imnografie si muzica) a aparut si s-a dezvoltat in diverse perioade ale Evului Mediu. Dintru inceput, poezia imnografica s-a axat pe noua conceptie crestina, contribuind in mod substantial la dezvoltarea sentimentului religios al omenirii. Odata formulat, continutul acestei poezii a ramas neschimbat pana in zilele noastre. In timp ce muzica a trebuit sa se supuna unor etape de evolutie succesive, ajungand in final catre o evidenta stare de disolutie, fenomen ce nu s-a petrecut nici in sentimentul religios al omenirii, nici in continutul de idei al . Este acesta un paradox ce da nastere unei intrebari de fond: ne putem oare intoarce la ceea ce a fost candva cantarea veche bizantina a acelor secole de aur ale artei si civilizatiei crestine, cand parintii bisericii, stralucitii melozi, au pus bazele adevaratei cantari bizantine? Intrebare care ar fi trebuit sa stea in atentia tuturor acelora care au purces, la vremea lor, la reforma acestei muzici, la continua disolutie a vechii cantari bizantine.



Nu trebuie sa eludam raportul dintre creatie si teorie. Daca in vechea muzica bizantina, teoria s-a dedus din creatie, din dotarea propriu-zisa, specifica fiecarui sistem de notatie (creatie consemnata in manuscrisele existente in biblioteci si arhive). In muzica noii sistime hrisantice, procesul s-a petrecut invers: mai intai a fost creata teoria si pe structura acesteia s-a dezvoltat creatia, noua . Intr-un cuvant, intregul Orient ortodox, care a adoptat noua sistima, a fost constrans la aceasta teorie. La noi, lucrurile s-au petrecut aidoma: la anul 1823. Macarie Ieromonahul a tiparit mai intai Theoreticonul, preluat ca atare de la scoala greceasca, dupa care a transcris si editat Anastasimatarul si Irmologhiionul, "romanind" cantarile, cum se spune de obicei, adica adaptand textele literare in proza (asa cum circulau ele in cartile de ritual tiparite in limba romana), si nu in versuri (cum stateau scrise in originalele grecesti) la melodiile psaltice, de asemenea de provenienta greceasca. La fel a procedat si Anton Pann, care a editat mai intai Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti, in anul 1845, avand ca model acelasi Baz teoretic si practic al lui Fokeos, tiparit in anul 1842, si numai dupa aceea a transcris si a compus el insusi intreaga-i productie psaltica. Acest procedeu l-au adoptat toti muzicienii romani din secolul al XIX-lea: Dimitrie Suceveauu, Neagu Ionescu, Ion Popescu-Pasarea, ca si cei trei "reformatori"' ai muzicii psaltice românesti: Nicolae Lungu, Ion Croitorii si Grigore Costea, in anul 1951, atunci cand au „uniformizat" cantarile psaltice. Nici unul dintre acesti teoreticieni nu a avut taria de a lasa de o parte acele structuri modale si ornamentale eterogene, cu totul straine de melosul romanesc, purificand creatia muzicala religioasa si asezand-o in acel ethos genetic carpatin inconfundabil al colindelor si al tuturor manifestarilor etnografice romanesti.

In cele ce urmeaza, ne propunem sa aducem in discutie unele aspecte complementare asupra elementului muzical al binomului muzica-poezie, mai putin aprofundat de cercetatorii numerosi ai imnografiei religioase bizantine, care si-au concentrat preocuparile spre analiza literara a acestei discipline. De aceea vom cauta sa ne concentram, pe cat vom putea, spre ceea ce s-a spus mai putin in acest domeniu, si chiar sa corectam, daca ne va fi in puteri, acele afirmatii care, dupa a noastra parere, nu ar corespunde unei juste interpretari a fenomenului artistic muzical in discutie.

s-a dezvoltat in primul mileniu al crestinismului, culminand in secolele IV-IX, in epoca patristica, a sfintilor parinti ai bisericii, cand au aparat formele consacrate: troparul, condacul si canonul, forme din care au derivat toate etalarile specifice ortodoxiei. Aceasta a fost asa-numita epoca de aur a imnografiei bizantine. Imnograful era acel poet care crea imnuri, iar melodul era cel ce crea imnuri, compunand in acelasi timp si muzica adecvata imnurilor respective; acestia erau poetii-muzicieni pe care ii vom gasi mentionati in manuscrise pana prin secolele XII-XIII. Dupa stralucita perioada a melozilor a urmat epoca melurgilor sau a asa-zisilor maistori, cu care incepe decadenta imnografiei bizantine. Fenomenul este explicat prin faptul ca poezia imnografica fiind deja implinita, melurgii, acei muzicieni nuniti si maistori, s-au concentrat asupra muzicii, complicand latura muzicala a cantarii prin formule melismatice eterogene si, in cele din urma, catre secolele XVII-XVIII, prin structuri modale straine de melosul pur diatonic al vechii cantari bizantine. Am putea spune deci ca decadenta, disolutia acestei muzici, a inceput, a continuat si s-a manifestat in toata amploarea ei in muzica, poezia imnografica ramanand intangibila paua in zilele noastre.

Poezia imnografica bizantina a fost scrisa in limba greaca, in acea varianta dialectala denumita „koinos", care se vorbea de toate populatiile din intreg Imperiul Roman, la Ierusalim si la Roma, in Asia Mica si in nordul Africii. De altfel, si Evangheliile, ca si celelalte scrieri ale Noului Testament, au fost scrise in limba greaca. Astfel incat, nu trebuie sa acceptam ideea potrivit careia poezia imnografica a fost scrisa numai de autori greci doar pentru faptul ca ea ne-a fost comunicata in limba greaca, limba ce o vorbeau si paturile culte din Siria, Ierusalim, Egipt, Roma etc. Limba greaca a fost aceea, in care a fost propagat crestinismul, sub toate aspectele lui. In Orientul ortodox, in primele veacuri, a fost limba de comunicare crestina universal valabila si de necontestat.

Un alt aspect important al poeziei imnografice bizantine, de care trebuie sa tinem seama este acela al versificatiei. Imnurile erau compuse in versuri, intr-o metrica noua, conditionata nu de cantitatea vocalelor si de accenml melodic, ci de numarul silabelor si de accentul intensiv, de accentul tonic, luand nastere un ritm nou, isocron . In literatura poetica româneasca a secolelor XV-XVI, textul era reprodus ca atare in limba greaca. Cateva cantari: prochimene, chinonice, stihuri, slave, au fost traduse in vechea slavona bisericeasca in proza, fiind adaptate muzicii de psaltii români. Abia in secolul XVIII, Filotei Ieromonahul a tradus in limba româna, in proza, cantarile Anastasimatarului, Catavasierului si Stihirarului, adaptandu-le melodicii vechi bizantine si notandu-le in celebra sa Psaltichie rumaneasca (ms. rom. 61-BAR), scrisa si adnotata de el la anul 1713. Acelasi lucru l-au facut psaltii români ai secolului XIX: Macarie Ieromonahul, Anton Pann,

Dimitrie Suceveanu. etc. cu cantarea noii sistime hrisantice, renuntand la versificatie si adaptand textul poetic in proza la traseul melodic al cantarilor. Este asa-numita actiune de „românire" a cantarilor, actiune determinata in principal de trecerea de la textul grecesc versificat, cu topica specifica, la textul românesc in proza, cu o cu totul alta topica.

La o poezie imnografica noua erau necesare si forme poetice noi. Daca in primele secole ale erei crestine, la intrunirile lor religioase, credinciosii il slaveau pe Dumnezeu prin cautari relativ simple, alcatuite pe baza unor psalmi sau pe texte din Vechiul Testament, imitand cantarea sinagogala, ulterior s-a trecut la forme poetice originale, cu un continut de idei altul decat cel de factura biblica.,in care conceptia crestina a inceput sa se emancipeze, atat in poezie cat si in muzica, dand nastere unor forme de cantare noi.

La inceput a fost imnul, cea mai simpla forma de cantare cu un continut de idei nou, prin care credinciosii aduceau lauda lui Iisus Hristos Mantuitorul. Nu era o cantare liturgica, de cult, ci mai degraba una de apartenenta la o noua religie. Cu timpul, imnul a capatat un caracter dogmatic si chiar apologetic, mai cu seama in epoca ereziilor, devenind un mijloc de combatere a acestora. Sunt cunoscute astfel numeroasele imnuri ale Sfantului Efrem Sirul (secolul IV), indreptate impotriva gnosticilor si arienilor. Cand a inceput sa se profileze serviciul public al celor sapte Laude bisericesti (Ceasurile IX. III. VI. Vecernia. Pavecenita, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I), prin secolul IV, imnul a devenit cantarea de baza a acestora, fiind singura forma de manifestare imnografica ce a patruns in serviciul divin public.

Marturii despre viata subterana, de catacomba a crestinismului si implicit despre aceasta prima perioada a imnografiei crestine ne-au ramas foarte putine, cateva din ele fiind consemnate de istoricul Tacit (56-120) in Analele sale, apoi de Pliniu cel Tanar (61-114), prieten al lui Tacit si guvernator al imparatului Traiau in Bitinia (111-113) care, intr-una din scrisorile-raport catre imparat, mentioneaza faptul ca pe atunci crestinii „obisnuiau sa se adune in revarsatul zorilor si sa cante un imn adresat lui Christos ca unui zeu". De asemenea, scriitori crestini ca: Origene (185-254), in lucrarea sa Contra Celsum si Eusebiu, episcop de Cesarea (263-340), intemeietor al istoriografiei crestine, autor al unei Istorii a bisericii, au lasat, in scrierile lor, marturii asupra vietii crestine, asupra existentei unei cantâri imnice in viata crestinilor din primele veacuri. Sfantul Grigore din Nazians, adversar al arianismului, a compus el insusi imnuri in „ritmul cel nou" al imnografiei crestine. De numele Sfantului Clement Alexandrinul (150-215), teolog si parinte al bisericii -autor al celebrei lucrari Pedagogul, la sfarsitul careia se gaseste un frumos imn de lauda - se leaga primele atitudini de respingere a acelei „muzici cu prea multe artificii care antreneaza spiritul la sentimente pernicioase bunelor moravuri", a acelei "muzici colorate, nerusinate".

Un punct de vedere interesant este acela privitor la prologul Evangheliei Sfantului Ioan (capitolul I. 1-14), care „da nastere la banuiala ca ar fi constituit si el candva o opera literara aparte. Creat in stilul unui imn adresat lui Hristos, in calitate de logos divin si lumina a lumii, aminteste, dupa parerea unor cercetatori, de acel imn despre care scrie in raportul sau catre imparatul Traian, Pliniu cel Tanar, guvernatorul Bitiniei.

Deoarece Evanghelia a patra a fost scrisa in Efes, deci tot in Asia Mica. se poate presupune ca autorul ori autorii ei au cunoscut acest imn si ca l-au utilizat in prolog, dandu-i forma si sensul doctrinar corespunzator. Un alt imn al acestei prime perioade a imnografiei crestine ar putea fi considerat si textul Papirusului de la Oxyrhynchos (Egipt), din secolele III-IV, cu presupuse semne muzicale alfabetice, avand un evident caracter dogmatic, in care se aduce lauda Sfintei Treimi: „Cantand (laudand) noi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, toate puterile glasuiesc: amin, amin, putere, lauda".

Un caracter trinitar il are si stravechiul imn Lumina lina, atribuit Sfqntului Antinoghen, episcopul Sevastiei, martirizat in anul 311, al carui continut ideatic este raportat la textul Papirusului din Oxyrhynchos, ambele imnuri fiind probabil angajate in luptele trinitare din secolele III-IV.

Cat priveste muzica propriu-zisa a acestor prime manifestari imnografice crestine, nu dispunem de surse manuscrise si nici chiar de marturii complementare. Exista doar presupuneri, simple consemnari pasagere cu privire la cantarea responsoriala, la faptul ca toti credinciosii participau la adunari in care, prin cantec, se aduceau laude lui Dumnezeu. Se acrediteaza ideea ca izvoarele muzicii imnografice crestine ar fi cantarea sinagogala, muzica greceasca si cea a popoarelor Asiei Mici, unde crestinismul a cunoscut o mare arie de raspandire. Insa limitele concrete ale acestor izvoare sunt greu de stabilit. Ceea ce trebuie sa acceptam insa este ideea existentei unei prime perioade a imnografiei crestine, a carei limita superioara ar putea fi considerat inceputul secolului IV, cand se produc importante evenimente de structura in viata crestinatatii, antrenand in mod sigur si arta muzicii in aceasta succesiune de prefaceri si innoiri. Ca in aceasta perioada primara a existat o anumita cantare, nu ne indoim. Necunoscuta ramane insa esenta acestei cantari, a muzicii propriu-zise, pe care nu o vom cunoaste atata vreme cat nu vom dispune de documente manuscrise. Potentiali autori de imne si cantari in aceasta perioada primara ar fi: Sfintii Clement Alexandrinul, Antinoghen, Ignatie Teoforul, Justin Martirul si Filosoful.

Acestor forme de poezie imnografica. practicate in epoca primara a crestinismului le-au turnat, incepand cu secolul IV, alte structuri imnografice, cu destinatii cultice precise.

Epoca subterana a crestinatatii a fost inlaturata de primul imparat crestin, Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus - 306-337), care, prin Edictul de toleranta de la Mediolanum, din anul 314, a pus stavila persecutiilor crestinilor, recunoscand noua religie crestina ca fiind egala cu celelalte si optand pentru ea. Era deci inceputul secolului al IV-lea, cand era crestina a intrat intr-o noua forma de organizare, de dezvoltare si de inflorire mistica si religioasa. In anul 330, Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului sau la Bizant, oras ce va deveni un important si stralucit centru de arta si cultura, un centru al unei noi civilizatii medievale. Odata cu secolul IV incepe deci o noua era crestina: o temeinica si importanta organizare bisericeasca, cu noi forme de cult, euharistia (slujba de multumire) a Sfantului Iacob va deveni, incetul cu incetul, liturghia pe care o cunoastem; sinoadele ecumenice vor pune ordine in viata si organizarea bisericeasca: se fixeaza sarbatorile importante ale crestinatatii (Pastile, Cincizecimea, Nasterea Domnului) etc. Imnografia, descatusata de restrictiile persecutiilor, prin atributele pe care i le confera poezia si muzica, se va dezvolta in mod magistral, contribuind nu numai la slavirea lui Dumnezeu, ci si la actiuni dogmatice si apologetice, si devenind un mijloc de lupta impotriva ereticilor, iconoclastilor si a tuturor celor potrivnici vietii crestine. Din structura imnului perioadei primare a crestinatatii, a acestei prime forme imnografice, vor aparea noi forme cu un continut si o destinatie diversificate.

Cea mai veche si mai simpla forma imnografica a noii perioade crestine a fost troparul, construit in tiparul unei strofe in versuri. In aceeasi structura, uneori ceva mai dezvoltata, a fost definita si stihira, de obicei precedata de un stih din psalmi si grupata in mai multe serii: stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei de Dumnezeu, etc. Si troparul si stihira sunt insotite de muzica, de obicei avand melodii proprii, care se canta la vecernie si utrenie. La liturghie, dupa vohodul nuc. se canta numai troparul (al sarbatorii sau al sfantului praznuit). Asa-numitele cantari: idiomele, automele, podobii, sedelne, svetilne sau luminande intra tot in categoria troparelor sau stihirilor, avand structura poetica a acestora, ele deosebindu-se insa dupa continut si dupa functia pe care o au in cadrul oficiului liturgic: fie de a evoca evenimente din viata Mantuitorului sau a Nascatoarei de Dumnezeu, fie de a evidentia si relata in trasaturi esentiale viata si faptele unui sfant sau de a praznui o anumita sarbatoare a crestinatatii.
 

Extras din "Introducere in poezia imnogratica bizantina" - Titus Moisescu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3663

Voteaza:

Poezia imnografica bizantina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE