In sec. al XIX-lea, la aproape patru secole de la aparitia tiparului este tiparita prima carte de cantari in notatie psaltica (neumatica bizantina) si anume Anastasimatarul lui Petru Efesiul - Bucuresti, mai 1820 - dupa ”sistima noua” a reformei hrisantice. Si aceasta nu neaparat din cauza dificultatilor tehnice, deoarece prima carte de muzica tiparita in lume dateaza din anul 1500, cand Ottaviano dei Petrucci a tiparit la Venetia Harmonicae musices Odhecaton, iar in partile romanesti, la Brasov si Sibiu, Johannes Honterus si Gabriel Reilich tipareau muzica deja in sec.al XVI-lea si, respectiv, in sec.al XVII-lea.

Alte tiparituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului in anii imediat urmatori lucrarii lui Petru Efesiul (de la Bucuresti, din 1820): la Paris, in 1821 (Chrisant), la Viena, in 1823 (Macarie Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 incoace. Si de asemenea intr-un mod asemanator situatiei manuscriselor, carti tiparite cuprinzand doar textele literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) aparusera trei secole mai devreme in aproximativ aceeasi (sau intr-o apropiata) zona romaneasca - Octoihul publicat de Macarie la 1510 si apoi, in repetate randuri, de Coresi tot in cursul sec.al XVI-lea.

Dar si dupa aparitia tiparului psaltic, doua aspecte sunt de mentionat in mod special, care si ele lumineaza raportul foarte ”elastic”, tot de factura orala, al cantarii si al cantaretilor fata de ”litera scrisa”.

Astfel, in Biserica Ortodoxa Romana se poate observa o oarecare continuare a traditiei manuscrise, atat in secolul trecut, cat si in secolul nostru, mai ales in prima sa parte, multi dintre psalti alcatuindu-si ”culegeri” proprii, selective, de cantari. Normarea pe care o tiparitura foarte raspandita o poate impune, se manifesta in domeniul cantarii inca destul de relativ. Cantaretul bisericesc prefera de multe ori adecvarea repertoriala pe care i-o dicteaza practica vie a slujbelor.

De asemenea, ”litera” tipariturii muzicale este adesea interpretata in practica destul de liber, variatiile introduse si acumulate treptat ducand la schimbari si chiar producand o oarecare evolutie in timp, adesea intr-o continuitate a obisnuintelor si conform necesitatilor unei adecvari stilistic-interpretative locale, pe care intentiile de uniformizare, prin tiparituri sau scoli de cantareti organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.

In general, si in domeniul cantarii bisericesti, tendintele de uniformizare (urmand unui ”principiu al stabilitatii si uniformitatii cultului”), atunci cand sunt exagerate, ele nu sunt neaparat o expresie ideala a unitatii, ci mai curand o deformare a ei. Intr-un necesar echilibru liturgic si ca o sacramentala recapitulare a diversitatii, unitatea de credinta si de viata religioasa isi gaseste adevarata expresie intr-o uniformitate doar relativa. In cadrul acesteia se poate vorbi, spre exemplu, despre stabilittea si continuitatea traditiei bizantine a cantarii, ce poate fi urmarita sub diferitele sale aspecte particulare si dupa reforma hrisantica de la sfarsitul sec.al XVIII-lea si inceputul sec.al XIX-lea, pana la variantele de azi ale cantarii liturgice din Biserica Ortodoxa - la fel de bine ca si in epoci mai indepartate.

Parintele Vasile Grajdian