Practici neliturgice si abateri tipiconale la Proscomidie

Practici neliturgice si abateri tipiconale la Proscomidie Mareste imaginea.

Practici neliturgice si abateri tipiconale la Proscomidie 

1. Scurt istoric privind aparitia si simbolismul Proscomidiei

1.1. Aducerea Darurilor

In Vechiul Testament, jertfele aveau la baza ideea de adorare a lui Dumnezeu Creatorul, fata de care omul avea datoria de a-si exprima sentimentul de supunere. Initial, jertfele nu au fost impuse, ele izvorand din aceasta dorinta de manifestare a dragostei si ascultarii fata de El. Dupa caderea in pacat, jertfele capata un caracter expiator, omul fiind constient de alunecarea in pacat si de suferintele urmatoare ce-i vor aduce moartea. Aducerea acestor jertfe dovedesc clar faptul ca omul intelege pacatul care l-a separat de Dumnezeu. In Vechiul Testament, arhiereul aducea jertfa de curatire de pacate prin sange de animale in Sfanta Sfintelor. Jertfele erau aduse deasemenea de orice om care voia sa-i multumeasca lui Dumnezeu si sa-i arate supunere, fie el preot, rege, profet sau iudeu de rand. Primii oameni care aduc jertfa sunt cei doi frati Cain si Abel. Aceasta jertfa prefigureaza jertfa Mantuitorului pe cruce si implicit Sfanta Euharistie, prin fapul ca Abel aduce jertfa sangeroasa din animalele pe care le pastorea (simbolul sangelui), iar Cain jertfa din roadele pamantului (simbolul trupului). Aceste doua elemente, aceste doua jertfe, desi diferite, impreuna aveau un rol prefigurativ pentru Euharistia Liturghiei bizantine. Aducand si punand in Prestol daruri smerite omenesti – mancarea si bautura noastra pamanteasca – noi savarsim, chiar fara sa ne gandim, cea mai veche lucrare sfanta traditionala, care, din primele zile ale istoriei omenirii, alcatuia inima oricarei religii, noi aducem jertfa lui Dumnezeu.[1] Jertfele erau aduse in mod repetat, ceea ce arata ca prin ele nu se ispaseau pe deplin pacatele celor care le aduceau sau ale celor pentru care se aduceau.

In Noul Testament, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre jertfa Mantuitorului pentru „viata si mantuirea lumii”. Mantuitorul S-a jertfit decat o singura data (Romani 6, 10) prin moarte pe cruce, iar aceasta jertfa a fost deplina, nemaifiind nevoie de o repetare a acesteia. Arhiereul aducea jertfa pentru curatire de pacate in fiecare an, dar Hristos S-a adus jertfa pe Sine o singura data, a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, „nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau si a dobandit o vesnica rascumparare”. (Evrei 9, 12).

Mantuitorul Iisus Hristos nu doar a instituit Sfanta Euharistie la Cina cea de Taina, multumind Tatalui, binecuvantand painea si paharul si dand Apostolilor spre cuminecare, ci si le-a dat porunca: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24). La Cincizecime, Duhul Sfant se pogoara peste Apostoli la ceasul al treilea din zi (preinchipuind astfel pogorarea din timpul epiclezei) si ii intareste cu putere dumnezeiasca spre a „propovadui Evanghelia la toata faptura” (Marcu 16, 15), spre a boteza in numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19) si spre a savarsi Sfanta Jertfa intru amintirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului Iisus Hristos. La Ierusalim, in ziua Cincizecimii se boteaza trei mii de oameni in urma predicii Sfantului Apostol Petru. Acestia devin imediat o comunitate, devin „una” (dupa cum cere si Hristos in rugaciunea arhiereasca din Gradina Ghetsimani – Ioan 17, 21), duc o viata de obste „staruind intr-un cuget in templu si frangand painea in casa, luau impreuna hrana intru bucurie si intru curatia inimii” (Faptele Apostolilor 2, 46).

Apostolii pleaca la misiune, propovaduiesc Cuvantul si Evanghelia lui Hristos, convertesc la crestinism iudei, romani si oameni de alte neamuri,  hirotonesc in orase si cetati arhierei si preoti prin „punerea mainilor”, dupa indemnul Mantuitorului. (I Timotei 4, 14; II Timotei 1, 6; Faptele Ap. 8, 18).

In perioada patristica, cultul divin public se dezvolta foarte mult. Apar marturisirile de credinta ale Sfintilor Parinti si cele formulate la Sinoadele Ecumenice, apar Parinti si ierarhi de seama care alcatuiesc Liturghii pentru a uniformiza cultul in Biserica primara.

Darurile care sunt aduse in Biserica spre a fi sfintite sunt pregatite de preot printr-o lucrare anterioara Liturghiei numita Proscomidie. Proscomidia apare si se dezvolta in primele veacuri crestine, dar nu consta in lucrarea premergatoare Liturghiei, ca in zilele noastre. In crestinismul primar, jertfa insemna nu numai materia euharistica (painea si vinul), ci toate darurile care se aduceau in Biserica si pentru Biserica. Fiecare din cei ce veneau la adunarea Bisericii aducea cu sine tot „ce socotea cu inima sa” (II Corinteni 9,7), ce poate da pentru nevoile Bisericii; aceasta insemna pentru intretinerea clerului, a vaduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care ii intretinea Biserica, pentru ajutorul saracilor, pentru orice binefacere prin care Biserica se realizeaza pe sine ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toti si slujirea tuturor cu toate.[2]

Treptat, aceasta practica primara s-a schimbat si s-a complicat. Dupa crestinarea imperiului si dupa recunoasterea Bisericii de catre stat, crestinii nu se mai fereau de autoritatile imperiale si nu mai aduceau acea „jertfa a iubirii” la altar pentru ajutorarea celor in nevoi            (I Corinteni 16, 1). Cu timpul, Proscomidia a ramas decat un ritual liturgic al pregatirii Darurilor care nu mai exprima legatura dintre Euharistie – impartasirea cu Hristos si nevoile practice ale comunitatii – impartasirea de daruri unii altora. Pana in secolul al XIV-lea inclusiv, Proscomidia era savarsita de diaconi si tot diaconii aduceau Darurile la altar si le dadeau preotului spre inaltare si sfintire. In zilele noastre, prezenta diaconului nu mai este simbolul plinatatii vietii bisericesti, ci diaconia s-a transformat intr-o anexa decorativa (mai ales la slujirile solemne arhieresti) sau intr-o treapta premergatoare preotiei.[3]

Materiile euharistice sunt aduse de credinciosi intai la proscomidiar si apoi ele sunt puse pe Sfanta Masa. Nicolae Cabasila subliniaza motivul pentru care ele nu se pun de la inceputul Liturghiei pe Masa Jertfirii: ele nu se pun de la inceput pe Sfanta Masa pentru motivul ca in vechime se aduceau lui Dumnezeu nu numai jertfe sangeroase, adica junghieri de vietati necuvantatoare, ci si daruri, ca, de pilda, vase de aur sau argint. Dar trupul lui Hristos a fost si jertfa si dar. Intr-adevar, la sfarsit el a fost jertfa, jertfindu-se pentru slava Tatalui, dar chiar dintru inceput era inchinat lui Dumnezeu ca un dar de pret, atat ca o parga a neamului omenesc, cat si dupa Lege, pentru ca era un intai – nascut. Ori, darurile aduse la Proscomodie inchipuiesc Trupul Domnului. De aceea ele nu se aduc si nu se jertfesc de la inceput pe Sfanta Masa, ci mai tarziu; ele mai intai se afierosesc, adica se numesc si devin „cinstite daruri”, adica inchinate lui Dumnezeu.[4]

Ca act de aducere, de oferire sau de punere inainte a darurilor de jertfa, Proscomidia a fost dintru inceput unul din momentele constitu­tive Liturghiei crestine, precum marturiseste textul formulat de Sfan­tul Vasile cel Mare: "...In noaptea in care s-a dat pe Sine insusi pentru viata lumii, luand paine in sfintele si preacuratele Sale maini, aratand-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind... a dat Sfintilor Sai ucenici si Apostoli...". Deci, cand Mantuitorul a instituit Sfanta Euha­ristie, a trebuit mai intai sa "puna inainte" pe masa de cina, adica sa ofere, painea si vinul, pe care le-a ales sa serveasca drept elemente pentru Jertfa cea fara de sange in Biserica Sa.

Nu erau primiti sa aduca daruri decat credinciosii impacati cu Biserica, adica numai cei care nu erau opriti de la impartasire. Proscomidia apare redusa in vechime la o simpla depunere pe sfanta masa (altar) a darurilor de paine si vin amestecat cu apa, alese de diaconi din cele adunate de la credinciosi. Episcopul le primea si le oferea sau le proaducea, rostind desigur asupra lor o rugaciune, prin care le dadea caracterul de prinos sau de ofranda.

Indiferent de cine este adusa materia Euharistiei, adica painea si vinul, sensul Proscomidiei este ca noi recunoastem de la inceput in ele pe Hristos Insusi, Jertfa iubirii lui Hristos adusa de noi si pentru noi. Faptul ca noi cunoastem dinainte – pana la Liturghie – ca materia este adusa spre a fi destinata: painea a fi transformata in Trupul lui Hristos si vinul in Sangele lui Hristos alcatuieste baza si conditia posibilitatii de aducere euharistica.

Precum painea e trupul virtual, asa si vinul si apa sunt sangele virtual al lui Hristos. Precum painea se va preface in Trup, asa si vinul si apa se vor preface in Trupul si Sangele ce va curge din trupul jertfit al lui Hristos.[5] Masa proscomidiarului unde preotul primeste si pregateste darurile, unde scoate si aseaza miridele pe Sfantul Disc simbolizeaza pestera din Betleemul Iudeii unde se naste Hristos, in timp ce Masa Jertfelnicului (Masa Altarului) simbolizeaza culmea Golgotei, unde Hristos se jertfeste pentru ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba (Ioan 10, 10). 

2. Materiile folosite la Proscomidie

La inceput, painile proaducerii nu se deosebeau prin forma lor de cele de la masa din familie. De timpuriu s-a luat insa obiceiul de a se face pe ele semnul crucii. Avem motive sa credem ca acest semn constituie o indicatie a destinatiei liturgice a acestor paini, iar nu pur si simplu continuarea unui uz din vechea lume pagana, in care painea nu se taia ci se frangea pe urma semnelor sau crestaturilor facute pe ea inainte de coacere.

Aceste forme simple de cruci pe painea Proscomidiei erau o antici­pare a pecetei  care s-a dezvoltat mai tarziu si este in uz pna astazi, imprimandu-se pe fata si fiind alcatuita dintr-un patrat impartit in patru spatii egale prin bratele unei cruci inscrise inlauntrul lui; cele doua spatii de sus cuprind primele doua initiale ale numelui "Iisus", cel din stanga, si ale numelui "Hristos", cel din dreapta; iar cele de jos impart intre ele silabele verbului grec "NIKA". Deci: "Iisus Hristos invinge".

Este necesar ca prescura sa fie preparata cu apa naturala, din faina de grau si fara nici un fel de amestec, sa fie bine framan­tata si bine coapta. Se cere, pe de alta parte, sa nu fie prea sarata si sa fie dospita cu aluat, iar nu cu alti fermenti (drojdii). Painea dospita a fost intrebuintata de Mantuitorul la instituirea Sfintei Euharistii si tot acelasi fel de paine era folosit pentru jertfa de la Templul iudaic. In opozitie cu practica azimei proprie vechii erezii ebionite, aluatul a devenit in simbolul sufletului, pentru a se sublinia astfel ca Mantuitorul a luat in chip desavarsit iar nu aparent fire omeneasca, cu exceptia pacatu­lui. Nu este de mirare deci ca Biserica noastra imputa celei Latine drept erezie apolinarista  intrebuintarea azimei, care a aparut in practica apuseana tocmai in veacul al IX-lea, ajungand sa se generalizeze abia in veacul al Xl-lea.

Referitor la anumite controverse aparute in randul slujitorilor privitoare la utilizarea vinului obtinut din alte fructe in afara de struguri, Liturghierul ne sfatuieste urmatoarele: „Materia Sangelui lui Hristos este vinul rodul vitei, adica stors din rodul vitei. Vinul acela se cuvine sa aiba gustul si mirosul sau firesc, sa fie bun si curat, neamestecat cu nici un fel de alte bauturi sau mirodenii. La proscomidie, sa se toarne putina apa in vin; iar dupa sfintirea Darurilor, sa se toarne apa calda, dupa randuiala. Orice alt vin, stors din orice alte poame si alte roade, adica din mere, pere, prune, visine, porumb, zmeura si din alte asemenea acestora, nu este vin si nici nu poate fi intrebuintat la Sfanta Euharistie. Iar daca va indrazni cineva sa slujeasca cu altfel de vin, afara de vita, sau cu vin otetit, sau amestecat cu altceva, un astfel de preot nu va putea savarsi Taina va gresi de moarte si de preotie se va lipsi.”[6]

Incalcarea aceste indicatii nu este una fenomen larg dezvoltat in viata Bisericii, ci mai mult se poate intampla din cauza neatentiei preotului atunci cand isi procura vin pentru Sfanta Jertfa sau cand nu verifica indeajuns de mult darurile primite de la credinciosi. De aceea, cand credinciosul vine la usa Sfantului Altar cu o sticla de vin, preotul trebuie sa il intrebe cu provenienta darului, daca este de vin curat sau nu.

Pentru vinul procurat din comert, este necesara verificarea etichetei atasata pe recipient. Pe aceasta, conform legilor in vigoare, trebuie sa scrie care sunt ingredientele produsului, prin ce mijloace s-a obtinut produsul finit si care este data maxima pana la care produsul se poate consuma in siguranta si fara a avea proprietatile schimbate.

O alta problema ar fi otetirea vinului. Preotul trebuie sa verifice din ajun calitatea gustului in ceea ce priveste vinul pe care intentioneaza sa il aduca ca dar lui Dumnezeu. In situatia in care vinul este adus de un credincios dimineata, inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul trebuie sa fie sigur ca, in primul rand, crestinul care procedeaza la aducerea darului de vin la Sfantul Altar stie foarte bine ca nu este de folos sa aduca vin otetit.

Slujirea Sfintei Jertfe este un act de deosebita responsabilitate care obliga preotul sa nu foloseasca diferite soiuri de vin amestecate. Turnarea intr-un singur recipient a mai multor soiuri cu vin care provin de la diferiti crestini nu asigura calitatea cea mai buna pentru utilizarea acestuia la Sfanta Liturghie.[7] La slujba euharistica se ofera vin curat, natural.[8]

Preotul isi va lua masurile de precautie, astfel incat sa respecte regula tipiconala a Bisericii Ortodoxe si, in acelasi timp, sa se incadreze in unitatea cultica crestina. Un ajutor in acest sens vine practica unor Centre Eparhiale care ofera parohiilor vin cultic care are calitate verificata si garantata.

Desi considerata o inovatie, utilizarea vinului alb la proscomidie nu reprezinta o inovatie liturgica. Povatuirile din Liturghier ne indica faptul ca vinul trebuie sa fie neaparat rodul vitei de vie, fara sa se specifice culoarea acestuia.[9]

Pretinsa obligatie de a savarsi Sfanta Liturghie numai cu vin rosu este incorecta, deoarece in ceea ce priveste culoarea acestuia „in Rasarit, chiar daca nu exista o dispozitie referitoare la aceasta, se foloseste vin rosu ca sa se asemene mai mult cu sangele; in Apus, insa, vinul alb ca sa nu se murdareasca acoperamintele.”[10]

Asa cum am mentionat anterior, unele centre eparhiale din tara ofera parohiilor asa numitul „vin cultic”, al carui culoare difera. Culoarea vinului este indiferenta, preferabil rosie, daca nu si alba.[11] Tipicul bisericesc confirma ca vinul poate fi alb sau rosu.[12]

 3. Rostirea rugaciunilor dupa savarsirea Proscomidiei

Savarsirea de mantuiala, fara grija, a Proscomidiei nu inseamna altceva decat nepasare si lipsa de respect fata de Taina Euharistiei. Referitor la modul savarsirii Proscomidiei. unii slujitori efectueaza intreaga lucrare a scoaterii Sfantului Agnet si a miridelor, urmand ca dupa aceea sa citeasca rugaciunile, cererile si pomenirile. Altii savarsesc Proscomidia, rostind concomitent textul prescris in Liturghier. Aceasta ultima practica este cea justa si corecta, rugaciunile trebuind sa fie rostite la fiecare scoatere de Agnet sau de miride, la turnarea vinului si a apei ca si la acoperirea cu sfintele acoperaminte. De asemenea, acoperirea Cinstitelor Daruri se poate face fie la sfarsitul Utreniei, fie la ectenia intreita de la Sfanta Liturghie, dar, daca la o biserica slujeste un singur preot, este bine sa o faca la sfarsitul Utreniei, lasand ridicate sfintele acoperaminte pentru a fi pomeniti si credinciosii care vin mai tarziu la biserica. In timpul ecteniei si inainte de Heruvic nu va mai avea timp sa o faca.

4. Abateri la savarsirea Proscomidiei

Desi ritualul proscomidiei este unul vechi se observa anumite abateri tipiconale sau inovatii care privesc anumite gesturi sau ritualuri liturgice si care nu sunt in concordanta cu indicatiile tipiconale clare si precise din Liturghier si care uneori izbesc prin noutatea sau autenticitatea lor.
 

La ritualul scoaterii Sfantului Agnet din prescura principala, adica acel cub taiat in centrul acesteia, cu sfanta copie, si a miridelor si a particelelor scoase in cinstea Maicii Domnului, a celor noua cete ale sfintilor, pentru ierarhul locului, conducerea lumeasca si ctitori, ca si cele doua gramajoare de miride sau particele pentru credinciosii vii si morti, reprezinta lucrarea principala. Din oarecare comoditate, neglijenta sau necunoastere, unii slujitori taie doar cate o pojghita subtire din prescura pentru fiecare dintre acestea si mai ales pentru miridele in cinstea Nascatoarei de Dumnezeu si a celor noua cete ale sfintilor, asezandu-le pe Sfantul Disc. O buna parte dintre slujitori decupeaza din prescura partea imprimata cu cele noua miride ale sfintilor, fara sa le mai separe pe fiecare. Or, randuiala spune ca se aseaza cate o particica sau mirida din aceasta si nu toate deodata, rostindu-se, pentru fiecare, grupa de sfinti in cinstea carora se aduce[13]. La fel se procedeaza si la scoaterea firimiturilor sau particelelor pentru vii si morti. Nu se citesc numai numele, ci se scoate pentru fiecare nume o firimitura, concomitent cu citirea pomelnicelor de vii si morti. Pe langa Sfantul Agnet, care trebuie sa aiba forma cubica, cu coaja si miez, miridele trebuie sa fie ca niste piramide cu coaja si miez, iar cele care se scot pentru vii si morti trebuie sa fie doua gramajoare ordonate de firimituri. Intreg aspectul Proscomidiei trebuie sa fie artistic, asemanator lucrarii pe care o face chirurgul, adica sa fie si eficienta, dar si artistica. Grija pentru o proscomidie savarsita corect denota deja mare atentie si respect fata de lucrarea care se savarseste pe Sfantul Altar. Exista insa obiceiul de a scoate miride si pentru cei care aduc pomelnice dupa Vohodul Mare, de a le pune intr-o lingurita si apoi de a le transporta si depune pe Sfantul Disc. Acest obicei este complet netipiconal si perturba pe preot de la slujirea Sfintei Liturghii, ele nefiind binecuvantate si tamaiate asa cum sunt celelalte ale Proscomidiei. Se recomanda ca pomenirea celor ce vin dupa momentul acoperirii Cinstitelor Daruri sa se faca la o alta Liturghie.

 

[14]

O alta practica netipiconala este reprezentata de scoaterea unei firimituri sau a unei particele pentru persoanele bolnave, care mai apoi sa fie luata de pe Sfantul Disc si pusa in prescura din care a fost scoasa si data credinciosilor respectiv. Ea trebuie lasata in acelasi loc si consumata alaturi de celelalte. Particica returnata credinciosilor, aceasta inovatie, nu este importanta, ci pomenirea lor la Liturghie, cu o cerere sau rugaciune speciala. Trebuie mentionat ca pentru implinirea cererilor sau depasirea incercarilor prin care trecem, este importanta spovedirea pacatelor si impartasirea cu Sfantul Trup si Sange, iar nu consumarea particelei primite de la preot. In locul ei se poate lua la fel de bine anafura, caci si una si alta sunt paine binecuvantata care insa niciodata nu va putea echivala sau substitui Sfanta Impartasanie[15].

Prof. Masterand Pandea Ciprian

Universitatea „Ovidius” Constanta

Facultatea de Teologie Ortodoxa

Master - Teologie Sistematica


[1] Alexandre Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, trad. Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pg. 105;

[2] Alexandre Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, trad. Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pg. 111;

[3] Alexandre Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, trad. Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pg. 112;

[4] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p. 32;

[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, pg. 199;

[6] Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2000, p. 455 (la capitolul Povăţuiri şi învăţături),

[7] Amestecarea diferitelor soiuri de vin de provenienţe separate este un pericol pentru consumul firesc, mai mult decât atât pentru oferirea acestuia ca jertfă lui Dumnezeu.

[8] Prof. Dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. I, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 219;

[9] Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2000, p. 455 (la capitolul Povăţuiri şi învăţături);

[10] Prof. Dr. Ioannis Foundoulis, op. cit., p. 220;

[11] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 167

[12] Tipic bisericesc, Alba Iulia, 1999, p. 64

[13] Liturghier, Bucureşti, 2000, p. 109-111

[14] Pr. Prof. D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III, Bucureşti, 2004

[15] Ibidem, vol. I, Galaţi, 1996, p. 117-120

Despre autor

Ciprian Pandea Prof Ciprian Pandea

Colaborator
1 articole postate
Publica din 08 Februarie 2012

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3392

Voteaza:

Practici neliturgice si abateri tipiconale la Proscomidie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE