Psaltirea Scheiana

Psaltirea Scheiana Mareste imaginea.

 

Pr. Prof. Traian Nojea

 

Conditiile aspre de viata n-au reusit sa stavileasca bunele intentii ale romanilor si asa precum lumina strapunge intunericul, asa si bogatia sufleteasca a romanilor le-a dat indrazneala de a revela idealurile lor spirituale, depasind orice fel de piedici si bariere pe care le-au intalnit in calea lor.


Primele noastre traduceri de carti religioase apar ca o rapida inflorire, realizandu-se in scurt timp, ceea ce forţele interne vor obtine in aproape doua secole1, astfel ca cele dintai texte biblice au aparut nu numai ca o necesitate a sufletului, ci ele pot fi socotite ca o biruinta deplina a spiritului romanesc.

 

Grija acestor traducatori pentru a reda textul revelat cat mai fidel a fost mare, acest lucru il putem observa si prin aceea ca ei au incercat sa pastreze neschimbata litera cartilor sfinte si nu e o intamplare ca s-a inceput a se traduce nu Evangheliile propriu-zise, considerate mai sacre intre toate celelalte carti biblice, ci cum se vede mai bine, Faptele Apostolilor si Psaltirea2, aceasta din urma avand cea mai larga raspandire pe intreg cuprinsul tarii noastre, fiind una din cele mai populare carti din intreaga lume crestina.

 

Astfel, pe la inceputul secolului al XVI-lea, sau chiar in ultimile decenii ale veacului anterior, s-au facut cele dintai traduceri pe texte religioase, necesare serviciului bisericesc. Dintre acestea ni s-au pastrat doar trei: Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana si Psaltirea Hurmuzaki.3

 

Psaltirea Scheiana este inregistrata la Biblioteca Acadamiei Romane, fiind la inceput proprietatea lui Gheorghe Asachi (1788 – 1869) de la care a trecut in biblioteca personala a lui D. C. Sturdza (1833 – 1914), de la Scheia.4 Nu se cunoaste locul unde a fost gasit acest manuscris.

 

Psaltirea Scheiana e un manuscris de 530 de pagini. Cum spuneam, ea a fost intr-o vreme proprietatea lui Gheorghe Asachi, de unde a trecut apoi in biblioteca de la Scheia al lui Sturza Scheianu, un mare bibliofil. Sturza Scheianu a daruit-o in 1884, impreuna cu intrega sa biblioteca, Academiei Romane. Aici se pastreza si astazi, in sectia manuscriselor sub cota 449. Dupa numele donatorului a fost numita de Ion Bianu Psaltirea Scheiana.5

 

A fost publicata de Ion Bianu in 1889 in fotocopii si alaturi in traducere cu litere latine, iar mai tarziu studiata pe larg in legatura cu celelalte Psaltiri din secolele XVI – XVII de I. A. Candrea si publicata de acesta in editie critica in 1916.6

 

I. A. Candrea constata in Psaltirea Scheiana „trei parti bine distinse, diferind mult intre ele, atat in ce priveste scrisul, cat şi din punct de vedere al limbii: primul copist pe care-l vom nota cu A, se vede ca a scris paginile 1 – 19; alt copist B a continuat scrisul pana in josul paginii 196; in fine, al treilea copist C va scrie de aici inainte restul textului”.7

 

Toate incercarile de datare a Psaltirii Scheiene pe baza unei criptograme din text au esuat, intrucat partea din criptograma care ar putea cuprinde data, ca si restul criptogramei, de altfel copiata sau scrisa de o mana nedibace, mai multe litere fiind deformate. Data a fost citata pana acum in prezent in 5 variante (1482, 1485, 1514, 1575 si 1585), fara sa se poata stabili cu certitudine care dintre acestea este cea buna.8

 

Foarte probabil pare a fi faptul ca Psaltirea cunoscuta sub numele de Psaltirea Scheiana a fost scrisa la anul 1482 sau 14859, deoarece alaturi de aceasta mai avem o traducere cunoscuta sub numele de Codicele Voronetean10, iar aceste doua traduceri se pare ca au fost scrise in aceeasi epoca, in aceeasi localitate si poate chiar de acelasi autor.11 De aici putem trage concluzia ca ele fac parte din aceeasi familie de traduceri romanesti de carti biblice, ele fiind cu aproape un secol mai vechi decat cele mai vechi care se cunosteau pana acum si care erau dintre anii 1560 – 1582.12

 

Revenind la continutul scrierii, spuneam ca Psaltirea Scheiana este un manuscris in 8°, mic, de 530 de pagini13, scris pe hartie, scrierea din manuscrisul care se pastreaza fiind continua asemenea Codicelui Voronetean. Acest lucru face si mai plauzibila parerea profesorului Ion Bianu in legatura cu locul si originea comuna a celor doua scrieri.

 

Manuscrisul pe care-l avem contine intreaga Psaltire (151 de Psalmi), dar si cantarile care se adauga la sfarsitul Psalmilor, anume:

 

  • Cantarea intaia a lui Moise la iesirea din Egipt;

  • Cantarea a doua a lui Moise;

  • Rugaciunea Anei, mama lui Samuel, din Cartea Regilor;

  • Cantarea profetului Avacum;

  • Cantarea profetului Isaia;

  • Rugaciunea profetului Iona;

  • Cantarea sfintilor tineri Anania, Azaria si Misail;

  • Cantarea lui Zaharia si

  • Simbolul Credintei (Crezul), in forma catolica (cu adaosul Filioque).14

Ceea ce se observa mai mult din cuprinsul acestei lucrari este faptul ca ortografia din manuscris nu este consecventa, probabil ca autorul nu era atat de bine pregatit, el totusi incercand sa aduca ceva pe langa textul de care se folosea ca model.

 

Aceste considerente, dar si faptul ca in manuscris se gasesc unele stangacii si omisiuni de litere si de cuvinte, ne duc la concluzia ca Psaltirea Scheiana este o copie de pe un manuscris mai vechi, datand de la mijlocul secolului al XVl-lea.15

 

Traducerea este facuta in mod servil dupa originalul slavon, incercand sa redea in romaneste cuvant cu cuvant, fara sa se tina seama de intelesul frazei.

 

Pentru o mai buna edificare prezentam din lucrarea amintita, o parte din Psalmul I:

1. Ferice barbatu ce nu

mérge la sfatulŭ

necuratilorŭ, si

pre care pacatosilorŭ

nu sta, si

la sederile pierdatoriloru

nu séde

2. Ce in

légia Domnului invata

si dzua si noaptia

3. Si hi-va ca lemnulu rasadit

langa esitul apelor (…)

6. Ca sti Domnulu calé dereptiloru

iara calé pacatosilorŭ va peri (...).”

 

Observam si din acest psalm intorsaturile frazei si numeroasele slavonisme care s-au pastrat. Incercand sa respecte pe cat posibil traducerea fidela, de cele mai multe ori fraza isi pierde rima, dar era firesc deoarece era o limba romana neformata si fara mladieri, totusi este un pas inainte pe drumul trezirii constiintei de unitate nationala si religioasa a romanilor.

 

Limba are toate particularitatile graiului vechi din nordul tinuturilor romanesti, desi consecventa cu care acestea se intrebuinteaza nu este asa de mare ca in Codicele Voronetean, ba pe alocuri intalnim si inovatiuni de limba.16 Copistii acestei Psaltiri par a fi uneori straini, cel putin unii din ei, dupa toata probabilitatea sasi.

 

Influenta care venea de la vecinii nostri din miazazi se observa din aceea ca si la ei si la noi textele bisericeşti sunt bilingve, dandu-se si textul slavon langa cel romanesc, un obicei care avea sa dainuiasca pana tarziu, ceea ce le face sa apara ca un fel de simbol al luptei ce se dadea intre traditie si spirtul inovator: cei ce tineau la obiceiul vechi si nu se puteau impaca cu introducerea limbii nationale in bisericile romanesti, aveau putinta sa gaseasca si textul slavon consacrat, in timp ce traducerea romaneasca alaturata le dadea intelegerea textului.

 

In legatura cu originalul dupa care s-a tradus Psaltirea, profesorul Candrea si dupa el G. Pascu au emis parerea ca textul Psaltirii putea fi tradus dupa o versiune a Psaltirii sarbesti a lui Branko Mladenovici din anul 1346.17 Acest lucru nu pare a fi deloc plauzibil, deoarece la sfarsitul Psaltirii gasim textul Crezului cu adaosul „Filioque”, ceea ce ne indreptateste sa credem ca Psaltirea Scheiana s-ar fi tradus de pe un text rutean, unde ofensiva catolica a fost mult mai mare si mai reala si unde se introduceau si in alte carti sfinte unele inovatii care apartin Bisericii Catolice.

 

Lucrurile acestea sunt de o mai mica importanta insa in comparatie cu importanta si majora contributie pe care au avut-o in „trezirea constiintei ca toti care vorbim aceeasi limba avem aceeasi parinti, aceeasi origine, aceleasi obiceiuri si aceeasi credinta”.18

 

 

1 *** Istoria Literaturii Romane, vol. I, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1970, p. 287.

2 Ion Rotaru, Literatura romana veche, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1981, p. 67.

3 Lucian Drimba, Curs de Istoria Literaturii Romane, vol. I, Oradea, 1979, p. 54.

4 Stefan Ciobanu, Istoria literaturii romane vechi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1989, p. 95.

5 Nicolae Cartojan , Istoria literaturii romane vechi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1980, p. 86.

6 Lucian Drimba, op. cit. p. 55.

7 I. A. Candrea, Psaltirea Scheiana comparata cu celelalte Psaltiri din secolele XVI – XVII, Bucuresti, 1916, p. 6.

8 Nicolae Iorga, Istoria literaturii romane, vol. I, Ed. Academiei Romane, Bucureşti, 1964, p. 298.

9 Ion Bianu, Psaltirea Scheiana, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1889, p. 4.

10 Pentru mai multe detalii, a se vedea: http://www.crestinortodox.ro/religie/codicele-voronetean-146102.html (07 august 2014).

11

 Ion Bianu, op. cit., p. 5.

12 ibidem, pp. 6 – 7.

13 Nicolae Cartojan, op. cit., p. 86.

14 Stefan Ciobanu, op. cit., p. 95.

15 ibidem, p. 80.

16 Sextil Puscariu, Istoria Literaturii Romane Epoca Veche, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1987, pp. 57 – 58.

17 Stefan Ciobanu, op. cit., p. 95.

18 Pr. Prof. Dr. Spiridon Candea, Limba noastra veche bisericeasca – factor de unitate nationala si religioasa, in rev. Mitopolia Ardealului, nr. 9 – 10/1957, p. 684.

 


 

18 August 2014

Vizualizari: 1530

Voteaza:

Psaltirea Scheiana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE