Cultul, intr-o epoca secularizata

Cultul, intr-o epoca secularizata Mareste imaginea.

 

Cultul, intr-o epoca secularizata

 

A pune laolalta - pentru a-i raporta unul la celalalt - termenii cult si epoca secularizata pare sa presupuna ca avem o intelegere clara a amandurora, ca cunoastem realitatile pe care le denota si ca, astfel, operam pe un teren solid si complet explorat. Dar, oare, asa stau in realitate lucrurile? Mi-am inceput prezentarea cu o intrebare, in principal pentru ca sunt convins ca, in ciuda preocuparii generale de astazi in ceea ce priveste "semantica", exista o mare confuzie in legatura cu intelesul exact al termenilor pe care ii folosim in aceasta discutie.

 

Nu numai intre crestini, in general, ci chiar si intre ortodocsi, nu exista de fapt un consens, un punct de referinta comun cu privire la cult sau la secularism si astfel a fortiori a interdependentei lor. Prin urmare, referatul meu constituie o incercare nu atat de a rezolva problema, cat de a o clarifica, facand acest lucru, daca este posibil, intr-o perspectiva ortodoxa consecventa. Dupa parerea mea, ortodocsii, atunci cand discuta problemele care decurg din "situatiile" noastre prezente, le accepta cu prea multa usurinta in formularile lor occidentale. Ei nu par sa-si dea seama ca traditia ortodoxa ofera, in primul rand, o posibilitate si, astfel, o necesitate de a reformula chiar aceste probleme, de a le plasa intr-un context a carui absenta sau deformare in gandirea religioasa apuseana ar putea fi radacina multora dintre "impasurile" noastre moderne. Si, dupa cum cred eu, niciunde nu este aceasta sarcina mai urgent necesara decat in ceea ce priveste problemele legate de secularism, proprii asa-numitei noastre epoci seculare.     

 

Secularismul a fost analizat, descris si definit in anii din urma intr-o mare varietate de feluri, dar, dupa cate stiu, nici una dintre aceste descrieri nu a accentuat un punct pe care eu il consider esential si care intr-adevar descopera mai bine decat orice altceva adevarata natura a secularismului si care, astfel, poate da discutiei noastre orientarea potrivita.

 

Secularismul, dupa parerea mea, este, mai presus de toate, o negare a cultului. Accentuez: nu a existentei lui Dumnezeu, nu a unui anumit fel de transcendenta si, prin urmare, a unei anumite religii. Daca secularismul, in termeni teologici, este o erezie, el este, in primul rand, o erezie despre om. El este negarea omului ca fiinta cultuala, ca homo adorans: cel pentru care cultul este actul esential, care nu numai ca "afirma" umanitatea sa, ci o si implineste. Secularismul nu admite ca ontologic si epistemologic "decisive" cuvintele care "intotdeauna, pretutindeni si pentru toti" au constituit adevarata "epifanie" a relatiei omului cu Dumnezeu, cu lumea si cu sine insusi: "cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine a Te binecuvanta, pe Tine a Te lauda. Tie a-Ti multumi. Tie a ne inchina, in tot locul stapanirii Tale...".

 

Aceasta definitie a secularismului trebuie, desigur, explicata. Pentru ca, evident, ea nu poate fi acceptata de aceia, destul de numerosi astazi, care in mod constient sau inconstient reduc crestinismul la categorii, fie intelectuale ("viitorul credintei"), fie socio-etice, si care, deci, cred ca este posibil sa se gaseasca nu numai un fel de acomodare, dar chiar si o mai profunda armonie intre "epoca noastra seculara", pe de o parte, si cult, pe de alta parte. Daca sustinatorii a ceea ce in fond nu este nimic altceva decat acceptarea crestina a secularismului au dreptate, atunci problema noastra este sa gasim sau sa inventam un cult mai acceptabil, mai "relevant" pentru conceptia seculara despre lume, a omului modern. Si aceasta este, intr-adevar, directia urmata astazi de marea majoritate a reformatorilor din domeniul liturgic. Ceea ce urmaresc ei este un cult ale carui forme si continut sa "reflecte" nevoile si aspiratiile omului secular, sau, si mai potrivit, ale secularismului insusi. Pentru ca, inca o data, secularismul nu este, in nici un caz, identic cu ateismul, si oricat de paradoxal ar parea, poate fi vazut ca avand intotdeauna o curioasa dorinta de exprimare "liturgica". Daca, insa, definitia mea este corecta, atunci aceasta intreaga cautare este lipsita de speranta, daca nu chiar un complet nonsens. Apoi, insasi formularea temei noastre - "cultul intro epoca secularizata" - ne arata, mai intai de toate, o contradictie in termeni, o contradictie care cere o reevaluare radicala a intregii probleme si reformularea ei drastica.

 

Pentru a dovedi ca definitia pe care am dat-o secularismului ("negarea cultului") este corecta, trebuie sa dovedesc doua lucruri. Unul privitor la cult: trebuie dovedit ca notiunea insasi de cult implica o oarecare idee a relatiei omului nu numai cu Dumnezeu, ci si cu lumea. Si altul privind secularismul: trebuie dovedit ca secularismul respinge explicit si implicit tocmai aceasta idee de cult.     

 

Mai intai sa ne oprim asupra cultului. Este ironic, dar si destul de revelator, in ceea ce priveste starea prezenta a teologiei noastre, faptul ca principala "dovada", aici, ne este oferita nu de teologi, ci de Religionswissenschaft, acea istorie si fenomenologie a religiilor al carei studiu stiintific asupra cultului, atat al formelor, cat si al continutului sau, a fost ignorat de fapt de catre teologi. Totusi, chiar in faza sa de inceput, cand avea o puternica tendinta anti-crestina, aceasta Religionswissenschaft pare sa fi stiut mai mult despre natura si intelesul cultului decat teologii care au continuat sa reduca sacramentele la categoriile "formei" si "materiei", "cauzalitatii" si "validitatii" si care, de fapt, au exclus traditia liturgica din speculatiile lor teologice.

 

Nu poate exista indoiala insa ca daca privim in lumina acestei fenomenologii a religiei, de acum matura din punct de vedere metodologic, cultul in general si leitourgia crestina in particular, atunci trebuie sa admitem ca principiul insusi pe care ele sunt construite si care a determinat si a dat forma dezvoltarii lor este acela al caracterului sacramental al lumii si al locului omului in lume.

 

Termenul "sacramental" semnifica aici ca intuitia principala si primordiala, care nu numai ca se exprima pe sine in cult, ci intregul cult constituie "fenomenul" ei - atat efect, cat si experienta -, este ca lumea, fie in totalitatea ei ca si cosmos, sau in viata si devenirea ei ca timp si istorie, este o epifanie a lui Dumnezeu, un mijloc al revelatiei, prezentei si puterii Lui. Cu alte cuvinte, nu numai ca pune ideea de Dumnezeu drept cauza rational acceptabila a existentei Sale, ci cu adevarat "vorbeste" despre El si este in sine un mijloc esential, atat al cunoasterii lui Dumnezeu, cat si al comuniunii cu El si a fi aceasta este adevarata sa natura si destinul sau suprem. Dar, atunci, cultul este cu adevarat un act esential, iar omul o fiinta esential cultuala, intrucat doar in cult omul are izvorul si posibilitatea acelei cunoasteri care este comuniune, si acelei comuniuni care se implineste pe sine ca adevarata cunoastere: cunoastere a lui Dumnezeu si, deci, cunoastere a lumii - comuniune cu Dumnezeu si, deci, comuniune cu tot ce exista. Astfel, notiunea insasi de cult este bazata pe o intuitie si experienta a lumii ca "epifanie" a lui Dumnezeu, astfel lumea - in cult - este descoperita in adevarata ei natura si vocatie, ca "sacrament". Si, intr-adevar, mai trebuie oare sa reamintesc acele realitati, atat de umile, atat de "acceptate de la sine", incat abia mai sunt mentionate in epistemologiile noastre teologice extrem de sofisticate si cu totul ignorate in discutiile despre "hermeneutica", si de care, totusi, pur si simplu depinde insasi existenta noastra ca Biserica, ca noua creatie, ca popor al lui Dumnezeu si templu al Duhului Sfant? Noi avem nevoie de apa si de ulei, de paine si de vin pentru a fi in comuniune cu Dumnezeu si pentru a-L cunoaste. Totusi, pe de alta parte si aceasta este invatatura, daca nu a manualelor moderne de teologie, cel putin a liturghiei insasi - aceasta comuniune cu Dumnezeu prin intermediul "materiei" descopera adevaratul inteles al "materiei", adica al lumii insesi. Noi putem savarsi cultul doar in timp si, totusi, cultul este cel care, in mod fundamental, nu numai ca descopera intelesul timpului, ci si "reinnoieste" cu adevarat timpul insusi. Nu exista cult fara participarea trupului, fara cuvinte si tacere, lumina si intuneric, miscare si stare pe loc - si, totusi, in cult si prin cult, tuturor acestor expresii esentiale ale omului in relatia sa cu lumea li se da "termenul" lor fundamental de referinta, sunt revelate in intelesul lor cel mai inalt si mai profund.

 

Astfel, termenul "sacramental" semnifica faptul ca pentru lume a fi mijloc de cult si mijloc al harului nu este o intamplare, ci revelarea sensului ei, restaurarea esentei ei, implinirea destinului ei. Fiind epifania lui Dumnezeu, cultul este astfel epifania lumii; fiind comuniune cu Dumnezeu, el este singura comuniune adevarata cu lumea; fiind cunoastere a lui Dumnezeu, el este desavarsirea suprema a intregii cunoasteri umane.

 

La acest punct, si inainte de a ajunge la cel de-al doilea - secularismul ca negare a cultului -, este necesara o remarca. Daca mai inainte am mentionat Religionswissenschaft, este pentru ca aceasta disciplina stabileste, la propriul ei nivel si potrivit propriei ei metodologii, ca aceasta este, intr-adevar, natura si semnificatia, nu doar a cultului crestin, ci si a cultului "in general", a cultului ca fenomen primordial si universal. Dupa parerea mea insa, un teolog crestin ar trebui sa recunoasca faptul ca acest lucru este adevarat mai cu seama in legatura cu leitourgia crestina, a carei unicitate consta in faptul ca provine din credinta in intrupare, din marea si atotcuprinzatoarea taina a "Cuvantului facut trup". Este, intr-adevar, extrem de important pentru noi sa ne amintim ca unicitatea, noutatea cultului crestin nu consta in aceea ca el nu are continuitate cu cultul "in general", asa cum unii apologeti mult prea zelosi au incercat sa dovedeasca in vremea cand  Religionswissenschaft pur si simplu a redus crestinismul si cultul sau la cultele de mistere pagane, ci in faptul ca in Hristos insasi aceasta continuitate este implinita, isi primeste semnificatia ei fundamentala si cu adevarat noua, asa incat sa aduca cu adevarat intregul cult "natural" la un sfarsit. Hristos este implinirea cultului ca adorare si rugaciune, multumire si jertfa, comuniune si cunoastere, pentru ca El este "epifania" suprema a omului ca fiinta cultica, deplinatatea manifestarii si prezentei lui Dumnezeu prin mijlocirea lumii. El este Sacramentul adevarat si deplin, pentru ca El este implinirea sacramentalitatii esentiale a lumii.

 

Daca, insa, aceasta "continuitate" a leitourgiei crestine cu intreg cultul omului include in sine un principiu tot atat de esential al discontinuitatii; daca cultul crestin, fiind implinirea si telul oricarui cult, este in acelasi timp un inceput un cult radical nou, aceasta nu este din cauza vreunei imposibilitati radicale pentru lume de a fi sacrament al lui Hristos. Nu. Ci pentru ca lumea L-a respins pe Hristos, omorandu-L, si facand aceasta a respins propriul sau destin si propria sa implinire. Deci, daca temelia intregului cult crestin este intruparea, adevaratul lui continut il constituie intotdeauna Crucea si invierea. Prin aceste evenimente, noua viata in Hristos, in Domnul cel intrupat, este "ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" si prefacuta intr-o viata care "nu este a acestei lumi". Lumea care L-a respins pe Hristos trebuie ea insasi sa moara in om, daca vrea sa devina din nou mijloc de comuniune, mijloc de participare la viata care a stralucit din mormant la imparatia care nu este "din aceasta lume" si care, in termenii acestei lumi, este inca asteptata Sa Vina.

 

Si, astfel, painea si vinul - hrana, materia, simbolul insusi si deci continutul insusi al prosforei noastre catre Dumnezeu, care se va schimba in Trupul si Sangele lui Hristos si va deveni comuniune cu imparatia Sa - trebuie, in anafora, "inaltata", scoasa din "aceasta lume". Si doar atunci cand Biserica, in Euharistie, paraseste aceasta lume si se inalta la masa lui Hristos, la imparatia Sa, ea vede si vesteste cu adevarat cerul si pamantul ca fiind pline de marirea Lui, si pe Dumnezeu ca "umpland toate lucrurile cu Sine insusi". Totusi, inca o data, aceasta "discontinuitate", aceasta viziune a tuturor lucrurilor ca noi este posibila doar pentru ca de la inceput exista continuitate, si nu negare, pentru ca Duhul Sfant face "toate lucrurile noi", si nu "noi lucruri". Pentru ca intreg cultul crestin este intotdeauna aducere-aminte de Hristos "in trup", el poate fi si aducere-aminte, adica asteptare si anticipare a imparatiei Sale. Doar pentru ca leitourgia Bisericii este intotdeauna cosmica, adica asuma in Hristos intreaga creatie, si intotdeauna istorica, adica asuma in Hristos intreg timpul, ea poate fi si eshatologica, adica sa ne faca partasi la imparatia ce va sa fie.

 

Aceasta este, deci, ideea relatiei omului cu lumea sugerata de notiunea insasi a cultului. Cultul este prin definitie si ca act o realitate cu dimensiuni cosmice, istorice si eshatologice, expresia, nu doar a "evlaviei", ci a unei atotcuprinzatoare "conceptii despre lume". Si acei putini care si-au asumat osteneala de a studia cultul in general, si cultul crestin in particular, vor fi cu siguranta de acord ca, cel putin la nivelele istoriei si fenomenologiei,  aceasta notiune  a cultului  este in mod obiectiv verificabila. Deci, daca astazi ceea ce oamenii numesc cult sunt activitati, proiecte si actiuni care in realitate nu au nimic de a face cu aceasta notiune a cultului, responsabilitatea pentru aceasta revine profundei confuzii semantice, tipica pentru vremea noastra confuza. Ajungem, astfel, la cea de a doua problema. Am spus ca secularismul este, mai presus de toate, o negare a cultului. Si, intr-adevar, daca ceea ce am spus despre cult este adevarat, nu este oare tot atat de adevarat ca secularismul consta in respingerea, in mod implicit sau explicit, tocmai a acelei idei despre om si lume pe care cultul vrea sa o exprime si sa o comunice?

 

Mai mult, aceasta respingere se afla chiar la temelia secularismului si constituie criteriul sau launtric, dar, asa cum am spus deja, secularismul nu este nicidecum identic cu ateismul. Un secularist modern foarte adesea accepta ideea de Dumnezeu. Ceea ce insa neaga in mod insistent este tocmai sacramentalitatea omului si a lumii. Un secularist concepe lumea ca avandu-si in sine sensul ei si principiile cunoasterii si actiunii. El poate, eventual, sa-i descopere semnificatia in Dumnezeu si ii poate atribui lui Dumnezeu originea lumii si legile care o guverneaza. El poate chiar admite fara dificultate posibilitatea interventiei lui Dumnezeu in existenta lumii. El poate crede in supravietuire dupa moarte si in nemurirea sufletului.

 

El poate raporta la Dumnezeu aspiratiile sale fundamentale, cum ar fi o societate dreapta si libertatea si egalitatea tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, el poate "referi" secularismul sau la Dumnezeu si sa-l faca "religios" - obiectiv al programelor bisericesti si al proiectelor ecumenice, tema a adunarilor bisericesti si subiect al "teologiei". Toate acestea nu schimba cu nimic "secularitatea" fundamentala a viziunii sale despre om si lume, in lume fiind inteles, experiat si aplicat in propriii termeni imanenti si pentru propriul scop imanent. Toate acestea nu schimba cu nimic respingerea de catre el in mod fundamental a "epifaniei": intuitia primordiala ca totul in aceasta lume si lumea insasi nu numai ca isi au cauza si principiul existentei lor altundeva, ci sunt ele insele manifestarea si prezenta acelui altundeva, si ca acesta este intr-adevar viata vietii lor si ca, deconectat de acea "epifanie", totul este doar intuneric, absurditate si moarte.

 

Si niciunde nu este mai bine revelata aceasta esenta a secularismului ca negare a cultului decat in abordarea de catre secularist a cultului. Pentru ca, oricat de paradoxal ar suna, secularistul este, intr-un fel, cu adevarat obsedat de cult. "Punctul culminant" al secuiarismului religios din Apus - Francmasoneria -este alcatuita aproape in intregime din ceremonii foarte elaborate, saturate de "simbolism". Profetul recent al "orasului secular", Harvey Cox, a simtit nevoia sa continue primul sau best-seller cu o carte despre "celebrare". Celebrarea este de fapt foarte la moda astazi. Ratiunile acestui fenomen aparent neobisnuit sunt, in realitate, destul de simple. Ele nu numai ca nu invalideaza ci, dimpotriva, confirma punctul meu de vedere. Pentru ca, pe de o parte, acest fenomen dovedeste ca, indiferent de gradul secularismului sau chiar ateismului sau, omul ramane, in mod esential, o "fiinta cultica", pe vecie nostalgic dupa rituri si ritualuri, indiferent cat de lipsit de continut si superficial este surogatul care i se ofera. Iar, pe de alta parte, dovedind neputinta seculansmului de a crea un cult autentic, acest fenomen descopera incompatibilitatea fundamentala si tragica a seculansmului cu conceptia esential crestina despre lume.

 

Aceasta neputinta poate fi vazuta, in primul rand, in chiar modul de abordare a cultului de catre secu-larist, in convingerea lui naiva ca cultul, ca orice altceva in lume, poate fi o constructie rationala, rezultatul planificarii, "schimb de vederi" si discutii. Foarte tipic pentru aceasta sunt discutiile foarte la moda despre noile simboluri, ca si cum simbolurile ar putea fi, ca sa zicem asa, "fabricate", aduse la existenta ca urmare a deliberarilor din cadrul unui comitet. Dar problema aici este ca secularistul, prin structura sa, nu este in stare sa vada in simboluri altceva decat "mijloace audio-vizuale" pentru comunicarea ideilor. in iarna trecuta, un grup de studenti si profesori de la o cunoscuta scoala de teologie au petrecut un semestru "lucrand" la o "liturghie" avand in centrul ei urmatoarele teme: ecologia si inundatiile din Pakistan. Fara indoiala ca ei "au fost bine intentionati", dar presupozitiile lor erau gresite: cultul traditional nu poate avea nici o "relevanta" pentru aceste teme, el nu are nimic de descoperit cu privire la ele; iar daca o tema

 

nu este clar formulata in liturghie, sau pusa in centrul ei, ea se afla in afara experientei liturgice. Secularistul este foarte atasat astazi de termeni ca "simbolism", "sacrament", "transformare", "celebrare" si de intreaga panoplie a terminologiei cultice. Ceea ce el nu intelege, este faptul ca intrebuintarea pe care el le-o da acestora descopera, de fapt, moartea simbolurilor si descompunerea sacramentului. Si el nu-si da seama de aceasta pentru ca, respingand sacramentalitatea lumii si a omului, el priveste simbolurile ca simple ilustrari ale ideilor si conceptelor, ceea ce ele, in mod absolut, nu sunt. Nu poate exista o celebrare a ideilor si conceptelor,fie ele "pace", "dreptate" sau chiar "Dumnezeu". Euharistia nu este un simbol al prieteniei, camaraderiei sau a oricarei alte stari de activitate oricat de nobila ar fi. O priveghere sau un post sunt, cu siguranta, "simbolice": ele intotdeauna exprima, manifesta, implinesc Biserica ca asteptare, ele insele sunt acea asteptare si pregatire. A le face "simboluri" ale protestului politic sau ale afirmarii ideologice, a le folosi ca mijloace pentru ceva care nu constituie "telul" lor, a crede ca simbolurile liturgice pot fi folosite in mod arbitrar - aceasta semnifica moartea cultului, in ciuda succesului evident si a popularitatii tuturor acestor "experimente".

 

Pentru cel care a avut parte, chiar si numai o data, de experienta autentica a cultului, acest lucru apare imediat ca un surogat. Pentru el cultul secularistului pentru relevanta este pur si simplu incompatibil cu adevarata relevanta a cultului. Si tocmai aici, in acest nefericit esec liturgic, ale carui rezultate ingrozitoare abia incepem sa le vedem, secularismul isi vadeste secatuirea sa religioasa ultima si, nu ezit sa o spun, esenta sa absolut anti-crestina.

 

Inseamna toate acestea pur si simplu o renuntare la ceea ce este insasi tema studiului nostru: "cultul intr-o epoca secularizata"? Inseamna aceasta ca noi, ca ortodocsi, nu putem face nimic in aceasta epoca secularizata, cu exceptia faptului ca savarsim Duminica riturile noastre "stravechi si stralucitoare", iar de luni pana sambata ducem o viata perfect "secularizata", adoptand o conceptie despre lume care nu este in nici un fel legata de aceste slujbe.   

  

La aceasta intrebare, raspunsul meu este un nu hotarat. Sunt convins ca acceptand aceasta "coexistenta", asa cum recomanda astazi multi crestini, aparent bine intentionati, ar insemna nu numai o tradare a credintei noastre, ci si ca, mai devreme sau mai tarziu, si probabil mai devreme decat mai tarziu, aceasta acceptare va duce tocmai la dezintegrarea a ceea ce vrem sa pastram si sa perpetuam. Mai mult, sunt convins ca o astfel de dezintegrare a inceput deja, numai ca este ascunsa de peretii etansi fata de har ai "institutiilor" noastre bisericesti (preocupate sa-si apere vechile drepturi si privilegii si primate si sa se condamne una pe alta ca "necanonice"), de pasnicele case parohiale si de ipocritele noastre pietati. Dar la aceasta din urma vom reveni mai tarziu.

 

Ceea ce trebuie sa intelegem mai intai de toate este ca problema in discutie este complicata de un lucru pe care "conservatorii" nostri bine intentionati nu-l inteleg, in ciuda faptului ca ei denunta si condamna secularismul. Anume, realitatea legaturii foarte reale dintre secularism - originea si dezvoltarea acestuia - si crestinism. Secularismul - trebuie sa accentuam mereu acest lucru - este "copilul vitreg" al crestinismului, asa cum sunt, in ultima instanta, toate ideologiile secularizate care domina astazi lumea, iar nu - asa cum pretind apostolii apuseni ai acceptarii de catre crestini sau a secularism ui ui - un copil legitim. El este o erezie. Erezia insa este intotdeauna deformarea, exagerarea si deci mutilarea a ceva adevarat, afirmarea unei "preferinte" (airesis inseamna "alegere" in limba greaca), alegerea unui element in dauna celorlalte, spargerea catolicitatii Adevarului. Dar erezia apare intotdeauna si ca o intrebare adresata Bisericii, care cere, pentru a i se da raspuns, un efort din partea gandirii si constiintei crestine. Este relativ usor sa se condamne o erezie. Ceea ce este mult mai-dificil este sa se detecteze intrebarea pe care o presupune si sa se dea un raspuns adecvat. Acesta a fost intotdeauna felul in care Biserica a reactionat fata de "erezii" - ele au provocat intotdeauna un efort de creativitate in Biserica, incat condamnarea lor a insemnat in cele din urma o largire si o aprofundare a credintei crestine. Pentru a lupta impotriva arianismului, Sfantul Atanasie a folosit termenul "consubstantial", care mai inainte si intr-un context teologic diferit fusese condamnat ca eretic. Din aceasta cauza, lui i s-au opus in mod violent, nu doar arienii, ci si "conservatorii", care au vazut in el un inovator si un "modernist". In cele din urma insa, a devenit clar ca el a salvat Ortodoxia, si ca acei "conservatori" orbi ajutasera in mod constient sau inconstient pe arieni. Astfel, daca secularismul este, asa cum sunt convins, marea erezie a vremii noastre, el cere din partea Bisericii nu numai anateme si, in mod sigur, nu compromisuri, ci, mai presus de toate, un efort de intelegere, asa incat sa poata fi, in ceie din urma, invins de adevar.

 

Unicitatea secularismului, deosebirea lui fata de marile erezii ale epocii patristice consta in faptul ca cele din urma au fost determinate de intalnirea crestinismului cu elenismul in timp ce el este rezultatul unei "divizari" in sanul crestinismului, al propriei lui metamorfoze profunde. Lipsa timpului ma impiedica sa ma ocup de aceasta problema in detaliu. Ma voi limita, deci, la un exemplu "simbolic" direct legat de tema noastra. La sfarsitul secolului XII, teologul latin Berengar de Tours a fost condamnat pentru invatatura sa despre Euharistie. El a afirmat ca datorita faptului ca prezenta lui Hristos in elementele euhanstice este "mistica" sau "simbolica", ea nu este reala. Conciliul Lateran care l-a condamnat - si aici este, dupa mine, esenta problemei - pur si simplu a inversat formula. El a proclamat ca, intrucat prezenta lui Hristos in Euharistie este reala, ea nu este "mistica". Ceea ce este cu adevarat decisiv aici, este tocmai despartirea si opozitia celor doi termeni verum si mystice, acceptarea, de ambele parti, a faptului ca ei se exclud reciproc. Teologia apuseana a declarat astfel ca ceea ce este "mistic" sau "simbolic" nu este real, iar ceea ce este "real", nu este simbolic. Acesta a fost, de fapt, colapsul mysterion-ului fundamental crestin, antinomica "pastrare laolalta" a realitatii simbolului, si a simbolismului realitatii. A fost colapsul intelegerii crestine fundamentale a creatiei in termenii sacramentalitatii ei ontologice. Si de atunci, gandirea crestina, in scolasti-cism si dincolo de el, n-a incetat niciodata sa opuna acesti termeni, sa respinga, in mod implicit sau explicit, "realismul simbolic" si "simbolismul realist" al conceptiei crestine despre lume. "Ca si cum Dumnezeu nu a existat" - aceasta formula nu a inceput cu Bonho-effer sau cu alt apostol modern al "crestinismului fara religie". Ea este, intr-adevar, presupusa deja in to-mism, cu distinctia sa epistemologica fundamentala intre causa prima si causae secundae. Aici se afla cauza reala a secularismului, care nu este in esenta nimic altceva decat afirmarea autonomiei lumii, a autosuficientei ei in termenii ratiunii, cunoasterii si actiunii. Prabusirea simbolismului crestin a dus la dihotomia "naturalului" si "supranaturalului", ca singurul cadru al gandirii si experientei crestine. Si, fie ca "naturalul"  si  "supranaturalul"  sunt  oarecum  legati

unul de altul prin analogia entis, ca in teologia latina, fie ca aceasta analogie este total respinsa, ca in barthianism, in cele din urma este tot una. In ambele conceptii, lumea inceteaza sa fie sacramentul "natural" al lui Dumnezeu, iar sacramentul supranatural inceteaza sa mai aiba vreo "continuitate" cu lumea.

 

Sa nu fim insa gresit intelesi. Acest cadru teologic apusean a fost, de fapt, acceptat si de Rasaritul Ortodox, si, de la sfarsitul epocii patristice, teologia noastra este, intr-adevar, mai mult "apuseana" decat "rasariteana". Daca secularismul poate fi in mod propriu numit o erezie apuseana, fructul insusi al "deviatiei" fundamental apusene, si propria noastra teologie scolastica a fost imbibata cu el timp de secole, si aceasta in ciuda denuntarilor violente la adresa Romei si papismului. Si este, intr-adevar, ironic, dar defel intamplator, ca din punct de vedere psihologic cei mai "apuseni" intre ortodocsi, astazi, sunt tocmai "super-ortodocsii" ultra-conservatori, al caror intreg mod de gandire este legalist si silogistic pe de o parte, dar este alcatuit, pe de alta parte, tocmai din acele "dihotomii" a caror introducere in gandirea crestina constituie "pacatul originar" al Apusului. O data ce au fost acceptate aceste dihotomii, nu mai conteaza, teologic vorbind, daca cineva "accepta" lumea, ca in cazul apuseanului entuziasmat de "crestinismul secular", sau o "respinge", ca in cazul profetului "super-ortodox" al judecatii de apoi. Pozitivismul optimist al unuia, ca si negativismul pesimist al celuilalt sunt, de fapt, cele doua fete ale aceleiasi monede. Ambele, negand lumii "sacramentalitatea" ei naturala si opunand in mod radical "naturalul" "supranaturalului", fac lumea "rezistenta la har" si duc in cele din urma la secularism. Si tocmai aici, in acest context spiritual si psihologic, problema cultului in raport cu secularismul modern isi dobandeste semnificatia ei reala.

 

Pentru ca este limpede ca aceasta teologie profund "occidentalizata" a avut un impact foarte serios asupra cultului sau, mai degraba, asupra experierii si intelegerii cultului, asupra a ceea ce in alta parte am definit ca evlavie liturgica. Si a avut acest impact pentru ca a satisfacut o dorinta profunda a omului pentru o religie legalista care ar putea implini atat nevoia sa de "sacru" - o autorizare si garantie divina, cat si de "profan", acesta insemnand o viata naturala si seculara protejata de neincetata provocare si cerintele absolute ale lui Dumnezeu. Ea a insemnat o revenire la acea religie care ofera, pe calea tranzactiilor prescrise cu sacrul, siguranta si o constiinta curata in aceasta viata, ca si drepturi rezonabile Ia "lumea cealalta", o religie pe care Hristos a denuntat-o prin fiecare cuvant al invataturii Sale si care, in cele din urma, L-a si rastignit. Este, intr-adevar, mult mai usor sa traiesti si sa respiri in cadrul unor distinctii clare intre sacru si profan, natural si supranatural, pur si simplu; este usor sa intelegi religia in termenii unor "tabuuri" sacre, prescriptii si obligatii legale, corectitudine rituala si "validitate" canonica. Si este mult mai dificil sa, se inteleaga ca o astfel de religie nu numai ca nu reprezinta o amenintare pentru "secularism", ci, dimpotriva, este aliatul lui paradoxal.       

 

Si totusi, tocmai aceasta s-a intamplat cu "pietatea liturgica". Si nu in ceea ce priveste cultul ca atare -, nu cu formele si structurile lui, care au fost prea traditionale, prea mult parte a vietii Bisericii, pentru a fi alterate in vreun chip substantial, ci cu "intelegerea" de catre noi a acestor forme, cu ceea ce noi asteptam si, prin urmare primim, din partea cultului. Daca cultul, asa cum este modelat de traditia liturgica, de lex orandi a Bisericii, a ramas acelasi, "intelegerea" lui de catre credinciosi a fost tot mai mult determinata chiar de acele categorii pe care traditia liturgica ortodoxa le respinge in mod explicit si implicit prin fiecare cuvant al ei, prin intregul ei "ethos". Si tragedia profunda, aici, consta in aceea ca impunerea acestor categorii este acceptata astazi intr-o asa masura, incat orice incercare de a le denunta, de a arata incompatibilitatea lor cu spiritul si intelesul adevarat al leitourgiei este intampinata cu acuzatii de modernism si alte pacate de moarte. Si totusi aceasta nu este o superficiala cearta verbala, nici una dintre acele furtuni academice care, cel mai adesea, lasa Biserica netulburata. Este cu adevarat o chestiune de viata si de moarte, pentru ca aici si numai aici erezia belicoasa a secularismului isi poate afla diagnosticul crestin corespunzator si poate fi invinsa.

 

Lipsa timpului ma sileste sa ma limitez doar la un exemplu pentru a arata ca "dihotomiile" mentionate mai sus, care fara indoiala au determinat metamorfoza profunda a evlaviei noastre liturgice, nu numai ca nu uneste si nu leaga pe Dumnezeu cu omul si cu lumea, intr-o conceptie logica despre lume, ci, dim potriva, desfiinteaza orice "comunicare" si "corespondenta" intre ele.

 

Asa, de pilda, a binecuvanta apa, facand-o "apa sfintita", ar putea avea doua intelesuri total diferite. Ar putea insemna, pe de o parte, transformarea a ceva profan, si astfel gol si neutru din punct de vedere religios, in ceva sacru, in care caz principalul inteles religios al "apei sfintite" este tocmai acela ca ea nu mai este "simpla" apa si, in fapt, este chiar opusa apei obisnuite - asa cum sacrul este opus profanului. In acest caz, actul binecuvantarii nu descopera nimic despre apa si, deci, despre materie sau lume, ci, dimpotriva, le face irelevante pentru noua functie a apei ca "apa sfintita". Sacrul arata profanul tocmai ca profan, adica lipsit de inteles din punct de vedere religios.

 

Pe de alta parte, acelasi act al binecuvantarii poate sa insemne revelarea adevaratei "naturi" si adevaratului "destin" al apei, si astfel ale lumii, el poate fi epifania si implinirea "sacramentalitatii" lor. Fiind, prin binecuvantare, restaurata in functia ei corespunzatoare, "apa sfintita" este infatisata ca apa adevarata, deplina si adecvata, iar materia devine din nou mijloc de comuniune cu Dumnezeu si de cunoastere a Lui.  

 

Cel ce este familiarizat cu continutul si textul marii rugaciuni de binecuvantare a apei - la botez si la Boboteaza - stie fara indoiala ca acestea apartin celui de al doilea dintre intelesurile mentionate mai sus, ca termenul lor de referinta nu este dihotomia sacrului si profanului, ci "potentialitatea" sacramentala a creatiei in totalitatea ei, precum si in fiecare dintre elementele ei. Totusi oricine este familiarizat cu evlavia noastra liturgica - in acest caz cu "intelegerea" de catre imensa majoritate a credinciosilor a semnificatiei "apei sfintite" - stie la fel de bine ca primul inteles triumfa aici, cu excluderea, in fapt a celui de al doilea. Aceeasi analiza poate fi aplicata, cu aceleasi rezultate, practic, fiecarui aspect al cultului: sacramentelor, liturghiei timpului, heortologiei (studiul sarbatorilor - n.tr.) etc. "Sacramentalitatea" a fost inlocuita pretutindeni de "sacralitate", "epifania" de o incrustare aproape magica in timp, si materia ("naturalul") de catre "supranatural". Ceea ce este cu adevarat deranjant aici este ca o astfel de evlavie liturgica, o astfel de intelegere si experienta a cultului nu numai ca nu este in nici un chip o provocare pentru secularism, ci este de fapt chiar una dintre sursele sale. Fentru ca ea lasa lumea profana, adica tocmai seculara, in cel mai profund inteles al acestui cuvant: ca total incapabila de orice comunicare reala cu Divinul, de orice transformare si transfigurare reale. Pfeavand nimic de revelat cu privire la lume si materie, timp si materie, aceasta idee si aceasta experienta a cultului nu "deranjeaza" nimic, nu ridica nici o intrebare, nu provoaca cu nimic si nu sunt, intr-adevar, "aplicabile" la nimic. Ele pot, deci, "coexista" pasnic cu orice ideologie seculara, cu orice forma de secularism. Si, de fapt, nu exista aici nici o diferenta intre "rigoristii" liturgici, adica cei care pun accentul pe slujbele lungi, pe respectarea indrumarilor tipiconale si ale tipicului, si "liberalii" liturgici, intotdeauna gata si doritori sa scurteze, sa adapteze, sa ajusteze. Pentru ca in ambele cazuri se neaga pur si simplu continuitatea dintre "religie" si "viata", insasi functia cultului ca putere de transformare, judecare si schimbare. Din nou, paradoxal si tragic, acest tip de abordare a cultului si acest fel de experienta liturgica sunt, intr-adevar, izvorul si suportul secularismului.

 

Si aceasta intr-o vreme cand secularismul incepe sa se "crape" dinauntrul Daca intelegerea mea cu privire la marea confuzie a vremii noastre este corecta, aceasta confuzie este, mai intai de toate, o criza profunda a secularismului. Si este cu adevarat ironic, in opinia mea, ca asa de multi crestini cauta o acomodare cu secularismul tocmai in momentul cand acesta se vadeste a fi o pozitie spirituala care nu poate fi sustinuta. Tot mai multe semne indica un fapt de o importanta maxima: faimosul "om modern" cauta deja o cale dincolo de secularism, este din nou insetat si flamand dupa "altceva". Prea adesea aceasta sete si foame sunt satisfacute nu doar printr-o hrana de o calitate indoielnica, ci de-a dreptul prin surogate de tot felul. Confuzia spirituala se afla la apogeul ei. Dar oare nu se intampla aceasta tocmai pentru ca Biserica, crestinii insisi au renuntat asa de usor la acel dar unic, pe care doar ei - si nimeni altcineva! - l-au putut da lumii noastre insetate si flamande din punct de vedere spiritual? Nu pentru ca astazi crestinii, mai mult decat altii, apara secularismul si isi adapteaza la el insasi credinta lor? Nu pentru ca, avand acces la adevaratul mysterion al lui Hristos, noi preferam sa oferim lumii sfaturi "sociale" si "politice" vagi si de mana a doua? In timp ce lumea este disperata in nevoia ei de Sacrament si Epifanie, crestinii imbratiseaza utopii lumesti seci si ridicole.

 

Concluziile mele sunt simple. Nu, nu avem nevoie de vreun cult nou care sa fie mai potrivit pentru noua noastra lume seculara. Ceea ce ne trebuie este o redescoperire a adevaratului sens si a puterii cultului, adica a dimensiunilor si continutului sau cosmic, eclesiologic si eshatologic. Aceasta, cu siguranta, presupune multa munca, multa "curatenie". Presupune studiu, educatie si efort. Presupune renuntarea la multe uscaturi pe care Ie purtam cu noi, prea adesea vazand in ele chiar esenta "traditiilor" si "obiceiurilor" noastre. Dar o data ce descoperim adevarata lex orandi, intelesul autentic si puterea leitourgiei noastre, o data ce ea devine din nou izvorul conceptiei atotcuprinzatoare despre lume si puterea de a trai conform ei -atunci si doar atunci va fi gasit antidotul unic la "secularism". Si nu exista nimic mai urgent astazi decat aceasta redescoperire si aceasta intoarcere - nu in trecut, ci la lumina si la viata, la adevar si la har, care sunt etern implinite de Biserica atunci cand ea devine - in leitourgia ei - ceea ce este ea cu adevarat.

 

Parintele Alexander Schmemann

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2602

Voteaza:

Cultul, intr-o epoca secularizata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE