Existenta seculara si viata liturgica

Existenta seculara si viata liturgica Mareste imaginea.


Existenta seculara si viata liturgica

Nu mi-as fi pus problema raportului dintre existenta seculara si viata liturgica daca prepozitia "si" ce marcheaza aceasta tematica ar fi fost de la sine inteleasa. Fara indoiala, cel ce are impresia ca sesizeaza o prapastie intre aceste doua realitati aduce cu sine si o anumita acceptie, atat despre existenta seculara, cat si despre viata liturgica. Fara a incerca sa obosesc cititorul cu o analiza conceptuala plictisitoare, voi incerca in cele ce urmeaza sa ofer cel putin o clarificare a felului in care inteleg eu aceste doua lucruri.

Inainte de toate, confuzia pricinuita de utilizarea conceptului de "slujba dumnezeiasca" sau "adresata/destinata lui Dumnezeu" face necesare cateva propozitii lamuritoare. In studiul sau "Zur Lehre vom Gottesdienst der im Namen Jesu versammelten Gemeinde" ["Cu privire la invatatura despre slujba dumnezeiasca a comunitatii adunate in numele lui Iisus"] a aratat cu claritate ca Noului Testament nu-i este propriu un concept unitar de "slujba divina", asa cum avem noi astazi. "Threskeia" (Iacov 1, 27) si "logike latreia" (Romani 12,1) nu desemneaza intocmai ceea ce numim in mod uzual "slujba dumnezeiasca". Frapant este, in plus, ca in cele doua cazuri sunt utilizate doua concepte diferite.

Faptul ca si astazi definirea a ceea ce este slujba divina reprezinta de multe ori un demers dificil este probat de initiativa, de acum catva timp, a conducerii unei biserici evanghelice germane locale de a pune randuiala in haosul propriei sale vietuiri liturgice, ridicand talarul [vesmantul liturgic - n. trad.] si lumanarile la rangul de criterii de recunoastere a unei slujbe. Numai ca, daca am urma in mod consecvent acesta definitie, ar rezulta ca Biserica, incepand din primele ei veacuri si pana la ordinul de introducere a talarului in vestimentatia pastorilor evanghelici, dat de catre cabinetul regal prusac, nu ar fi celebrat nici un fel de slujba dumnezeiasca!

Sa nu ne mai referim, de aceea, la ce anume am putea desemna - pe buna dreptate - ca fiind "slujba divina" si sa ne limitam la centrul vietii liturgice, la miezul ei, reprezentat de adunarea (sinaxa) comunitatii la rugaciune, de propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu si de Sfanta Euharistie. In jurul acestui nucleu al vietii liturgice se aduna concentric tot ceea ce, cu mai putina sau mai multa indreptatire, poate si trebuie sa fie desemnat prin termenul de "slujba", pana la oferirea conducerii propriei noastre vieti in mainile lui Dumnezeu si la orice eveniment cu caracter eclezial. Ne limitam la acest nucleu, lasand de o parte si ceea ce teologul ortodox Alexandre Schmemann numea "slujba timpului", adica liturghia ceasurilor care, altfel decat in Biserica anglicana, in Biserica evanghelica din Germania nu mai marcheaza decat in putine locuri viata liturgica a comunitatii.

La randul sau, si conceptul de "existenta seculara" necesita o scurta clarificare, desi, in acest caz, ne este mai usor, intrucat cuvantul nu apare nici macar in editia dictionarului german "Duden" al cuvintelor de origine straina. Prin acest termen inteleg - si nadajduiesc sa ating astfel intentia tematicii - vietuirea in lume, intr-o lume intre timp secularizata, care s-a rupt si s-a emancipat de viata liturgica - crestina sau de orice alt fel, chiar daca slujbele dumnezeiesti mai sunt ocazional frecventate.

Astfel, existenta seculara este, conform acestei acceptii, cu totul altceva decat "secularismul" pe care teologul ortodox Alexandre Schmemann, deja amintit, l-a definit dupa cum urmeaza: "Secularismul reprezinta dupa mine, inainte de toate, o negare a vietii liturgice. Accentuez: nu o negare a existentei lui Dumnezeu, nici a te miri carei transcendente si, implicit, nici a oricarei forme de religie. Daca secularismul reprezinta, in termeni teologici, o erezie, atunci el este primar o erezie cu privire la om. El este negarea omului ca fiinta liturghisitoare, ca homo adoram: negarea a celui pentru care slujba divina reprezinta actul esential ce presupune si implineste umanitatea sa...". Dimpotriva, existenta seculara reprezinta, absolut neutru, mundaneitatea omului, faptul sau de a fi in lume, participarea sa la lume, iar aceasta nu doar in masura in care aceasta lume este secularizata.

Cult secular si mundaneitate a cultului

Pe cat de mult ruptura dintre existenta seculara si viata liturgica a devenit astazi o problema fundamentala, pe atat de putin avem voie sa trecem cu vederea dificultatea cu care se confrunta viata seculara in absenta formelor de cult al caror caracter originar era de natura religioasa, dificultate ce se manifesta, in mod paradoxal, mai ales acolo, unde aceasta se intelege pe sine de maniera cea mai secularizata cu putinta. In acest sens, multe din imnurile nationale, pe care, personal, le cunosc, trimit, prin solemnitatea si patosul lor, la incercarea de a marca o apoteoza pseudo-religioasa a statului si a poporului.

Cine a urmarit la televizor ritualul de deschidere al unei Olimpiade se poate intreba pe buna dreptate daca faptul ca marile celebrari liturgice nu mai impresioneaza decat foarte putin masele se intemeiaza, intr-adevar, pe pierderea de catre om a accesului la ritual. in acest sens, s-a facut deseori referinta in zilele noastre la imprumuturile pe care pseudo-religia sovietica le-a facut din cultul Bisericii Ortodoxe Ruse: imnuri, procesiuni solemne, pancarte si steaguri uriase - o replica la praporii si la icoanele Bisericii - si chiar cinstirea ca pe sfinte moaste a relicvei imbalsamate din mausoleul lui Lenin de la Moscova: toate acestea duc cu gandul la cultul ortodox, copiat aici cu modificarile de rigoare. Nu intamplator, Botezul crestin, Mirungerea, Cununia si inmormantarea sunt practicate si in cercuri care nu fac un secret din ostilitatea lor fata de Biserica.

Nu intamplator, marcarea nasterii, a incheierii casatoriei, a inceputului pubertatii si a inmormantarii au devenit astazi cu atat mai ceremonioase, cu cat ea se realizeaza tocmai in tari sau in cercuri in care se urmareste eliminarea radicala a oricaror "reminiscente religioase". De o maniera paradoxala, in timp ce teologii si laicii incearca sa renunte, de dragul omului modern, la ritualurile religioase asa-zis ininteligibile, nimeni nu se gandeste la faptul ca pana si un joc de fotbal se desfasoara conform unor reguli precise, fara a caror cunoastere, cel putin superficiala, totul ar putea parea o aglomeratie de douazeci si doi de nebuni in jurul unui singur balon.

Limbajul liturgic, resimtit azi in unele biserici ca fiind strain, este inteles, in afara cultului religios propriu-zis, surprinzator de bine. Unul dintre cele mai grotesti exemple in acest sens il constituie recursul in unele comunitati ecleziale, la potire individuale, in vreme ce, in viata seculara, se cauta optimizarea trairii comunitare prilejuite de ospitalitatea privata, recurgandu-se la tot felul de aparate si de vase comune de tip "fondue". In vreme ce chelnerul si baiatul de hotel isi poarta pe mai departe nestingheriti costumele cu adevarat invechite, preotii romano-catolici si pastorii protestanti desconsidera reverenda si vestimentatia liturgica pe motivul nepotrivirii lor cu lumea si cu timpurile de azi. La fel, pentru a continua sirul exemplelor, nimeni nu renunta astazi in cadrul sarbatorilor de familie, al vizitelor de stat sau al excursiilor colective la ospetele comune ce au ca functiune fundamentala constituirea sentimentului comunitar. In schimb, in multe biserici din Apus, slujba divina a fost transformata in adunare informativa. Nici un ospat solemn nu are loc fara o vestimentatie adecvata, fara o masa ornata corespunzator, fara flori si lumanari, iar aceasta pana si in amiaza mare.

Reformatorii vietii liturgice au facut insa o obisnuinta din a se intreba dubitativ despre rostul tuturor acestor lucruri, ca si cum sarbatoarea si celebrarea solemna ar trebui sa urmareasca un scop practic. Exemplele pot continua in acest sens. Ma limitez doar la a semnala ca in nici un restaurant ce se respecta, din Germania de Sud, nu veti gasi painea neacoperita pe masa. In multe biserici romano-catolice am constatat, dimpotriva, in mod repetat in ultimul timp, cum potirul si tava pentru ostii sunt asezate pur si simplu dezgolite pe masa Sfantului Altar. Nu incape indoiala, organizatorii de spectacole strip-tease cunosc mai bine efectul alternarii acoperirii si descoperirii decat asa-zisii reformatori de azi ai Sfintei Liturghii.

O punte intre viata liturgica si existenta cotidiana

In ciuda tuturor aceste exemple, relatia dintre viata liturgica si existenta seculara este resimtita pe scara larga astazi ca fiind problematica. Se casca aici un abis pe care nici o trimitere la corespondentele ce pot fi identificate intre evenimentialul liturgic si ritualurile profane nu-1 pot anula. Vom infatisa in cele ce urmeaza, fara nici o pretentie de exhaustivitate, cateva incercari de construire a unei punti peste acest abis:

1. Cea mai frecventa forma de a construi o punte peste abisul dintre existenta seculara si viata liturgica o reprezinta acomodarea slujbei divine la sensibilitatea omului modern. in mod cert, reforma agendei Bisericii evanghelic-luterane din Germania (VELKD) a recurs la un limbaj asa de arhaizant, incat frapeaza nu numai mediile straine vietii ecleziale. Aceeasi atmosfera arhaizanta este intalnita si in viata liturgica specifica spatiului romano-catolic si ortodox, in special in Estul Europei, unde, in bisericile slave, inca se utilizeaza slavona medievala. in ciuda tuturor incercarilor de a schimba ceva in acest sens, se impune, totusi, ca inaintea impulsului primar de aducere la zi, sa primeze adecvarea. Citirea in soapta / in gand a rugaciunii euharistice, inchiderea usilor imparatesti tocmai in momentul in care cerurile se deschid sau patosul pastoral al predicatorilor protestanti sunt fenomene la care trebuie renuntat - inainte de toate, datorita inadecvarii lor si, numai in al doilea rand, din pricina caracterului lor arhaizant.

Daca aducerea la zi ar deveni criteriul principal, atunci aceasta moda ar conduce la pierderea distantarii evanghelice de duhul lumii acesteia, respectiv la privarea Evangheliei de acea stranietate pe care ea o afirma intr-o lume care, in ultima instanta, este a lui Hristos, desi pe El nu L-a primit. In plus, slujbele dumnezeiesti nu vor putea deveni mai "relevante" pentru lume doar in temeiul unor reforme liturgice: fie slujba dumnezeiasca este relevanta pentru lume si pentru vietuirea in lume, iar relevanta sa poate fi, in acest sens, doar mai clar pusa in lumina sau, eventual, acoperita, fie ea reprezinta, in esenta ei, un corp strain in sensul ca nici cele mai bine intentionate incercari nu vor putea schimba nimic. Ma refer aici, fireste, in mod special la adunarea [sinaxa] comunitatii la rugaciune, propovaduire si impartasirea cu Sfanta Euharistie, sinaxa ce constituie nucleul cel mai intim al vietii liturgice. Daca acest nucleu este sanatos, atunci nu vedem de ce, in jurul lui, nu se constituie si forme de propovaduire misionara, respectiv forme de proslavire a lui Dumnezeu care sa fie elocvente pentru oamenii de azi, oferindu-le astfel accesul necesar la mantuire.

Faptul de a porni de la nucleul constituit de sinaxa comunitatii euharistice pentru a elabora noi forme de exprimare, elocvente pentru umanitatea de azi, reprezinta libertatea si, desigur, datoria celor ce au aceasta harisma speciala. Calea aleasa in trecut de Biserica romano-catolica, de a arunca o punte intre existenta seculara si viata liturgica presupune o legatura materiala intre cele sfinte si cele profane. Asa se face ca intreaga existenta (prin purtarea unui lantisor cu cruce sau a unei iconite), de la transportul auto (prin atarnarea unei plachete a Sf. Cristofor sau prin sfintirea autovehiculului in piata catedralei) la locuirea in propria casa (prin sfestania locuintei facuta cu apa sfintita sau prin atarnarea unor tablouri sau a unor plachete cu texte sfinte) poate capata o profunda relatie cu viata liturgica. Formele uneori grotesti ale acestei relatii materializate dintre existenta seculara si viata liturgica nu trebuie sa-l faca pe cel mult prea grabnic in a critica aspectul de kitsch al unora dintre aceste practici sa uite ca, de fapt, nici el nu poseda, probabil, niste mijloace mai potrivite pentru a depasi abisul dintre saeculum si liturgia. Ceea ce frapeaza este, in toate aceste cazuri, mai curand forma aleasa decat incercarea ca atare. Interesul, din ce in ce mai mare in Apus, pentru icoanele ortodoxe, desi poate, din punct de vedere pur artistic, similar celui pentru alte forme de ornamentare murala, arata, in ultima instanta, cum aceasta forma, de asemenea materiala, de a arunca o punte intre existenta seculara si viata liturgica poate fi resimtita ca fiind legitima si poate coexista cu alte forme mai rudimentare pe care tindem sa le dispretuim. Acelasi lucru se petrece si cu coltul inchinat Domnului Dumnezeu, in casele credinciosilor evanghelici din Bavaria superioara sau din Austria, sau cu dragostea multor crestini evanghelici fata de troitele si crucifixuri-le de la margini de drum sau pe varfuri de munte. La o atare relatie trimite pana azi si solicitarea adresata de multi credinciosi evanghelici pastorului protestant de a le sfinti locuinta sau dorinta de a face ei insisi acest lucru prin rugaciune si citirea din Sfanta Scriptura.

3. O a treia forma de depasire a distantei dintre existenta seculara si viata liturgica imi pare a fi caracteristica in special pentru spatiul Ortodoxiei rusesti. Ea are de a face cu puterea misionara a frumosului. Bisericii Ortodoxe Ruse ii sunt interzise prin lege toate formele de activitate misionara si diaconala. Singura forma prin care ea poate sa exercite influenta asupra oamenilor o reprezinta sfintele slujbe, a caror frecventare este, in principiu, permisa, chiar daca acest lucru ii poate costa pe multi cariera profesionala sau poate fi platit cu un pret chiar si mai mare. Interesul crescand pentru tot ce tine de vechea lume ruseasca, in special redescoperirea iconografiei ortodoxe, a provocat chiar si la tinerii indepartati de Biserica o deschidere binevoitoare si plina de viata catre Ortodoxie. Biserica Ortodoxa Rusa a venit in intampinarea acestui fenomen, promovand cantarea, iconografia dupa vechiul model, traditional. Desigur, dimensiune estetica nu este cea mai importanta. Numai ca nici in Apus, mersul la biserica nu poate fi motivat "mai spiritual" decat in Rusia.

Slujba divina si odihna sabatica

O intemeiere teologica a relatiei dintre existenta seculara si viata liturgica nu se va putea multumi doar cu indicarea unor legaturi exterioare intre cele doua. Mai mult decat atat, ea va trebui fie sa identifice puntile teologice dintre ele, fie sa constate lipsa lor de legatura una cu cealalta. O atare punte teologica poate fi identificata de o maniera paradoxala in stranietatea si alteritatea slujbei divine, in masura in care aceasta este atat celebrare, cat si pol al odihnei.

Odihna sabatica de la finalul creatiei este parte a operei creatoare si nicidecum nu este izolata de aceasta in ciuda diferentei evidente dintre munca si odihna, oboseala si sarbatoare. Amandoua sunt interco-reiate. Referatul creatiei din cartea Facerii se incheie abia dupa ce el relateaza despre odihna sabatica: "Iata obarsia cerului si a pamantului de la facerea lor...". Slujba divina, ca sarbatoare si celebrare ce iese din sfera cotidianului, este participarea la odihna celei de a saptea zi a creatiei. Acest aspect fundamental se pierde daca reducem slujba la colportarea unor informatii despre Dumnezeu si lume si daca, din simbolurile ei facem "simple ilustrari de idei si de concepte".

In mod paradoxal, Sfanta Liturghie "incadreaza" in cotidian tocmai prin stranietatea si alteritatea sa, asa cum concediul intregeste viata cotidiana tocmai pentru ca el este altfel. Este posibil ca multi sa fi intors spatele Bisericii intrucat nu au mai inteles relevanta Sfintei Liturghii pentru viata lor in lume. In acelasi timp, insa, stim cati oameni se indeparteaza in Apus de slujbele Bisericii tocmai pentru ca in cadrul acestora totul se intampla la fel ca si in existenta cotidiana: chemari la actiuni politice (orientate cu mult talc taman catre cele cateva babute prezente la slujba!), colportare de informatii (pe care, oricum, jurnalele si televiziunea o realizeaza mai bine si, deseori, si mai obiectiv) si o muzica ce preia (cel putin in Germania), in masura in care sunt moderne, melodiile ascultate zilnic de catre tineri, fara cea mai mica modificare.

Toate acestea, ca si cum nu ar exista legea sociologica dupa care un grup uman care se comporta ca toate celelalte grupuri devine superfluu. Alexander Schmemann se refera pe buna dreptate in acest sens la ironia situatiei de azi, in care"atat de multi crestini urmaresc cu obstinatie acomodarea la secularism, in vreme ce... celebrul "om modern" cauta, insetat si flamand de "cu totul altceva", sa afle calea depasirii secularismului". Numai datorita faptului ca Sfanta Liturghie este altfel pot izvori din ea rauri de putere in vederea existentei noastre cotidiene. Ce eliberare reprezinta in acest sens faptul de a sti ca, intr-o lume orientata catre performanta si succes, exista un loc care-si implineste sensul tocmai prin lipsa lui de finalitate utilitarista si care, in acelasi timp, nu se lasa asimilat nici incremenirii aparent inevitabile a lumii in intentii si in lipsa de finalitate!

Viata liturgica si noua creatie

Slujba divina si oferirea de sine a lumii lui Dumnezeu

Accentuand ca insemnatatea Sfintei Liturghii pentru lume si pentru viata in lume are de a face tocmai cu faptul acesteia de a fi altfel nu vrem nicidecum sa afirmam "ruptura dintre sacra-litate, lume si Biserica". intr-o atare acceptie, faptul de a fi altfel al Sfintei Liturghii in raport cu lumea se vede rastalmacit in sensul "impartirii lumii intr-un domeniu sacral si unul profan". Liturghia euharistica a Bisericii, in ciuda felului ei de a fi altfel decat lumea, nu este nicidecum rupta de lume. De fapt, o atare ruptura nu este nicidecum posibila, deoarece "fiecare credincios care participa la Sf. Liturghie poarta in sine lumea in sensul cel mai adevarat al cuvantului", asa cum arata teologul ortodox Ioanis Zizioulas. "El nu poseda doar natura sa omenesc-trupeasca, respectiv existenta sa concreta cu slabiciunile si pasiunile sale, ci este legat si cu lumea naturala, cu intreaga creatie. In Biserica veche, acolo unde spiritualitate simpla, transmisa prin Sfanta Traditie, nu fusese inca infestata de moliciune intelectualista, asa cum se intampla inca si astazi, credinciosii nu veneau pur si simplu la biserica, ci aduceau cu ei insisi darurile creatiei: paine, vin si untdelemn. Merita amintit faptul ca aceste daruri erau purtate in cadrul unei procesiuni liturgice si oferite episcopului care astepta la intrare (este vorba de momentul "vohodului celui mare" din randuiala de azi a Sfintei Liturghii) pentru ca el, luandu-le, sa le ofere lui Dumnezeu ca Euharistie. In loc sa pretinda de la cei credinciosi, asa cum unii s-ar putea astepta, ca acestia sa abandoneze pe calea spre biserica cele necesare vietii, Sfanta Liturghie le cere, dimpotriva, sa vina cu roadele muncii lor, sa se roage pentru vreme buna si pentru o recolta bogata, apoi pentru cei ce calatoresc pe mare, pe uscat si prin aer, pentru infrangerea potrivnicilor statului, pentru biruinta imparatului s.a.m.d. Chiar si colecta - motiv de sminteala, uneori, pentru sufletele pioase -este un act care ne arata ca, in decursul actiunii liturgice, intreaga lume se ofera pe sine inaintea altarului (ca la o parada), asa cum ea este si cum va fi din nou atunci cand lumina eshatologica, pregustarea raiului care se descopera in Sfanta Liturghie, se va intuneca si cand credinciosii sunt chemati "sa iasa in pace"".

Dupa teologul rus Alexander Schmemann, Biserica este convinsa de caracterul sacramental al lumii, respectiv de faptul ca lucrurile din creatie ca, de pilda, painea si vinul Sfintei Euharistii sau apa Sfantului Botez pot deveni purtatoare ale lucrarii lui Dumnezeu. Abia teologia scolastica importata din Occident si, intre timp, raspandita si in Biserica Rasariteana a facut uitat acest lucru, deposedand Sfintele Taine de caracterul lor mistic si reducandu-le la binomul materie-forma sau la problema validitatii lor. In Introducerea sa in teologia liturgica, Alexander Schmemann a incercat sa arate relatia Sfintei Liturghii cu timpul, respectiv faptul ca aceasta poate fi luata ca mijloc al harului in slujire. In fapt, timpul si lucrurile creatiei (painea, vinul, apa, untdelemnul), arata Schmemann, "abia daca sunt amintite in epistemologiile noastre - in marea lor majoritate teologico-sofiste - si sunt total ignorate in discutiile privind probleme "hermeneutice", desi de ele atarna nici mai mult nici mai putin decat existenta noastra ca Biserica, ca popor al lui Dumnezeu si templu al Duhului Sfant". Caci numai prin intermediul acestor media creaturale devine posibila comuniunea (communio) cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, o separatie intre "natural" si "supranatural" si, implicit, intre existenta seculara si viata liturgica devine imposibila. Din faptul ca mijlocirea creaturala a mantuirii prin Sfintele Taine trebuie luata in serios rezulta si inconfun-dabilitatea si imuabilitatea Sfintelor Daruri. Cine crede, dimpotriva, ca painea si vinul in Sfanta Euharistie si apa in Sfantul Botez ar putea fi inlocuite de alte semne "mai elocvente" in contextul lumii de azi, acela sustine, implicit ca ceea ce conteaza ar fi doar ceea ce este interior, spiritual.

Prin urmare, el ajunge sa considere caracterul de mijlocitoare a harului pe care il are lumea de la creatie, dar care prin pacatul stramosesc a fost distrus, pentru ca apoi, prin Hristos, sa fie reinnoit, ca fiind pur accidental si, astfel, refuza sa ia in serios dimensiunea de creatie a lumii. Acceptia despre transparenta lumii si despre caracterul ei sacramental pune in lumina si semnificatia mai adanca a altor semne creaturale prezente in celelalte slujbe in afara de Sfintele Taine si la celelalte sarbatori bisericesti. In spatiul german, ar merita sa facem referire in acest sens la prezenta lumanarilor si la ornamentul floral de pe masa Sf. Altar, la aducerea la altar a darurilor in cadrul sarbatorii traditionale a multumirii pentru recolta, la pomul de Craciun si la buchetele de Florii.

In ceea ce priveste spatiul ortodox, teologul rus exilat Pavel Evdokimov, mort in anul 1970, aminteste in acest context impodobirea bisericii cu flori si cu ramuri la Florii, aducerea la altar si binecuvantarea roadelor pamantului la sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos (6 august), sfintirea apei la sarbatoarea Epifaniei (Boboteaza), binecuvantarea cerealelor, a untdelemnului, a painii si a vinului in preziua Sfintei Liturghii, binecuvantarea punctelor cardinale cu ocazia sarbatorii inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ca si reprezentarea plantelor si a animalelor pe sfintele icoane. Toate acestea sunt semne ale asimilarii cosmosului in viata liturgica a Bisericii.

Slujba divina si asimilarea liturgica a cosmosului

Pornind de la caracterul sacramental al lumii, Alexander Schmemann vede o linie continua intre slujbele precrestine si slujbele Sfintei Biserici. Fireste, aceasta continuitate nu este lipsita de intreruperi. Sfanta Liturghie nu reprezinta doar o continuare, ci si un nou inceput. Un atare nou inceput a devenit necesar, intrucat intreaga lume s-a impartasit din pacatul stramosesc si, astfel, din respingerea lui Hristos. "De aceea", arata Schmemann, "daca temeiul tuturor slujbelor Bisericii este intruparea" si, implicit, preluarea prin intermediul ei a intregii creatii, "continutul lor autentic il reprezinta Crucea si invierea... Lumea care se lepada-se de Hristos trebuie sa moara in om pentru a deveni din nou mediu al comuniunii, al impartasirii cu Viata ce a stralucit noua din mormant in imparatia ce nu este din "lumea aceasta" si care se va pogori in mijlocul acestei lumi". De aceea, considera Schmemann, darurile de paine si de vin trebuie selectate in vederea Sf. Euharistii, apoi "inaltate si scoase "din aceasta lume" in cadrul anaforalei" pentru ca apoi sa devina trup si sange al Mantuitorului Hristos. Necesitatea acestei selectari reprezinta inca un argument impotriva faptului de a schimba lucrurile utilizate si sfintite in Sfintele Taine. Sfanta Liturghie marcheaza patrunderea partiala in aceasta lume a creatiei celei noi, nefiind insasi creatia cea noua. Numai "daca Biserica paraseste aceasta lume in Sfanta Euharistie si se inalta la masa lui Hristos in imparatia Sa", ea ajunge "sa vada si sa proclame cerul si pamantul ca fiind cu adevarat plin de slava Sa si pe Dumnezeu ca pe Cel ce "umple toate lucrurile cu Sine insusi"".

Aceasta discontinuitate este insa posibila numai intrucat aici subzista si o continuitate, "pentru ca Duhul Sfant face "toate lucrurile noi", nefacand insa si "lucruri noi""16. In acelasi sens, Ioannis Zizioulas scrie: "Liturghia [euharistica] este "doctorie a nemuririi" tocmai... pentru ca, in asimilarea si in incuviintarea de catre ea a lumii, aceasta ii anuleaza stricaciunea, o sfinteste si o ofera Creatorului: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate" ..., si nu pentru ca ea ar trebui sa ramana asa cum este. Pe de alta parte, ea nu trebuie sa se limiteze la a fi ceea ce este in principiu, ci trebuie sa devina ceea ce, de fapt, este si a fost inainte ca pacatul sa o schimonoseasca... Acest paradox al afirmarii si negarii lumii in Sfanta Liturghie, respectiv prefacerea lumii fara ca ea sa fie astfel distrusa si innoirea ei fara ca ea sa fie creata din nou din nimic, se descopera pe sine prin Sfanta Euharistie in spatiu si timp ca Taina a lui Hristos". Din aceasta perspectiva, Biserica Ortodoxa, cu exceptia teologilor ei scolastici, la fel ca si Biserica luterana, a respins doctrina catolica despre trans-substantiatio. Caci recursul la creatie in slujbele bisericesti nu anuleaza caracterul creatural al acesteia. Insa acest recurs la creatie in Hristos nu o lasa pe aceasta nici neschimbata.

Incepand cu disputa cu Berengar de Tours, in mod definitiv insa in cadrul disputei dintre Luther si Zwingli, odata cu acceptia ca noua determinare a Darurilor creaturale, painea si vinul ca parga a creatiei, inseamna asimilarea si preschimbarea acesteia si nu anularea ei, s-a pierdut si conceptul de simbol. De atunci, in Apus, mistica si simbolul au ajuns sa se plaseze impotriva realitatii. In absenta conceptului de simbol insa, teologia se expune pericolului supranaturalismului sau a imanentismului. Fireste, conceptul de simbol fara credinta in sfintirea lucrurilor exterioare este amenintat permanent de un alt pericol, acela al pierderii realitatii. In masura in care recursul la creatie in cadrul Sf. Euharistii a putut fi conceput pe scara larga numai ca punct matematic in zccasumptio specifica credinciosului luat individual, luteranismul a fost nevoit sa abandoneze conceptul de simbol specific Bisericii vechi pentru a putea pastra realitatea. Odata cu aceasta, in chiar miezul relatiei lor celei mai intime, se vor desparti de o maniera radicala natura si harul, sacrul si profanul, slujba divina si lumea, naturalul si supranaturalul. Separarea dintre saeculum si liturgia in punctul in care se aflau unite in modul cel mai intim cu putinta reprezinta urmarea necesara a acestui fapt. Faptul de a face din nou lamurita transparenta darurilor utilizate in slujba pentru inceputul noii creatii reprezinta prin urmare nu numai sarcina stringenta a reformei liturgice, ci inca si mai mult sarcina catehezei cu caracter explicativ.

Viata liturgica si existenta seculara in cadrul comunitatii

Desi Reforma luterana a accentuat comunitatea, in opozitie cu puternica institutie a Bisericii romano-catolice si de o maniera astazi de multa vreme uitata, ea nu a putut impiedica individualismul ce a devenit asa de caracteristic protestantismului, incat, in mai nici o polemica, nu se uita sa aminteasca, de partea cealalta, acest lucru ca repros. Expresia vizibila a acestui individualism o reprezinta izolarea credinciosului in bancile separate cu usi si cu rigle (plasate si la balcoanele interioare), elemente specifice deja vechilor cladiri bisericesti protestante. In atare spatii nu poate aparea comunitatea, cu atat mai mult cu cat, in contextul frecventarii in scadere a slujbelor bisericesti, distanta spatiala dintre credinciosii asezati (cu totii preferand, in mod caracteristic, locul individual) s-a marit inca si mai mult. Intr-un fel, Reforma a fost si o miscare sacramentala, conducand la o crestere impresionanta a numarului celor ce se impartaseau la Sfanta Liturghie.

Ea a accentuat caracterul comunitar al Sfintei Euharistii asa de puternic, incat, in spatiul evanghelic, slujba euharistica este de neimaginat fara credinciosii care se impartasesc. Prin puternica accentuare, in functie de situatie, a predicii care, altminteri, si-a pastrat validitatea canonica, comunitatea a inceput sa se dezintegreze insa din ce in ce mai mult intr-un soi de "public de predica" alcatuit din indivizi izolati unul de celalalt. Evident, propovaduirea orala reprezinta cel mai potrivit mijloc de misiune in vederea constituirii adunarii comunitare, insa nu si in vederea actualizarii si intaririi comunitatii generate astfel.

Formarea comunitatii, respectiv faptul ca multi oameni devin un trup, o paine (o "prajitura" pentru a-1 cita pe Luther) imi pare a fi cea mai importanta contributie a slujbei divine la lumea aceasta. Fireste, trebuie remarcat din nou faptul "ca Euharistia nu este domeniul unei simple intalniri verticale a individului cu Dumnezeu. Ea este structurata, de o maniera esentiala, social si eclezial... Poate ca nu exista o alta forma a existentei ecleziale in care crestinii sa inceteze intr-un mod simi-Iar sa fie indivizi pentru a deveni Biserica. in Sfanta Euharistie, rugaciunea, credinta, dragostea, caritas, respectiv tot ceea ce credinciosii practica in mod individual, inceteaza sa fie "ale mele", devenind legatura intre Dumnezeu si poporul Sau, intre Dumnezeu si Biserica Sa. Sfanta Euharistie nu este numai comuniune a individului cu Hristos, ci ea ii leaga si pe credinciosi unul de altul si ii uneste in trupul lui Hristos".

In orizontul anularii tensiunilor dintre existenta seculara si slujba dumnezeiasca, modernizarea formelor liturgice, oricat de necesara ar putea parea in detaliu, ne apare in ultima instanta ca o fuga din fata unor decizii mult mai fundamentale. Se impune ca, printr-un praxis liturgic mai clar, sa ajungem mult mai mult la cunoasterea faptului ca, in Sfanta Liturghie, comunitatea este inainte data prin impartasirea dintr-o singura paine si dintr-un singur potir si nu se realizeaza pur si simplu prin caderea de acord in privinta unor convingeri sau inclinatii. Daca avem o comunitate in cadrul careia se savarsesc sfintele slujbe, intrebarea cu privire la aducerea la zi a formelor liturgice devine o problema marginala. Ea devine decisiva doar acolo unde stranietatea formelor impiedica comunicarea, in acelasi timp insa, comunitatea constituita in slujba divina necesita, cel putin suplimentar, realizarea sa si dincolo de cadrul restrans al vietii liturgice.

Aici se afla, poate, reperul fundamental pentru o reforma liturgica. Raspunsul la intrebarea "cu privire la ce facem dupa slujba" decide, dupa cum se exprima Heinz Beckmann, "si cu privire la ceea ce se intampla in timpul slujbei - indiferent daca am venit la biserica doar ca auditori ai predicii, ca primitori ai Sfintelor Taine sau ca o comunitate festiva care, la final, nu se dezintegreaza pur si simplu". in acest sens, Beckmann considera "ca fiind indispensabila dupa incheierea Sfintei Liturghii, daca nu o bucatarie de campanie, desigur, cel putin o intrunire deschisa". In loc de concluzie, inchei citandu-l pe Heinz Beckmann, inchei "intentionat cu o problema aparent asa de profana, caci, daca nu reusim sa reintroducem cat se poate de natural Sfanta Liturghie in viata si in existenta noastra si vom continua sa o programam pe mai departe", atunci existenta seculara si viata liturgica se vor rupe definitiv si iremediabil una de cealalta.

Karl Christian Felmy

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3476

Voteaza:

Existenta seculara si viata liturgica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE