Locasul bisericesc: cerul pe pamant

Locasul bisericesc: cerul pe pamant Mareste imaginea.

Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei

În locaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine şi întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre lucrarea preoţiei lor generale în fiinţa proprie şi în creaţia cosmică. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creaţia spre unitatea ei desăvârşită, treimică, conducere care se înfăptuieşte prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu şi, prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos, nouă.

Locaşul bisericesc este centrul liturgic al creaţiei, sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin energiile necreate ale Lui, şi prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate pătrunderi a creaţiei de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde.

Locaşul bisericesc este spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârşeşte în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi în împărtăşirea cu ele a credincioşilor. O mare parte din celălalt cult săvârşit în ea este alcătuită din celelalte Taine. Iar în Taine credincioşii primesc prin rugăciuni şi acte văzute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care - ca lucrare necreată izvorâtoare din fiinţa lui Dumnezeu - nu e despărţit de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, în această lucrare aflându-se Însuşi Cel ce lucrează.

În locaşul bisericii luând loc (aflându-se), în timpul Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din Altar, prin prefacere, însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor de ele, are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos şi cu Duhul Lui cel Sfânt, Care a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi le-a umplut pe acestea de prezenţa Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în locaşul bisericii nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuire.

Astfel locaşul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioşilor, care şi-ar lua puterea de unire cu Dumnezeu şi întreolaltă din ei înşişi, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine zis Hristos Însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţiţi de Tatăl. Sfânta Treime îi uneşte pe ei în locaşul bisericesc fără să-i confunde, aşa cum sunt unite şi Persoanele dumnezeieşti.

Credincioşii nu se adună în locaşul bisericesc numai pentru a se ruga împreună unui Dumnezeu care rămâne la distanţă, sau pentru a asculta o predică despre El. Acest lăcaş este totodată şi un loc al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu cel în Treime. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în biserică, sau cerul e prezent în biserică. Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui. În mod special întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant în mâncarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel răstignit şi înviat şi în băutura Sângelui Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire neţărmurită, pentru ca şi noi să ne umplem de o iubire asemănătoare cu care să-i răspundem Lui şi să ne întâmpinăm unii pe alţii.

Această esenţă generală a cultului ortodox, cu deosebire a Sfintei Liturghii săvârşite în locaşul bisericii, apare într-o seamă de caracteristici ale lui, pe care le vom înfăţişa, referindu-ne mai ales la Sfânta Liturghie.

1. Sfinţenia locaşului bisericesc
Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în locaşul bisericesc sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte, care se săvârşesc în lume, dar vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Acestea îmbracă locaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei.

Creştinismul occidental a făcut încă din vechime o deosebire între noţiunea de sfânt (sanctus) şi cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca Persoană (credincioşii ajunşi la desăvârşire sunt numiţi şi ei în Biserica Romano-Catolică uneori sfinţi, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamaţi ca atare printr-un act de beatificare). Pentru locaşul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se trăieşte de credincioşi în biserică, se foloseşte numirea de sacru, care e mai puţin decât sfânt. De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau acţiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că graţia dată prin sacramente este socotită în catolicism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism şi de cultele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experienţe şi nu produce nici un fel de transformare în planul vieţii credincioşilor.

În această distincţie dintre sacru şi sfânt în creştinismul catolic e implicată, credem, necunoaşterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind şi ea sfântă, ca şi Dumnezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca „sfinte“ toate actele săvârşite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele şi obiectele atinse de ea, toate fiind „sfinţite“ prin aceasta. Creştinii ortodocşi vorbesc de „sfinţirea“ apei, a veşmintelor preoţeşti, a icoanelor, a caselor, de „sfinţirea“ celui hirotonit ca preot. Pentru ei e „sfântă“ crucea, sunt „sfinte“ icoanele, e „sfântă“ biserica, şi vasele din ea. Ei nu-L consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărţit de acestea. Dacă în distincţia pe care o face catolicismul între sfânt şi sacru se poate spune că e implicată învăţătura lui despre caracterul creat al graţiei de care se foloseşte Dumnezeu pentru a produce unele transformări în planul bisericesc, dar nu nişte imprimări ale puterii lui Dumnezeu Însuşi, în neadmiterea deosebirii şi separării dintre sfânt şi sacru în Ortodoxie e implicată conştiinţa că Dumnezeu este prezent El Însuşi în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturile ridicate în planul vieţii bisericeşti.

Biserica Ortodoxă urmează în această privinţă exemplul Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt e dat nu numai lui Dumnezeu şi persoanelor care intră în legătură cu El, ci şi obiectelor supuse lucrării Lui, obiecte care nu pot fi concepute decât în legătură cu Persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omeneşti - sfinţite de lucrarea Lui. În Ieşire 3, 5 se spune: „Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt“; în Ieşire 29, 37, că „altarul va fi sfânt“. În Levitic 10, 10 se cere: „să deosebeşti între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, între ce este necurat şi între ce este curat“. La Iezechiel 44, 23 se cere iarăşi preoţilor „să înveţe poporul să deosebească între ce este sfânt şi ce este spurcat, între ce este curat şi ce este necurat“. La Iona 2, 6 şi 8 se numeşte sfânt templul. La Avacum 2, 20 se spune: „Domnul este în templul cel sfânt al Său“; în Psalmul 96, 8 se spune: „Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui“. În câteva locuri din Vechiul Testament traducerea franceză foloseşte pentru obiecte întrebuinţate în cult calificativul sacru. Dar traducerea românească foloseşte peste tot termenul sfânt. Astfel, în traducerea franceză se spune: „Vei face lui Aaron veşminte sacre“ (Ieş. 28, 2); „A pus placa de aur, ca diademă sacră“ (Lev. 8, 9); sau: „Fineas purta în mâini vasele sacre“ (Num. 31, 6)1. Dar traducerea românească foloseşte în toate locurile amintite numirea de sfânt şi chiar traducerea franceză foloseşte această numire în marea majoritate a locurilor2, căci la baza ambelor cuvinte franceze stă evreiescul kadoş.

În Noul Testament se foloseşte termenul sfânt (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru persoanele închinate slujirii Lui, ba chiar pentru toţi creştinii, deci şi pentru Biserica constituită din ei (Efes. 5, 22). Sfântul Apostol Pavel cere să înfăţişăm trupurile noastre „jertfă sfântă lui Dumnezeu“ (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujeşte Domnului spune că e „sfântă“ şi în sufletul, şi în trupul ei (1 Cor. 7, 34). Mântuitorul numeşte chiar templul şi altarul din el sfinte, ba şi aurul şi darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept că uneori se foloseşte în Noul Testament pentru mâncărurile sfinţite în templu nu numai numirea de „sfinte“, ci şi de „sfinţite“ (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latină a tradus-o cu „sacre“. Dar faptul că pentru templu este folosit în Sfânta Scriptură atât cuvântul sfânt (haghion), cât şi sfinţit (hieron) arată că între înţelesurile acestor cuvinte nu se face o strictă deosebire. Faptul acesta îl redă bine limba română când numeşte pe Dumnezeu Sfânt ca Unul ce are sfinţenia din Sine, iar persoanele şi lucrurile care se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu le numeşte uneori sfinte, alteori sfinţite (hiera). Şi acest uz al limbii române e îndreptăţit prin faptul că, chiar dacă persoanele omeneşti şi anumite obiecte sunt socotite numai părtaşe la sfinţenie, deci numai sfinţite, nu sfinte prin ele însele, în ele a coborât şi e sălăşluită puterea necreată a aceluiaşi Dumnezeu, izvor al sfinţeniei, neprimind numai o graţie creată, care menţine o separaţie între ele şi Dumnezeu.

2. Locaşul bisericii, spaţiu sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu Însuşi şi prin coborârea Lui în el

Astfel, departe de a fi profanizat toate, cum spun mai nou unii teologi protestanţi, Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Lui şi prin trimiterea Duhului Său cel Sfânt, a adus putinţa îmbrăcării în sfinţenie a tuturor celor ce-L primesc prin credinţă. Căci „Hristos ni S-a făcut tuturor înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare“ (1 Cor. 1, 30). El nu ne mai cere acum să ne facem sfinţi mai mult prin eforturile noastre, ci ne face sfinţi prin sălăşluirea Sa şi a Duhului Său în noi (Gal. 2, 20; Efes. 2, 9; 3, 24).

În ceea ce priveşte sfinţenia locurilor şi lucrurilor, e drept că nu mai există un singur templu sfânt în care să se aducă jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu primeşte închinarea în tot locul, numai să se facă „în duh şi adevăr“ (In. 4, 24). Dar, aşa cum există o gradaţie a sfinţeniei persoanelor, la fel există o gradaţie a sfinţeniei locurilor. Locurile, mai bine zis locaşurile în care credincioşii se adună cu un efort de gânduri, de simţiri deosebite pentru a asista şi participa la acte sfinte, au o sfinţenie deosebită. Ei se adună în ele cu astfel de simţiri şi gânduri şi intenţii, pentru că ştiu că Dumnezeu e sălăşluit într-un mod mai deosebit în ele.

Astfel, încă din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite încăperi pentru adunarea credincioşilor pentru rugăciune şi pentru săvârşirea Tainelor, ca şi pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Aşa Sfântul Apostol Pavel îl învaţă pe Timotei să ştie cum trebuie să se poarte în „casa lui Dumnezeu“ (1 Tim. 3, 15). Deci încăperea aceasta nu era socotită numai o casă de rugăciune a credincioşilor adresată unui Dumnezeu absent, ci se socotea că Însuşi Dumnezeu locuia în ea. Faptul că Sfântul Apostol continuă: „care este Biserica (ekklesia) Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului“, arată că el vedea într-o strânsă legătură locaşul cu comunitatea bisericească ce se aduna în el (ekklesia). Căci într-adevăr un locaş de slăvire a lui Dumnezeu, în care nu se mai adună credincioşii, nu mai e un locaş viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu. Dar nu e mai puţin adevărat că un simplu locaş, fără Dumnezeu prezent în el împreună cu comunitatea credincioşilor, deci un locaş al unei simple adunări a credincioşilor, n-ar mai fi „stâlp şi întărire a adevărului“. De aceea Părinţii adunaţi în sinoade, când hotărau formula unei învăţături de totdeauna a Bisericii, se vedeau uniţi pe ei, ca reprezentanţi ai Bisericilor lor, cu Sfântul Duh: „Părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă“. Ba, mai e de amintit că şedinţele sinoadelor se ţineau de obicei în biserică, iar despre episcopii de la Sinodul IV ecumenic se spune că au pus lângă moaştele muceniţei Eufimia din biserica din Calcedon cu acest hram două hârtii cu cele două formule între care erau împărţiţi membrii Sinodului („în două firi“ şi „din două firi“), şi a doua zi au constatat că a doua formulă fusese aruncată de lângă moaşte, iar prima rămăsese la locul ei. Sinodul a aprobat-o, de aceea, pe cea dintâi. Sfinţii participă şi ei la stabilirea adevărului lui Hristos, fiind în mod deosebit organe ale Sfântului Duh şi membri ai Bisericii.

Acestea arată cât de strâns e legată Biserica în calitate de trup al lui Hristos de biserica în calitate de locaş în care îşi trăieşte comunitatea de credincioşi cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menţine fără comunităţile adunate în locaşurile bisericeşti pentru a se împărtăşi în toate din acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos prin preoţii hirotoniţi de episcopii aflaţi în comuniune. Adunarea credincioşilor bisericii pentru săvârşirea dumnezeieştii Euharistii vădeşte unitatea trupului Bisericii. În locaşul bisericesc nu ne adunăm pentru a ne ruga individual, ci pentru a manifesta şi susţine taina Bisericii celei una prin rugăciunea plină de acelaşi Hristos şi prin împărtăşirea de El. Iar Biserica îşi împlineşte lucrarea ei sfinţitoare asupra creaţiei cosmice sau lucrează la unificarea acesteia prin comunităţile credincioşilor adunate în locaşurile bisericeşti.

Caracterul acesta de case ale lui Dumnezeu, dar şi de locaşuri de adunare a credincioşilor trebuie să-l fi avut şi „bisericile“ amintite în Faptele Apostolilor şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Aşa, în Fapte se vorbeşte de „biserica“ din Ierusalim care făcea rugăciuni în chip stăruitor, în formă de ectenii (ectenos), pentru Petru, cât timp se afla în închisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvântul „biserică“ este iarăşi folosit atât pentru adunarea credincioşilor, cât şi pentru locul în care se ţinea adunarea4. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în două rânduri de „biserica din casa lui Acvila şi a Priscilei“ (Rom. 16, 4; 1 Cor. 16, 19); altădată vorbeşte de „biserica din casa lui Nimfan“, pe care o deosebeşte de „fraţii“ din aceeaşi localitate a Laodiceii, arătând că e vorba de un locaş, şi nu de biserica în calitate de corp al credincioşilor în Hristos (Col. 4, 15). Cu siguranţă că în această biserică-locaş cere Sfântul Apostol Pavel să se citească epistola lui către coloseni. Se pare că acest înţeles îl aveau şi „bisericile Asiei“, în continuarea cărora e amintită de Sfântul Apostol Pavel „biserica din casa lui Acvila şi a Priscilei“ (1 Cor. 16, 19). Acelaşi înţeles îl pot avea şi „toate bisericile lui Hristos“ (Rom. 16, 16).

Înţelesul acesta de locaş al „bisericii“ e confirmat şi de deosebirea pe care o face Sfântul Apostol Pavel între „biserica“ în care se împărtăşesc credincioşii cu Trupul şi cu Sângele Domnului şi casele lor particulare, în care îşi pot satisface foamea şi setea obişnuite: „Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au?“ (1 Cor. 11, 22). Dacă la 1 Tim. 3, 15 locaşul de cult era numit „casa lui Dumnezeu“, aici e numit „biserica lui Dumnezeu“, arătând prin ambele numiri că aceste locaşuri nu sunt simple săli de rugăciune lipsite de prezenţa lui Dumnezeu, ci case în care este prezent şi deci şi lucrător Dumnezeu.

În aceste locaşuri era şi un jertfelnic, sau un altar (1 Cor. 9, 13), care trebuie văzut ca masa pe care se săvârşeşte prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşirea credincioşilor (1 Cor. 11, 27). Locaşurile creştine de cult nu se puteau arăta ca nişte locaşuri publice în primele timpuri ale creştinismului, când numărul creştinilor era foarte mic. Ele trebuia să se adăpostească de aceea în casele unor familii creştine. Până astăzi a rămas de atunci obiceiul în Grecia de a se rezerva în casă sau lângă casă o încăpere ca biserică, în care vine o dată pe an preotul (la ziua hramului) ca să săvârşească Sfânta Liturghie. Dar aceste biserici din case au căpătat un caracter public atunci când creştinismul a devenit numeros şi mai ales atunci când n-a mai fost persecutat. Dar şi când se adăpostea în case particulare, în ele se aduna o comunitate. Creştinismul nu s-ar fi putut menţine fără adunarea creştinilor în locaşuri în care se întăreau împreună în credinţă prin „rugăciuni şi cântări duhovniceşti“ (Efes. 5, 19), dar în care aveau şi credinţa în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu culminând în prezenţa lui Hristos pe altar, sub chipul pâinii şi vinului, după „frângerea pâinii“ şi „binecuvântarea paharului“ (Fapte 2, 42; Didahia celor 12 Apostoli). Această convingere bazată pe o trăire a lucrării lui Dumnezeu e mărturisită clar de Apostoli. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci Evanghelia noastră n-a venit la voi în cuvinte simple, ci în putere şi în Duhul Sfânt şi în încredinţare deplină“ (1 Tes. 1, 5). Sau: „Iar Celui ce poate să lucreze prin puterea cea lucrătoare în noi cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui Fie slava în biserică şi întru Hristos Iisus, în veacul veacului, Amin“. Sau: „Drept aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu că, luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci cuvântul lui Dumnezeu care lucrează în voi, cei ce credeţi“ (1 Tes. 2, 13) etc.

Încă de la Clement Romanul, pe la sfârşitul sec. I, aflăm că rânduiala ce se săvârşea de către comunitate în aceste „locaşuri“ se numea Liturghie 5 şi că ea se săvârşea sub conducerea arhiereului înconjurat de preoţi şi diaconi, arhiereul fiind cel ce frângea pâinea şi binecuvânta paharul. Iar aceasta se săvârşea, după porunca dată de Mântuitorul, la timpuri anumite şi în locuri anumite. (…)

E foarte probabil că încă din primele secole creştine, în timpurile şi locurile unde persecuţia se domolea, apăreau şi locaşuri de cult publice. Se ştie că astfel de săli publice de cult au apărut încă prin sec. II în părţile Siriei şi în Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu acest nume ele au trecut la traco- şi daco-romanii încreştinaţi din Peninsula Balcanică şi din nordul Dunării de Jos, la care acest nume s-a păstrat până azi. Ele s-au putut păstra îndeosebi la daco-romanii din nordul Dunării, mai ales după retragerea autorităţilor romane şi deci încetarea persecuţiei creştinilor din partea lor. Dar la daco-romanii creştini înţelesul acestor locaşuri de săli publice s-a modificat în cel de case ale Împăratului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost influenţată şi de începerea Liturghiei, foarte timpuriu, cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh“. Prin aceasta, în sensul de locaş al bisericii s-a accentuat şi mai mult legătura cu prezenţa lui Dumnezeu în el, sau cu întâlnirea credincioşilor de pe pământ cu Dumnezeu şi cu sfinţii în aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu, cu deosebire în Sfânta Liturghie. De altfel numele de Împărat folosit pentru Dumnezeu, cu deosebire în locurile amintite, în numirea bisericii şi în cuvintele începătoare ale Liturghiei a fost luat, împreună cu alte elemente, de către cultul creştin din cultul iudaic, la începutul desprinderii lui de acela6. Pentru Dumnezeu, numirea aceasta o vedem aplicată încă la Sfântul Apostol Pavel în contextul unei propoziţii care sună aproape ca un imn liturgic. Căci, numind pe Dumnezeu „Împăratul împăraţilor“, Sfântul Apostol Pavel termină zicând: „Căruia este cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin“ (1 Tim. 6, 16)7. Avem aici, se pare, unul dintre imnele ce se rosteau în „biserici“ încă din timpul apostolic. Dar numele de Împărat se dă lui Dumnezeu şi în Apocalipsă (15, 3, 8).

Numele de „biserică“, păstrat până azi la poporul român, arată şi el vechimea creştinismului lui.

Cum am spus, în tot timpul de până acum s-a păstrat în Ortodoxie sentimentul de sfinţenie a locaşului bisericesc, învăţătura că el e casa lui Dumnezeu şi deci că în el credincioşii se întâlnesc cu Dumnezeu în mod deosebit şi de aceea trebuie să se întâlnească şi ei toţi pentru a primi puterea Lui şi chiar Trupul şi Sângele lui Hristos în comun8.

Definind locaşul bisericesc, Simeon Tesaloniceanul spune că el este „casa lui Dumnezeu, că, deşi este alcătuită din lucruri neînsufleţite, ea se sfinţeşte cu dumnezeiescul dar şi cu rugăciunile preoţeşti şi nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pe El îl are locuitor şi în ea sunt slava, puterea şi darul Lui... Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casă, ci sfântă, ca una ce este sfinţită de Preasfântul Părinte, cu Preasfântul Fiu prin Duhul Sfânt, fiind sălaş al Treimii“ 9. Sfinţirea ei înseamnă deci sălăşluirea lui Dumnezeu în ea, mai bine zis sălăşluirea lui Dumnezeu Cel în Treime, de o fiinţă şi nedespărţită. Patriarhul Gherman al Constantinopolului din sec. VIII spune: „Biserica este templul lui Dumnezeu, locaşul sfânt, casă a rugăciunii, mireasa lui Hristos care cheamă popoarele la pocăinţă şi rugăciune“. „Biserica este cerul pe pământ, în care locuieşte Dumnezeul cel ceresc, închipuind crucea şi mormântul şi învierea lui Hristos“ (P.G. 98, 384). „Biserica este casa dumnezeiască, unde se săvârşesc jertfa vie, tainică şi cele dinăuntru ale sfintelor, şi sfânta peşteră, unde e mormântul şi masa de suflet hrănitoare şi de viaţă făcătoare“ (P.G. 98, 385).

Biserica întruneşte în ea toate cele cereşti şi cele pământeşti şi prilejuieşte continuarea lucrării de mântuire a lui Hristos până la sfârşitul timpului. (…)

Pr. prof. Dumitru Stăniloae,

Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei. În Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 49-61.

Note:

1 Concordance des Saintes Ecritures, éd. II, Lausanne, 1965, p. 649.

2 Op. cit., pp. 662-663.

3 Ierom. Grigoriu. Hi theia leitourgia tis Euharistias tou Theou, Atena 1971, p. 85.

4 Vezi şi pr. P. Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei. Bucureşti, 1930, p. 31.

5 Epistola 1 către Corinteni, cap. XLI, 1.

6 Op. cit., cap. XL, 5, 5; L. Bouyer, La spiritualité du nouveau Testament et des Pères, Aubier, Paris, p. 221.

7 La masa pascală iudaică, ce avea loc seara, când se turna, la începutul ei, primul pahar de vin roşu, se spunea: Binecuvântat este Dumnezeul nostru. Binecuvântat eşti Împărate al universului. Cel ce ai creat rodul viţei (apud pr. P. Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei, Bucureşti, 1930, p. 21). Dar numele de Împărat se dă lui Dumnezeu şi în Apocalipsa 15, 3 („Împărate al neamurilor“) şi el e implicat în acele locuri din Apocalipsa unde se vorbeşte de Cel ce şade pe tron (cap 3, 4, 5 etc.) şi de Împărăţia lui (11, 17; 12, 10).

8 Odo Cassel, Das christliche Opfermysterium, Verlags Styria, Graz, pp. 272 şi urm.

9 Simeon Tesaloniceanul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, retipărit după traducerea din 1765, la 1865, Bucureşti, p. 120.

 

 

25 Septembrie 2014

Vizualizari: 9669

Voteaza:

Locasul bisericesc: cerul pe pamant 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE