Locasul bisericesc propriu-zis: cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei
In locasul bisericesc Hristos continua sa savarseasca in modul cel mai direct toata lucrarea Sa mantuitoare sau sfintitoare. Prin ea Hristos unifica cu Sine si intreolalta pe cei ce cred in El si-i intareste spre lucrarea preotiei lor generale in fiinta proprie si in creatiunea cosmica. Astfel, prin ea Dumnezeu conduce creatia spre unitatea ei desavarsita, treimica, conducere care se infaptuieste prin daruirea ei in Hristos lui Dumnezeu si prin daruirea lui Dumnezeu prin Hristos noua. Locasul bisericesc este centrul liturgic al creatiei, sau locul central unde se savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatie puterea mantuitoare a lui Hristos prin Duhul Sau, sau prin energiile Sale necreate, si prin aceasta se promoveaza inaintarea ei spre unitatea cat mai deplina. E o unitate imprimata de unitatea treimica, datorita unei tot mai accentuate penetrari a creatiei de Sfanta Treime sau de puterea Ei care unifica persoanele in iubire fara sa le confunde.
Locasul bisericesc este spatiul central al lucrarii mantuitoare a lui Hristos, pentru ca inima Liturghiei ce se savarseste in ea este dumnezeiasca Euharistie, care consta in Taina prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si in impartasirea cu ele a credinciosilor. O mare parte din alte acte de cult savarsite aici este alcatuita din celelalte Taine. Iar in Taine credinciosii primesc prin rugaciuni si acte vazute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care - ca lucrare necreata izvoratoare din fiinta lui Dumnezeu - nu e despartit de prezenta iubitoare a lui Dumnezeu, in aceasta lucrare aflandu-Se insusi Cel ce lucreaza.
In locasul bisericii luand loc, in timpul Sfintei Liturghii, pe Sfanta Masa din altar, prin prefacere, insusi Trupul si Sangele Domnului spre impartasirea credinciosilor de ele, are loc intalnirea culminanta a acestora cu Iisus Hristos si cu Duhul Lui cel Sfant, Care a prefacut painea si vinul in Trupul si Sangele Domnului si le-a umplut pe acestea de prezenta Sa. Iar intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei, fara de care nu este mantuirea.
Astfel, locasul bisericii nu e numai o casa de rugaciune a credinciosilor, care si-ar lua din ei insisi puterea de unire cu Dumnezeu si intreolalta, ci o casa in care lucreaza Dumnezeu, mai bine-zis Hristos insusi prin Duhul Lui cel Sfant, nedespartit de Tatal. Sfanta Treime ii uneste pe credinciosi in locasul bisericesc fara sa-i confunde, asa cum sunt unite si Persoanele dumnezeiesti. Credinciosii nu se aduna in locasul bisericesc numai pentru a se ruga impreuna unui Dumnezeu care ramane la distanta, sau de a asculta o predica despre El. Acest locas este totodata si un loc al prezentei si al lucrarii lui Dumnezeu cel in Treime. Precum este in cer, asa este Sfanta Treime si in biserica, sau cerul e prezent in biserica. Dumnezeu cel in Treime nu asculta numai din cerul departat rugaciunile credinciosilor, ci la aceasta chemare a lor raspunde cu prezenta si lucrarea Lui. In mod special intalnirea aceasta ajunge pana la punctul culminant in mancarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel rastignit si inviat si in bautura Sangelui Sau cel varsat pentru noi dintr-o iubire netarmurita, pentru ca si noi sa ne umplem de o iubire asemanatoare, cu care sa-I raspundem Lui si sa ne intampinam unii pe altii.
Aceasta esenta generala a cultului ortodox, cu deosebire a Sfintei Liturghii savarsita in locasul bisericii, apare intr-o seama de caracteristici ale lui, pe care le vom infatisa referindu-ne mai ales la Sfanta Liturghie.
Sfintenia locasului bisericesc
Sfanta Liturghie si celelalte Taine savarsite in locasul bisericesc sunt traite de catre credinciosi ca evenimente sfinte care se savarsesc in lume, dar care vin de dincolo de lume si transfigureaza o parte a ei, avand menirea sa o transfigureze intreaga. Aceasta imbraca locasul bisericesc cu insusirea sfinteniei.
Crestinismul occidental a facut inca din vechime deosebire intre notiunea de sfant (sanctus) si sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca persoana; credinciosii ajunsi la desavarsire sunt numiti si ei in Biserica Romano-Catolica uneori sfinti, dar de la un timp incoace mai mult beati, fiind proclamati ca atare printr-un act de beatificare. Pentru locasul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se traieste de catre credinciosi in biserica, se foloseste numirea de "sacru", care e mai putin decat "sfant". De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau actiuni sacre. Daca mai adaugam la aceasta faptul ca gratia data prin sacramente este socotita in catolicism creata, ne dam seama ca sacrul cade adeseori in categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism si de cultele rasarite din el, care nu mai cunosc nici macar realitatea sacrului, ci socotesc ca singur Dumnezeu e sfant, iar El este transcendent oricarei experiente si nu produce nici un fel de transformare in planul vietii credinciosilor.
In aceasta distinctie dintre "sacru" si "sfant" in crestinismul catolic e implicata, credem, necunoasterea lucrarii necreate a lui Dumnezeu, care, fiind si ea sfanta, ca si Dumnezeu, Subiectul ei, face sa fie vazute ca "sfinte" toate actele savarsite in Biserica Ortodoxa, toate persoanele si obiectele atinse de ea, toate fiind "sfintite" prin aceasta. Crestinii ortodocsi vorbesc de "sfintirea apei", de "sfintirea vesmintelor preotesti", a icoanelor, a caselor, de "sfintirea" celui hirotonit ca preot. Pentru ei e "sfanta" crucea, sunt "sfinte" icoanele, e "sfanta" biserica si vasele din ea. Ei nu-L considera pe Dumnezeu cel sfant despartit de acestea.
Daca in distinctia pe care o face catolicismul intre "sfant" sl "sacru" se poate spune ca e implicata invatatura lui despre caracterul creat al gratiei de care se foloseste Dumnezeu pentru a produce unele transformari in planul bisericesc, dar nu niste imprimari ale puterii lui Dumnezeu insusi, in Ortodoxie, in necunoasterea deosebirii si separarii dintre "sfant" si "sacru" e implicata constiinta ca Dumnezeu este prezent El insusi in mod personal in lucrarile Sale necreate referitoare la creaturile ridicate in planul vietii bisericesti.
Biserica Ortodoxa urmeaza in aceasta privinta exemplul Sfintei Scripturi, in care numele de sfant e dat nu numai lui Dumnezeu si persoanelor care intra in legatura cu El, ci si obiectelor supuse lucrarii Lui, obiecte care nu pot fi concepute decat in legatura cu persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenesti sfintite de lucrarea Lui. In Iesirea 3, 5 se spune: "Acest loc (unde apare rugul aprins) e pamant sfant"; in Iesirea 29, 37, ca "altarul va fi sfant". In Levitic 10, 10 se cere: "Sa deosebesti intre ce este sfant si ce nu este sfant, intre ce nu este curat si ce este curat". La Iezechiel 44, 23 se cere, iarasi, preotilor "sa invete poporul sa deosebeasca intre ce este sfant si ce este spurcat, intre ce este curat si ce este necurat". La Iona 2, 5 si 8 se numeste sfant templul. La Avacum 2, 20 se spune: "Domnul este in templul cel sfant al Sau"; in Psalmul 96, 8 se spune: "inchinati-va Domnului in curtea cea sfanta a Lui".
In cateva locuri din Vechiul Testament traducerea franceza foloseste pentru obiecte folosite in cult expresia de "sacru". Dar traducerea romaneasca foloseste peste tot expresia "sfant". Astfel, in traducerea franceza se spune: "Vei face lui Aaron vesminte sacre" (Ies. 28, 2); "A pus placa de aur, ca diadema sacra" (Lev. 8, 9); sau: "Finees purta in maini vasele sacre" (Num. 31, 6). Dar traducerea romaneasca foloseste in toate locurile amintite numirea de sfant, si chiar traducerea franceza foloseste aceasta numire in marea majoritate a locurilor, caci la baza ambelor cuvinte franceze sta evreiescul kados.
In Noul Testament se foloseste termenul "sfant" nu numai pentru Dumnezeu, ci si pentru persoanele inchinate slujirii Lui, ba chiar pentru toti crestinii, deci si pentru Biserica constituita din ei (Efes. 5, 25-26). Sfantul Apostol Pavel cere sa infatisam trupurile noastre "jertfa sfanta lui Dumnezeu" (Rom. 12, 1), iar de femeia care slujeste Domnului spune ca e "sfanta" si in sufletul si in trupul ei (I Cor. 7, 34). Mantuitorul numeste chiar templul si altarul din el sfinte", ba si aurul si darul pus pe ele (Matei 23, 17). E drept ca uneori se foloseste in Noul Testament pentru mancaturile sfintite in templu nu numai numirea de "sfinte", ci si de sfintite" (I Cor. 9, 13), pe care limba latina a tradus-o cu "sacre". Dar faptul ca pentru templu este folosit in Sfanta Scriptura atat cuvantul "sfant", cat si "sfintit" arata ca intre intelesurile acestor cuvinte nu se face o deosebire stricta. Faptul acesta il reda bine limba romana cand numeste pe Dumnezeu "sfant", ca Unul ce are sfintenia din Sine, iar persoanele si lucrurile care se impartasesc de sfintenia lui Dumnezeu le numeste uneori "sfinte", alteori "sfintite". Si acest uz al limbii romane e indreptatit prin faptul ca desi persoanele omenesti si anumite obiecte sunt socotite numai partase la sfintenie, deci numai sfintite, nu sfinte prin ele insesi, in ele a coborat si e salasluita puterea necreata a aceluiasi Dumnezeu, izvor al sfinteniei, neprimind numai o gratie creata, care mentine o separatie intre ele si Dumnezeu.
Locasul bisericii, spatiu sfintit de prezenta lui Dumnezeu insusi sl prin coborarea Lui in el
Astfel, departe de a fi profanizat toate, cum spun mai nou unii teologi protestanti, Fiul lui Dumnezeu, prin intruparea Lui si prin trimiterea Duhului Sau cel Sfant, a adus putinta imbracatii in sfintenie a tuturor celor ce-L primesc prin credinta. Caci "Hristos ni S-a facut tuturor intelepciune de la Dumnezeu, dreptate si sfintenie si rascumparare" (1 Cor. 1, 30). El nu ne mai cere acum sa ne facem sfinti mai mult prin eforturile noastre, ci ne face sfinti prin salasluirea Sa si a Duhului Sau in noi (Gal. 2, 20; Efes. 2, 10; 3, 17).
In ce priveste sfintenia locurilor si a lucrurilor, nu mai exista un singur templu sfant in care sa se aduca jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu primeste inchinarea in tot locul, numai sa se faca "in duh si adevar" (Ioan 4, 24). Dar asa cum exista o gradatie a sfinteniei persoanelor, la fel exista o gradatie a sfinteniei locurilor. Locurile, mai bine zis locasurile in care credinciosii se aduna cu un efort de ganduri, de simtiri deosebite, pentru a asista si participa la acte sfinte, au o sfintenie deosebita. Ei se aduna in ele cu astfel de simtiri si ganduri si intentii, pentru ca stiu ca Dumnezeu e salasluit intr-un mod mai deosebit in ele.
Astfel, inca din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite incaperi pentru adunarea credinciosilor, pentru rugaciune si pentru savarsirea Tainelor, ca si pentru ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel il invata pe Timotei sa stie cum trebuie sa se poarte "in casa lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 15). Deci incaperea aceasta nu era socotita numai o casa de rugaciune a credinciosilor, adresata unui Dumnezeu absent, ci se socotea ca insusi Dumnezeu locuia in ea. Faptul ca Sfantul Apostol continua: "care este Biserica (ecclesia) lui Dumnezeu celui viu, stalp si intarire a adevarului", arata ca el vedea intr-o stransa legatura locasul cu comunitatea bisericeasca ce se aduna in el (ecclesia). Caci intr-adevar un locas de slavire a lui Dumnezeu in care nu se mai aduna credinciosii nu mai e un locas viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrator, deci viu. Dar nu e mai putin adevarat ca un simplu locas fara Dumnezeu prezent in el impreuna cu comunitatea credinciosilor, deci un locas al unei simple adunari a credinciosilor, n-ar mai fi "stalp si intarire a adevarului". De aceea Parintii adunati in Sinoade, cand hotarau formula unei invataturi de totdeauna a Bise-ricii, se vedeau uniti pe ei, ca reprezentanti ai Bisericilor lor, cu Sfantul Duh: "Parutu-s-a Sfantului Duh si noua". Ba, mai e de amintit ca sedintele Sinoadelor se tineau de obicei in biserica, iar despre Sinodul IV ecumenic se spune ca episcopii au pus langa moastele mucenitei Eufimia din biserica din Calcedon ce-i purta hramul doua hartii cu cele doua formule intre care erau impartiti membrii Sinodului ("in doua firi" si "din doua firi") si au constatat ca a doua formula fusese aruncata de langa moaste, dar prima ramasese la locul ei. Sinodul a aprobat-o, de aceea, pe cea din-tai Sfintii participa si ei la stabilirea adevarului lui Hristos, fiind in mod deosebit organe ale Sfantului Duh si membri ai Bisericii.
Acestea arata cat de strans e legata Biserica, in calitate de Trup al lui Hristos, de biserica in calitate de locas in care isi traieste comunitatea de credinciosi cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate mentine fara comunitatile adunate in locasurile bisericesti pentru a se impartasi toate din acelasi Trup si Sange al lui Hristos prin preotii hirotoniti de episcopii aflati in comuniune. Adunarea credinciosilor Bisericii pentru savarsirea dumnezeiestii Euharistii vadeste unitatea trupului Bisericii. In locasul bisericesc nu ne adunam pentru a ne ruga individual, ci pentru a manifesta si sustine taina Bisericii celei una prin rugaciunea plina de acelasi Hristos si prin impartasirea de El. Iar Biserica isi implineste lucrarea ei sfintitoare asupra creatiunii cosmice, sau lucreaza la unificarea acesteia prin comunitatile credinciosilor adunate in locasurile bisericesti.
Caracterul acesta de case ale lui Dumnezeu, dar si de locasuri de adunare a credinciosilor trebuie sa-l fi avut si "bisericile" amintite in Faptele Apostolilor si in epistolele Sfantului Apostol Pavel. Asa, in Fapte se vorbeste de "biserica" din Ierusalim care facea rugaciuni in chip staruitor, in forma de ectenii (ectenos), pentru Petru cat timp se afla in inchisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvantul de "biserica" este iarasi folosit atat pentru adunarea credinciosilor, cat si pentru locul in care se tinea adunarea. Sfantul Apostol Pavel vorbeste in doua randuri de "biserica din casa lui Acvila si a Priscilei' (Rom. 16, 3; I Cor. 16, 19); alta data vorbeste de "biserica din casa lui Himfas", pe care il deosebeste de "fratii" din aceeasi localitate a Laodiceii, aratand astfel ca e vorba de un locas, si nu de Biserica in calitate de corp al credinciosilor lui Hristos (Col. 4, 15). Cu siguranta ca in aceasta biserica-locas cere Sfantul Apostol Pavel sa se citeasca Epistola lui catre Coloseni. Se pare ca acest inteles il aveau si "bisericile Asiei", in continuarea carora e amintita de Sfantul Apostol Pavel "biserica din casa lui Acvila si a Priscilei" (I Cor. 16, 19). Acelasi inteles il pot avea si "toate bisericile lui Hristos" (Romani 16, 16).
Intelesul acesta de locas al "bisericii" e confirmat si de deosebirea pe care o face Sfantul Apostol Pavel intre "biserica" in care se impartasesc credinciosii cu Trupul si Sangele Domnului si intre casele lor particulare, in care isi pot satisface foamea si setea obisnuite. "Oare nu aveti case ca sa mancati si sa beti? Sau dispretuiti biserica lui Dumnezeu si rusinati pe cei ce nu au?" (I Cor. 11, 22). Daca la I Tim. 3, 15 locasul de cult era numit "casa lui Dumnezeu", aici e numit "biserica lui Dumnezeu", aratand prin ambele numiri ca aceste locasuri nu sunt simple sali de rugaciune lipsite de prezenta lui Dumnezeu, ci case in care este prezent si deci lucrator Dumnezeu.
In aceste locasuri era si un jertfelnic, sau un altar (I Cor. 9, 13), care trebuie vazute ca masa pe care se savarseste prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului spre impartasirea credinciosilor (I Cor. 11, 27). Locasurile crestine de cult nu se puteau arata ca niste locasuri publice in primele timpuri ale crestinismului, cand numarul cres-tinilor era foarte mic. Ele trebuiau sa se adaposteasca de ac eea in casele unor familii crestine. Pana astazi a ramas de atunei obiceiul in Grecia de a se rezerva in casa sau langa casa o incapere ca biserica, in care vine o data pe an preotul (la ziua hramului) ca sa savarseasca Sfanta Litur-gie. Dar aceste biserici din case au capatat un caracter public atunci cand crestinii au devenit numerosi si, mai ales, n-au mai fost persecutati. Dar si cand se adaposteau in case particulare, in ele se aduna o comunitate. Crestinismul nu s-ar fi putut mentine fara adunarea crestinilor in locasuri in care se intareau impreuna in credinta prin "ruga-ciuni si cantari duhovnicesti" (Efes. 5, 19), dar in care aveau si credinta in prezenta si lucrarea lui Dumnezeu, culminand in prezenta lui Hristos pe altar, sub chipul painii si vinului, dupa "frangerea painii" si "binecuvantarea paharului" (fapte 2, 42; Didahia celor 12 Apostoli).
Aceasta convingere bazata pe o traire a lucrarii lui Dumnezeu e marturisita clar de Apostoli. Sfantul Apostol Pavel spune: "Caci Evanghelia noastra n-a venit la voi in cuvinte simple, ci in putere, si in Duhul Sfant si in incredintare deplina" (I Tes. 1, 5). Sau: "Iar Celui ce poate sa lucreze prin puterea cea lucratoare in noi cu mult mai presus decat toate cate cerem sau pricepem noi, Lui fie slava in biserica si intru Hristos Ilsus, in veacul veacului, Amin". Sau: "Drept aceea si noi multumim lui Dumnezeu ca, luand voi cuvantul ascultarii de Dumnezeu de la noi, nu ati luat cuvantul omenesc, ci cuvantul lui Dumnezeu care lucreaza in voi, cei ce credeti" (I Tes. 2, 13) etc.
Inca de la Clement Romanul, pe la sfarsitul sec. I, aflam ca randuiala ce se savarsea de catre comunitate in aceste "locasuri" se numea Liturghie si ca ea se savarsea sub conducerea Arhiereului inconjurat de preoti si diaconi. Arhiereul fiind cel ce frangea painea si binecuvanta paharul. Iar aceasta se savarsea dupa porunca data de Mantuitorul, la timpuri anumite si in locuri anumite.
Unirea aceasta indisolubila intre locas, comunitate si prezenta lui Hristos spre impartasirea credinciosilor, sau in general primirea harurilor si darurilor necreate, s-a pastrat pana azi, in mod nediminuat, in convingerea si practica Bisericii Ortodoxe.
E foarte probabil ca inca din primele secole crestine, in timpurile si locurile unde persecutia se domolea, apareau si locasuri de cult publice. Se stie ca astfel de sali publice de cult au aparut, inca de prin sec. II, in partile Siriei si in Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu acest nume ele au trecut la traco si daco-romanii increstinati din Peninsula Balcanica si din nordul Dunarii de Jos, la care acest nume s-a pastrat pana azi. Ele s-au putut pastra indeosebi la daco-romanii din nordul Dunarii, mai ales dupa retragerea autoritatilor romane si deci a incetarii persecutiei crestinilor din partea lor. Dar la daco-romanii crestini intelesul cuvantului locasuri, de sali publice, s-a modificat in intelesul de case ale imparatului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost influentata si de inceperea Liturghiei, foarte de timpuriu, cu cuvintele: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh". Prin aceasta, in sensul de locas al bisericii, s-a accentuat si mai mult legatura cu prezenta lui Dumnezeu in el, sau cu intalnirea credinciosilor de pe pamant cu Dumnezeu si cu sfintii in aceeasi imparatie a lui Dumnezeu, cu deosebire in Sfanta Liturghie. De, altfel, numele de imparat folosit pentru Dumnezeu, cu deosebire in locurile amintite, in numirea bisericii si in cuvintele incepatoare ale Liturghiei, a fost luat, impreuna cu alte elemente, de catre cultul crestin din cultul iudaic, la inceputul desprinderii lui de acela. Pentru Dumnezeu numirea aceasta o vedem aplicata inca la Sfantul Apostol Pa-vel, in contextul unei propozitii care suna aproape ca un imn liturgic. Caci numind pe Dumnezeu "imparatul impara-tilor". Sfantul Apostol Pavel termina zicand: "Caruia este cinstea si stapanirea vesnica. Amin" (I Tim. 6, 16). Avem aici se pare unul dintre imnele ce se rosteau in "biserici" inca in timpul apostolic. Dar numele de imparat se da lui Dumnezeu si in Apocalipsa, 15, 3.
Numele de "biserica" pastrat pana azi la poporul roman arata si el vechimea crestinismului sau. Cum am spus, in tot timpul de pana acum s-a pastrat in Ortodoxie sentimentul de sfintenie al locasului bisericesc, invatatura ca el e casa lui Dumnezeu si deci ca in el credinciosii se intalnesc cu Dumnezeu in mod deosebit si de aceea trebuie sa se intalneasca si ei toti pentru a primi puterea Lui si chiar Trupul si Sangele Iui Hristos in comun.
Definind locasul bisericesc, Sfantul Simeon Tesaloni-ceanul spune ca el este "casa lui Dumnezeu, ca, desi este alcatuita din lucruri neinsufletite, ea se sfinteste cu dumnezeiescul dar si cu rugaciunile preotesti si nu este ca celelalte case, ci este facuta pentru Dumnezeu si pe El il are locuitor si in ea este slava, puterea si darul Lui... Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casa, ci sfanta, ca una ce este sfintita de Sfantul Parinte, cu Preasfantul Fiu prin Duhul Sfant, fiind salas al Treimii". Sfintirea ei inseamna deci salasluirea lui Dumnezeu in ea, mai bine zis salaslui-rea lui Dumnezeu, Cel in Treime, de o fiinta si nedespartita. Patriarhul Gherman al Constantinopolului din sec. VIII spune: "Biserica este templul lui Dumnezeu, locasul sfant, casa a rugaciunii, mireasa lui Hristos, care cheama popoarele la pocainta si rugaciune". "Biserica este cerul pe pamant, in care locuieste Dumnezeul cel ceresc, inchipuind crucea si mormantul si invierea lui Hristos" (PQ 98, 384). "Biserica este casa dumnezeiasca, unde se savarseste jertfa vie, tainica in cele dinlauntru ale sfintelor, si sfanta pestera, unde e mormantul, si masa de suflet hranitoare si de viata facatoare" (PQ 98, 385).
Biserica intruneste in ea toate cele ceresti si cele pamantesti si prilejuieste continuarea lucrarii de mantuire a lui Hristos pana la sfarsitul timpului. De aceea, cine intra in biserica, sau trece prin fata ei se inchina, caci intra sau trece pe langa locul unde locuieste si lucreaza Sfanta Treime toate cele ale mantuirii si indum-nezeirii noastre invesnicite. Trecand prin fata bisericii, credinciosul stie ca trece prin fata lui Dumnezeu celui in Treime, din Care o Persoana s-a rastignit pentru noi. De aceea isi face semnul crucii, aducandu-si aminte atat de Sfanta Treime, cat si de jertfa lui Hristos si prin aceasta simtind asupra lui lucrarea Treimii si a lui Hristos cel rastignit pentru ei.
Faptul ca tot credinciosul stie ca in rugaciunea, si cu atat mai mult in Liturghia ce se savarseste in biserica, nu e activ numai el sau comunitatea credinciosilor, ci si Dumnezeu, ii da sentimentul de iesire din planul obisnuit al vietii, de inaltare, dar in acelasi timp si de micime in fata maretiei dumnezeiesti. Arhimandritul Vasileios, staretul manastirii Stavronichita de la Sfantul Munte Athos, scrie despre acest sentiment, trait in biserica in Liturghia savarsita in ea: "Ea aduna in sine la un loc toate in launtrul si in jurul nostru. Intrupeaza si aduce langa noi si in noi, prin cele ce le putem cunoaste si atinge, cele nevazute si ne-create. Transfigureaza si sfinteste cele vazute si neinsemnate, in ea traim intrepatrunderea (perihoreza) necreatului si al creatului, a vietii si a mortii, a miscarii si a stabilitatii, a tainicului si a rationalului, a minunii si a legii, a libertatii si a naturii. Cele nevazute se vad in mod nevazut. Cele de nespus se spun in mod negrait. Cele de neapropiat, cele de dincolo, se salasluiesc in noi. Si noi suntem ceva foarte mic, dar incapem in noi ceva nemarginit si de neajuns. Si cu cat inainteaza cineva de bunavoie in micime si se mistuie de micime, cu atat ii lumineaza slava neapropiata mai mult fiinta si il scoate din intuneric la lumina, cu atat cresc in fata lui mai mult cele necreate si se ivesc in el bucurii noi, nesfarsite. Pana la urma el nu stie daca cele nevazute nu sunt mai sensibile in el decat cele create, sau daca cele din urma nu sunt mai sfinte decat cele dintai".
Intr-un poem despre Sfanta Sofia din Edessa se zice: "E un lucru minunat ca, in micimea ei, biserica este asemenea unui cuprinzator univers... Cupola ei inaltata este asemenea cerului cerurilor... Ea se odihneste solid pe partea ei inferioara. Arcurile ei reprezinta cele patru laturi ale lumii". "Fiecare biserica este un centru cosmic... Biserica reproduce structura interna a universului; este Ierusalimul ceresc, care arata unirea cercului si a patratului (Apoc. 21, 16). Este corabia eshatologica, naosul (de la navis) peste care se inalta forma sferica a cupolei, sintetizand unirea cercului cu patratul, masura si cifrul ceresc al imparatiei".
Caci aceasta ii da masura, cu toata sugerarea infinitului. Iar "masura face orice lucru frumos", zice Sfantul Isaac Sirul. "Patratul sau cubul reprezinta neschimbabilitatea neclintita, stabilitatea proiectului realizat, si inlauntrul ei se efectueaza dinamismul circular al slujbelor". E miscarea in stabilitate a epectazelor de care a vorbit Sfantul Grigorie de Nyssa. "Dezvoltarea spatiului liturgic se face dupa un plan vertical: aceasta e directia rugaciunii simbolizata de ridicarea tamaiei..., aceasta e miscarea mainilor ridicate in rugaciune, miscarea epiclezei si a ridicarii darurilor".
Dar pastrarea aceasta a fiintei umane atat de firave si umplerea ei de marirea nemarginita a necreatului se explica prin faptul ca Dumnezeu este personal. Daca ar fi impersonal, ar strivi-o, o data ce e atat de mica. Iata de ce trairea sfinteniei lui Dumnezeu, patrunsa in toate ale bisericii, nu e o traire de care omul se simte inspaimantat, amenintat, strivit, ci este asemenea trairii unui copil la sanul parintesc, la sanul unui parinte a toate cuprinzator, insa si atotiubitor.
Poate ca tocmai slabirea sentimentului legaturii dintre sfintenia lui Dumnezeu si caracterul Lui personal si iubitor de oameni, sentiment trait in Ortodoxie, si inlocuirea acestui sentiment cu sentimentul de sacru trait in Occident ca ceva impersonal, a facut pe Rudolf Otto sa defineasca, in celebra sa carte Das Heilige (tradusa in limba franceza sub titlul Le sacre), acest sacru prin termeni impersonali, care indica o realitate producatoare a unor sentimente lipsite de iubire: "Das Numinose" (divinul de genul neutru, impersonal), "mysterium tremendum" (misterul care te face sa te cutremuri), "das ganz Andere" (ceea ce e cu totul altceva). Acest "sacru" e simtit ca o maretie coplesitoare, dar vaga, deoarece nu-si arata o vointa care se poate adapta binevoitor la putinta de comuniune cu faptura noastra; e ceva de care ti-e teama ca de o forta discretionara sau impersonala, de o natura nu numai cu totul altfel decat a noastra, ci si tulburatoare, amenintatoare pentru noi.
Acest sentiment al unei forte uriase, dar impersonale, il produce in bisericile apusene si cantarea orgii, in vreme ce in Rasaritul crestin cantarea care se face prin glasuri omenesti produce sentimentul pastrarii omului in fata lui Dumnezeu, sau al intrarii lui intr-o comuniune familiara cu Dumnezeu, Care e si El personal.
Urcusul spre Dumnezeu simbolizat sl ajutat sl prin arhitectura locasului bisericii ortodoxe
Poate ca in aceasta traire a sacrului la Rudolf Otto se simte si influenta conceptiei calvine despre Dumnezeu, Care a predestinat pe unii, - pe care credinciosul nu-i stie, deci poate ca se afla si el printre ei -, la vesnicele chinuri, fara nici un motiv rational si fara nici o mila. in orice caz, acest sentiment al sacrului in sensul a ceva ce inspaimanta are o paralela arhitectonica si in unghiurile intunecoase ale plafonului bisericilor gotice in care se ascunde Dumnezeu, sau in impodobirea peretilor exteriori ai lor cu chipuri monstruoase, care n-au in ele nici un sentiment omenesc. Acestea inchid pe om intr-o ordine imanenta creata, la discretia unor puteri neomenesti. Lucrul acesta il sugereaza si plafonul dreptunghiular al bisericilor de stil romanic, lipsit de prezenta misterului, a misterului binevoitor si luminos. Se arata in aceasta acea sustragere a lui Dumnezeu de la legatura cu creatura, de care vorbeste teologul catolic H. Muhlen.
In Rasarit, sentimentul sfinteniei, ca al unei insusiri personale de oameni iubitoare a lui Dumnezeu cel prea bun, ca al insusirii unei persoane desavarsite, are ca paralela arhitectonica bolta lor unica, bolta centrala, si alte bolti mai miei, care exprima o aplecare a lui Dumnezeu, la diferite nivele, cu o mare grija iubitoare, spre credinciosi. Se traieste, in aplecarea imbratisatoare a acestei - sau acestor -holli aplecarea lui Dumnezeu peste comunitatea din biserica, manifestand atat iubirea Lui, cat si vointa de a-i face pe membrii ei sa se stranga in iubirea, in imbratisarea Lui. Aceasta bolta aplecata indica nu "un transcendent (anonim) care coboara" (dupa expresia lui Lucian Blaga) ca sa devieze orice elan de inaltare a fapturii, ci pe Dumnezeu cel personal, Care imbratiseaza cu iubire comunitatea pentru a o atrage la viata Sa indumnezeind-o; o face sa se uneasca in El, Care o ocroteste ca Atottiitorul (Pantocratorul din varful cupolei centrale). Chiar bisericile moldovenesti, influentate de stilul gotic, au aplicat acestuia in interior una sau mai multe cupole. Cupola arcuita peste comunitatea credinciosilor reda faptul ca insusi Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer si ramane in continuare cu cei ce cred in El si formeaza trupul Lui, dar nu dintr-o necesitate interna, ci din iubire pentru noi oamenii si pentru a noas-tra mantuire, pe care o lucreaza in favoarea noastra cu deosebire in biserici.
Totusi noi trebuie sa inaintam spre El si prin eforturile noastre de curatire si prin rugaciunea intensificata continuu. E o inaintare in dublu inteles: atat prin inaltarea sufle-lului spre Hristos cel din varful boltii, cat si spre propasirea inlr-o viata tot mai curata si mai apropiata de El, Cel aflator pe altar. De aceea biserica are pe Hristos atat ca Pantocrator in varful cupolei din mijlocul bisericii, cat si ca jertfa vie, pe altarul spre care trebuie sa inaintam ca sa ne invrednicim la sfarsii ui Liturghiei de starea Lui de jertfa si de inviere. De aceea Liturghia e o miscare, in ambele sensuri, spre Hristos.
In vreme ce "Atotputernicul" Occidentului este distant si discretionar. Pantocratorul sau Atottiitorul Hristos e Dumnezeu cel apropiat si plin de grija pentru viata noastra, de Care vorbesc Apocalipsa (11, 17; 15, 3; 21, 22) si Sfintii Parinfi. Caci aceasta calitate se acorda cu calitatea Lui de jertfa pe altar. Si unde Dumnezeu este un Parinte sau un Frate apropiat, acolo si comunitatea se simte ca o familie, de care nu sunt straini nici ingerii, nici sfintii, ca membri sau ca frati nevazuti ai familiei vazute.
Aceasta nu inseamna ca Pantocratorul, Care coboara la noi si ne asculta cererile cu iubire de oameni, e total inteligibil, ca nu este plin de marire, ca nu ne inspira sentimentul de taina, ca nu e mai presus de intelegerea noastra in mod infinit. Dar taina Lui neinteleasa nu inseamna departare, raceala, separatie, ci e taina Celui ce a venit la noi si S-a jertfit. El nu Se sustrage noua in nemarginitul neinteles, cum zice catolicul H. Miihlen (entzieht Sich uns unbegrei-flich als Qrenzenlose). El e, cu nemarginirea Lui neinteleasa, aici, caci e o nemarginire plina de caldura iubirii, da-ruindu-ni-Se ca jertfa. E nemarginirea iubirii, e taina iubirii, nu taina distantei, a golului, a intunericului. E ceea ce este pentru copil taina parintelui care il tine cu putere, dar si plin de grija duioasa si delicata, in bratele lui. Desigur, aceasta apropiere si iubire o simt cei ce n-au constiinta incarcata de pacate si s-au hotarat pentru pocainta si pentru cererea iertarii Lui. nimeni din cei legati cu pofte si cu desfatari nu este vrednic sa vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, imparate al slavei" (Rugaciunea preotului din timpul cantarii heruvimice).
Aceasta taina negraita a Celui care, desi nemarginit in putere, totusi ne este apropiat prin iubire, o numeste Arhimandritul Vasileios "apofatismul liturgic", pe care-l vede exprimat in cantarea: "Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta, a Te binecuvanta, a Te lauda si a-Ti multumi Tie, a ne inchina Tie. Caci Tu esti Dumnezeul cel negrait, necuprins cu gandul, neinteles, pururea fiind si acelasi fiind".
Inca Sfantul Grigorie de Nazianz vedea in cupola bisericii in forma de octogon, zidite in amintirea tatalui sau, "o locuinta a luminii". "Pe cele opt coloane egal de lungi, naosul se intoarce in sine insusi. Prin cupola el lumineaza de sus, ca si cand ar fi cu adevarat o locuinta a luminii". Dumnezeu cel infinit e deosebit de lume, are viata in Sine, dar din El iradiaza lumina; El n-are nevoie sa iasa din El, o data ce e infinit in Sine. Daca totusi iese, o face din iubire fata de noi. Lumina Lui care ni se arata e o lumina a iubirii, i.iic, da un sens vietii noastre si intregii existente.
"Inca basilica timpurie era intr-un anumit mod chipul cerului, desigur mai putin prin imitare (a cerului cosmic), cat prin redarea sensibila, in calitate de casa, a sfintei comunitati (numita ecclesia), ca proprietate a lui Hristos, Ba-sileul, si ca sala de tron a lui Dumnezeu". Dar mai ales Sfanta Sofia, cladita din porunca lui Justinian, a devenit un model ideal al bisericilor bizantine ulterioare, "cu bolta ei larga, plutind peste cununa de ferestre ca o imitare a cerului si cu tot spatiul ei vazut ca un cosmos dominat de cer sl oranduit ierarhic, care face din liturghie o participare prin imitare, sau o participare directa la liturghia cereasca a ingerilor".
Simbolica cerului si a luminii se face simtita coplesitor in arhitectura bisericii Sfanta Sofia. Procopie o descrie, in carteasa despre cladirile lui Justinian, in modul urmator:
"Uriasa cupola rotunda ofera o privire deosebit de frumoasa. Ea nu pare asezata pe o baza ferma, ci acopera spatiul atarnand de un lant". "Ea e plina de lumina si de stralucirea soarelui; s-ar putea spune ca spatiul nu e limitat din afara prin lumina solara, ci are stralucirea din ea insasi, atata lumina coplesitoare e revarsata in cuprinsul bisericii". Dumnezeu a devenit interior bisericii, nu se mai simte ca dincolo de ea. "Rugatorul, al carui duh se ridica in inaltimile ceresti, stie ca Dumnezeu nu e departe, ci ca are bunavoirea sa Se afle in acest loc pentru ca El insusi l-a ales".
In arhitectura aceasta a bisericii se arata ca biserica Fiind "cerul pe pamant", "scopul ei nu e sa fuga din lume (ci sa coboare in ea). Dumnezeu o tine legata de Sine, pana cand va face prin ea toata creatiunea cer". Bolta arcuita peste comunitate, peste lume, avand pe Hristos Atottiitorul in centrul ei cel mai inalt, ne arata pe Dumnezeu la suprema inaltime, dar privind spre noi si imbratisandu-ne parinteste si atragandu-ne in Sine ca in Unul suprem in Care ne putem uni toti si putem avea totul.
"Catedralele de odinioara erau incarcate de o foita si de o intensitate supranaturale; dinamismul lor taie si azi rasuflarea... in gotic verticalele si masa de pietre se arunca violent spre infinit si trag dupa ele spiritul omului. Din contra, in Sfanta Sofia totul se ordoneaza in jurul unei axe centrale, incoronata de majestatea unei cupole, si exprima frumusetea intr-un mod mai esoteric (mai launtric), venind dintr-o adancime tainica si dintr-o inaltime nelimitata care, coborand peste om, il umple de o pace transcendenta...
Prin liniile ei, cupola traduce miscarea coboratoare a iubirii dumnezeiesti; sfericitatea ei reuneste pe toti oamenii in slnaxa (adunare liturgica), in trupul lui Hristos. Sub cupola noi ne simtim protejati, scapati de angoasa pascaliana a spatiilor infinite". Cupola ne sugereaza o infinitate a inimii iubitoare, nu a inaltimilor exterioare, reci si fara sfarsit.
Dumnezeu care ne priveste si ne imbratiseaza din cupola e deasupra tuturor, dar le cuprinde pe toate si Se afla in toate cu iubire personala. E aproape de toate, si totusi mai presus de toate. E deasupra tuturor, dar nu rupt de ele, nu inchis in Sine, ci cuprinzandu-le si ocrotindu-le si ca-lauzindu-le pe toate. E familiar si infinit in taina Lui. E taina care ne inconjoara si ne sustine, nu taina ascunsa de noi. nu-L banuim ca este undeva, ci ii simtim imbratisarea aci. E taina vazuta si simtita, taina pe care o vedem cum ne sustine, nu o taina banuita. E taina iubita, nu taina temuta.
H. J. Schulz, care a folosit citatele de mai sus din Pro-copie, rezuma ideile lor in aceste trei impresii: "Cupola nu pare sa apartina materiei impovaratoare pamantesti, ci pare ca sta in directa legatura cu cerul, a carui copie este precum cerul cosmic, asa este si cupola izvorul si lacasul luminii care se revarsa de acolo peste naos si, ridicandu-se, ridica totodata si duhul rugatorului in inaltimea cereasca... Lumina ce se coboara inlauntrul bisericii de la o treapta la alta este o imitare a luminarii harului, care dupa Dionisie se impartaseste, prin mijlocirea ierarhiilor ingeresti, treptelor bisericesti".
Wulff observa ca, pe cand basilicile romanice ne condur prin sala lor larga spre locul din fund, iar prin plafonul lor pliit impiedica orice inaltare a privirii dincolo de lume (erau cladiri influentate de salile necrestine romane), iar domurile gotice ne cheama si inainte, dar ne atrag privirea si spre o inaltime care nu-si poate gasi o odihna in transcendent, bisericile cu cupola, in stilul bizantin, ne permit si inaintarea spre iiristos, dar si inaltarea de pe acum spre cer, insa spre un cer care ne si imbratiseaza si din care iradiaza lumina la nesfarsit. Wulff, dupa ce citeaza din Sfantul Grigorie de Nazianz si din Procopie, citeaza si din Ekfrasis a lui Fotie despre biserica fiea, din palatul imparatesc din Constantinopol: "indata ce s-a rupt cineva de pridvor si a intrat in naos, de ce farmec si totodata de ce emotie si uimire e umplut! E ca si cand a intrat in cer, fara ca cineva sa-i fi pus vreo piedica, si e invaluit din toate partile de frumusetile de multe feluri, ca de stele". Prin stele intelege icoanele. Fotie vorbeste mai mult de experienta miscarii decat de a repaosului. Dar de a unei miscari in plinatatea aceluiasi infinit. Pare ca totul se afla in miscare.
Naosul pare a se invarti de jur imprejur. E experienta aceleiasi plinatati, unitare si multiple, care e sugerata si de icoane, si e traita si in Liturghie, in care acelasi Hristos-Dumnezeu ni Se daruieste mereu in alte si alte feluri, dar intreg, cu toata plinatatea vietii si actelor mantuitoare. Nu se asteapta experienta plenitudinii numai in viitorul esha-tologic, sau nu e banuita numai ca ascunzandu-se intr-o inaltime de neajuns in viata aceasta. Aceasta ar slabi efectul si simtirea intruparii lui Hristos si a invierii Lui, sau L-ar socoti cu totul inaltat de la noi dupa ce a platit pentru pacatele noastre, cum se intampla in Occident. In Ortodoxie se traieste convingerea si simtirea ca El continua sa fie cu noi si sa lucreze asupra noastra prin Duhul Sau cel Sfant. insusi Wulff incheie articolul sau cu cuvintele: Aceste biserici ni se adreseaza "cu graiul unei conceptii care se intemeiaza pe credinta in intruparea lui Dumnezeu si intr-un plan de mantuire neclintit".
De multe ori pe langa bolta centrala mai sunt cum am spus, si alte bolti; ele sunt coborari mai apropiate de noi ale lui Dumnezeu prin fapte legate de intruparea Fiului Sau. Evdokimov vede in ele si simboluri ale lumanarilor si rugaciunilor inaltate spre cer: "Bisericile cu plan central, uneori adevarate turnuri, cu cupolele lor, peste care straluceste aurul, evoca lumanarile de Paste si Invierea". "O biserica cu mai multe cupole e ca un candelabru arzand in flacari".
In afara de bolta centrala sau de celelalte bolti, orice biserica, inclusiv cele din Occident, au la capatul dinspre Rasarit spatiul altarului, aproape la toate, curbat. Aceasta arata comunitatea orientata spre unirea cu Dumnezeu, originea tuturor, in care-si gasesc toate odihna si mantui-rea. In Orient acest inteles e accentuat prin faptul ca acest loc a inceput sa fie despartit, dupa cate stim incepand cu Sfanta Sofia a lui Justinian, sugerand misterul dumneze-iesc spre care inainteaza poporul credincios.
Schulz vede in aceasta despartire numai despartirea dintre popor si ierarhie, conform viziunii lui Dionisie Areopagitul, inteleasa de Schulz intr-un sens rigid, nedinamic.
Din faptul ca prin usile altarului ce se deschid adeseori se vad licarind dintr-un plan de taina razele luminilor de pe Sfanta Masa, arata ca in aceasta despartire avem mai mult o ilustrare a deosebirii intre fiinta dumnezeiasca incomuni cabila si energiile ei ce iradiaza si lucreaza in creatie. Iar in faptul ca preotul iese adeseori in naos si e inconjurat de popor si atins de el in modul cel mai familiar, arata ca accentul nu se pune pe o inaltare autoritara a preotului peste popor, ci pe misterul transcendentei lui Dumnezeu, Care. totusi Se coboara, plin de iubire, in mijlocul poporu lui. Nu e in bisericile ortodoxe distanta mare intre poporul credincios si locul unde stau preotii in jurul Sfintei Mese, cum e in Occident, fapt care sugereaza un Dumnezeu accesibil speculatiei rationale, dar necomunicandu-se prin energiile Sale.
P. Evdokimov refera despartirea altarului de naos prin iconostas, dar in comunicare cu credinciosii prin usi, mai mult la Hristos inaltat de la noi, dar si comunicand cu noi. Hu-L putem intelege pe Hristos, dar experiem iubirea Lui, pentru ca ii traim binefacerile.
Se mai poate spune ca despartirea altarului de naos prin iconostas arata ca viata de pe pamant a membrilor Bisericii este deosebita de viata din imparatia cereasca, dar e orientata spre ea. Tiu avem aici cetate statatoare, ci pasim spre cea viitoare, fara a ajunge la ea inainte de moarte. Aceasta impreuna calatorie a credinciosilor isi ia puterea si se arata mai ales prin sinaxa euharistica. Dumnezeiasca Euharistie este pentru Sfintii Parinti un sfant "synodos", - o impreuna calatorie a celor de pe pamant spre cer, sau a oamenilor spre ingeri, a lumii vazute spre cea nevazuta"30. Dar e in acelasi timp si o anumita intalnire intre cele de pe pamant si cele din cer, care trebuie sa sporeasca neincetat.
"Acest perete transparent, acest perete in fata rugaciunii, primeste si amplifica rugaciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii, si acopera-ne cu harul Tau" ...Sub impulsul acestei rugaciuni, poarta imparateasca se deschide larg, ca sa putem vedea cerul. Comentariile liturgice explica simbolismul usii ca chip al lui Hristos "prin care veti vedea cerul deschis" (Ioan 1, 51). insusi Hristos a spus: "Eu sunt usa" (Ioan 10, 7, 9)".
Dar simbolismul iconostasului duce si mai departe. Hristos, usa, introduce la El, usa imparateasca se deschide spre altar, locul inalt al lucrarii lui Dumnezeu si centrul imprejurul caruia se desfasoara lucrarea sfanta a Liturghiei, "cerul unde se misca Dumnezeu Cel intreit, coborat pe pamant' (Sfantul Qherman, PQ 98, 384). De pe altar iradiaza iubirea nesfarsita a lui Hristos cel rastignit, deosebita de toate iubirile de aici, iubire pe care o asteptam ca sa putem avea viata vesnica in El. Nicolae Cabasila zice: "Sufletul omenesc are o sete infinita. Ochiul a fost creat pentru lumina, urechea pentru sunete, orice lucru pentru tinta lui, iar dorinta omului, pentru a se misca spre Hristos" (la P. Evdokimov, op. cit, p. 134). Origen atribuie lui Hristos acest agraphon (cuvant nescris in Evanghelii): "Cine e aproape de Mine, e aproape de foc". "Acest cuvant nu e oare o ilustrare a interiorizarii mistice a "usii", care se deschide spre inima lui Dumnezeu?". Si Evdokimov da acest cuvant al lui S. Bulgakov, prin care acela isi descrie expe-rienta hirotoniei: "Toata hirotonia a fost un fulger de lumina. Cel mai tulburator moment a fost prima trecere prin usa imparateasca, indreptandu-ma spre altar. Treceam lite-ralmente peretele focului arzator, luminator, reinnoitor. Am intrat in alt eon, am intrat in imparatie". Am vazut ca si Sfantul Marcu Ascetul spune ca Hristos arde gandurile ce I le oferim Lui pe altarul inimii. Omul care simte apropierea lui Hristos, il traieste ca foc nu numai pe altarul locasului bisericesc, ci si pe altarul bisericii fiintei sale.
In orice caz, si in Occident si in Orient aceasta orientare a spatiului liturgic spre Rasarit arata caracterul de calatorie a vietii pamantesti spre intalnirea eshatologica in Dumnezeu. Biserica Ortodoxa, avand, pe langa aceasta orientare spre altarul curbat la rasarit, si una spre bolta centrala sau spre celelalte bolti, arata din nou ca inca din viata pamanteasca avem cu noi in parte pe Hristos-Pantocratorul drept calauzitor si sustinator, dar si ca o pregustare a unirii depline cu El in viata viitoare. E o credinta care s-a pierdut in arhitectura ocidentala pentru ca s-a pierdut in teologia de acolo, mai ales in cea protestanta. Un pas mai departe spre dezbracarea locasurilor bisericesti din Occident de aceasta semnificatie este faptul de a fi inceput sa se aseze in ele altarul in mijlocul comunitatii, eliminandu-se orice sentiment de taina si inchizandu-se comunitatea cu totul in imanent.
Despre orientarea bisericilor din Moldova spre rasarit caracteristica comuna in general pana de curand si tuturor bisericilor din Occident, Wilhelm Nyssen spune: "Bisericile din Moldova sunt biserici care sugereaza viata viitoare. Ele cheama la o calatorie de la Apus spre Rasarit; deci exact contrar cupolei bizantine obisnuite (noi credem ca nu contrar, ci in combinatie), care e asezata in centru chiar si la bisericile mici". "Orientarea axiala a spatiului de la Apus spre Rasarit e comuna bisericilor din Moldova si multor biserici din tarile balcanice, dar se ghiceste in ele mai curand o amintire a constructiilor celor mai timpurii aparute in timpul migratiilor popoarelor nordice, mai ales a cladirilor vizigote pastrate in Spania sau in arhitectura de lemn a Nordului". Pe langa aceasta, se mai stie ca aceste cladiri duc gandul la corabiile ce plutesc prin suvoiul timpului si se indreapta spre limanul vietii de dincolo. "Un exemplu important pentru impresia unei corabii e biserica manastirii Dragomirna, dar si a Moldovitei si a Sucevitei". Absidele laterale de langa altar, proprii celor mai multe biserici ortodoxe, dau credinciosilor sau comunitatii liturgice convingerea ca se afla adunati in interiorul crucii lui Hristos, sau incorporati in Hristos cel rastignit, inaintand prin El spre invierea cu El. Caci daca e adevarat ca Biserica sau comunitatea e trupul lui Hristos, ea e trupul lui Hristos cel rastignit, facand impreuna cu El drumul spre starea Lui inviata.
Aceasta ar corespunde cu faptul ca in centrul Liturghiei, sau al evenimentului fundamental al Liturghiei ce se savarseste in biserica, sta impartasirea de Hristos cel rastignit, de Hristos ca jertfa, precum si cu faptul ca El ramane pe altar permanent cu Trupul si Sangele Lui. Arhimandritul Vasilelos de la Sfantul Munte spune, de aceea, pe drept cuvant, ca "nevazuta prezenta a lui Hristos lumineaza si descopera toate "in biserica". In legatura cu aceasta mentionam ca locasul bisericii si forma ei, sau vasele si cele ce se savar-sise in ea nu sunt simple simboluri, in sensul de chipuri ale unor actiuni spirituale despartite de ele, ci mijloace sensibile prin care se produc acele lucrari, fiind pline de ele, strabatute de ele. Pe masura ce un credincios inainteaza in viata duhovniceasca, el experiaza faptul ca aflandu-se in biserica se afla in interiorul crucii lui Hristos, sau al lui Hristos cel jertfit care ne imbratiseaza pe toti, sau al Iul Hristos care, desi e inviat, face mereu pentru noi drumul Jertfei sau al crucii spre inviere; sau ca face sub conducerea lui Hristos-Pantocratorul drumul spre deplina unire cu El in Euharistie si in viata viitoare, dar nu fara cruce cat suntem in viata pamanteasca.
Cel care a explicat in modul cel mai profund sensul bisericii realizat arhitectonic in Sfanta Sofia, pe de o parte ca un cosmos unificat in parte cu Dumnezeu, pe de alta inaintam! spre deplina unificare in Hristos sub conducerea Lui, a fost Sfantul Maxim Marturisitorul.
Pe cand bisericile apusene sugereaza inaintarea spre Dumnezeu a unei comunitati neinteresate de transfigura-rea creatiei cosmice, bolta bisericilor rasaritene cu Pantocratorul in varful ei cheama comunitatea si pe fiecare credincios, considerat si el ca biserica miscatoare, la o preocuparer fata de creatia intreaga. Avand pe Hristos ca Pantocrator in ea, biserica este in acelasi timp "chipul" lui Dumnezeu cel lucrator in lume pentru readunarea ei in El.
Astfel Hristos nu implineste prin Biserica o lucrare despartita de cea pe care o implineste ca Pantocrator in lume, ci Se preocupa si de lume, pornind de la un cerc mic de oameni, cu intentia de a intinde lucrarea Sa desavarsitoare asupra intregii creatii.
Dar, desigur, in intelegerea Bisericii ca chip al cosmosului sub grija Pantocratorului, sau ca tinzand sa se extinda asupra creatiei si sa o cuprinda, e implicata vointa crestinilor care participa la Liturghia din biserica, de a duce cu ei, in viafa din afara ei, duhul unirii cu Dumnezeu si al unirii lor in El. Ei merg ca biserici personale in mijlocul lumii din afara. "Ca ortodocsi, cand vorbim de viata liturgica nu intelegem daruirea noastra liturgica de cateva ore in biserica, ci toata viata noastra, care, pornind de la actele liturgice din biserica, devine liturgica si inchinata lui Dumnezeu. Crestinul ortodox nu este schizofrenic. Nu traieste inlaun-trul bisericii o viata liturgica, si in afara bisericii o viata neliturgica. Traieste, pe cat e cu putinta, mai multe ore in biserica (la Liturghie, la Sfintele slujbe), ca sa poata trai in afara de biserica, dupa putinta, mai aproape de duhul, de atmosfera si de indrumarile morale ale dumnezeiestii Liturghii". Credinciosul nu trebuie sa promita in van la Sfanta Liturghie: "Si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
Daca prin Biserica creati unea inainteaza spre unitatea dintre partea ei sensibila si inteligibila si a acestora in Dumnezeu, omul inainteaza spre unificarea intre trupul si sufletul lui si a amandurora in Dumnezeu, dar nu fara lucrarea lui asupra creatiei. Legatura intre partile creatiei si ale omului va dura si va progresa - in cei ce vor voi - pana cand Ratiunea suprema cea una care le leaga le va face sa se implineasca printr-o legatura mai misterioasa in lumea viitoare. Atunci cosmosul lucrurilor vizibile va muri asemenea trupului omenesc si va invia reinnoit din starea lui imbatranita, cum va invia si omul ca o parte a intregului, ca o lume mica impreuna cu lumea mare. Legatura noua care se va restaura atunci intre toate nu se va mai altera in veci. Aceasta legatura va fi sustinuta de puterea dumnezeiasca ce se va arata in toate intr-un mod clar si deplin eficient. Ea va face, prin unirea deplin realizata a sufletului cu trupul si a lucrurilor sensibile cu realitatile inteligibile, ca prin toate sa se vada Dumnezeu. Caci toate vor fi coplesite de Dumnezeu, Care e prin excelenta Duh.
Sfantul Simeon Tesaloniceanul va relua si va imbogati ideile lui Dionisie Areopagitul, Procopie si ale Sfantului Maxim Marturisitorul, aratand ca aceasta intelegere a locasului bisericesc nu e legata de un timp, ci are o valabilitate permanenta. El spune: "Biserica fiind indoita prin cele de nepatruns (altarul) si prin cele din afara, inchipuieste pe insusi Hristos, Care este indoit, Dumnezeu si om, dupa o parte vazut, si dupa alta nevazut. De asemenea inchipuieste pe om care este din trup si suflet. inchipuieste si taina Sfintei Treimi, Care este neapropiata cu fiinta si cunoscuta in pronia si in lucrarile Ei (energiile necreate). Mai inchipuieste si insasi lumea aceasta: cerul, prin Sfantul Altar, iar cele de pe pamant, prin naos. Dupa alt inteles, toata dumnezeiasca biserica se arata intreita: pridvorul, naosul si altarul, ceea ce inchipuieste Treimea, si cetele cele de sus cu ordinea lor intreita, si grupurile dreptcredinciosilor, care au o intreita impartire: a celor hirotoniti, a credinciosilor -celor pe drum spre desavarsire si a celor in stare de pocainta; la fel, cele de pe pamant, din cer si mai presus de ceruri. Caci pridvorul inchipuieste cele de pe pamant, naosul cerul, iar Sfantul Altar, cele mai presus de ceruri".
Aceste intelesuri ale locasului bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzandu-se toate unele in celelalte. Sfanta Treime nu e despartita de lumea ingereasca, de cea pamanteasca si de om, ci Ea se afla in toate, si toate in Ea. Credinciosii sunt uniti intre ei si cu creatiunea cosmica si cu cea ingereasca si cu Treimea, numai pacatosul e despartit cu voia de toate. Credinciosul e unit cu toate.
Arhimandritul Vasileios spune: "Biserica cunoaste si cuprinde toate prin Dumnezeu. Are pe cel Unul, pe Cel care prin cuprinderea cea dupa cauza le stie si le tine la un loc si Ie are pe toate. in organismul ei de chip al lui Dumnezeu, cunoaste in sine pe Dumnezeu, toata creatia si trebuintele ei si myioceste harul de viata facator. Dar si omul cunoscand in biserica cu adevarat sinea sa, ca chip al lui Dumnezeu, cunoaste toate. Intra in relatie ontologica si in atingere nemijlocita cu ele". "Celui ce se cunoaste pe sine, i se da cunostinta tuturor. Caci cunoasterea de sine e plenitudinea cunostintei tuturor. in vremea in care imparateste in vietuirea ta smerenia, se va supune fie sufletul tau si impreuna cu el fi se vor supune toate" (Avva Isaac, Cuv. 15). "De va cuprinde cineva pe Unul, atunci va cuprinde toate. Sau se va instraina de toate, parasind tendinta de a cunoaste dupa trup si de a aduna, de a strabate si de a cuceri toate pentru sine insusi".
Daca Hristos cuprinde totul in Sine inca din pantecele sau din bratele Maicii Sale, cu atat mai mult cuprinde totul din locasul bisericesc, iar cei uniti cu El cuprind si ei toate, sau sunt uniti cu toate. De aceea, oricat de mica ar fi biserica, avand pe Atottiitorul in ea cuprinde virtual si in tendinta totul: "Si in timp ce locuia in sanul Maicii Sale, locuiau in sanul Lui toate fapturile". "El era intreg in trupul Maicii Sale si totodata intreg in toate". Purtandu-L pe El, Maica lui purta toate. Asa poarta toate in sine credinciosul si biserica ce-L cuprinde pe El.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.