Materia cultica si semnificatia ei simbolico-mistica

Materia cultica si semnificatia ei simbolico-mistica Mareste imaginea.


Materia cultica utilizata in cadrul oficierii serviciilor liturgice si semnificatia ei simbolico-mistica

Sfanta noastra Biserica Ortodoxa a fost totdeauna conservatoare si fidela traditiilor religioase si practicilor ei de cult provenite de la Mantuitorul si Sfintii Apostoli si ulterior imbogatite si adaptate de Sfintii Parinti spre statornica lor indeplinire, in vederea satisfacerii nevoilor religios-morale ale obstii credinciosilor si a promovarii vietii lor duhovnicesti.

Prin cult, Biserica da expresie sentimentelor si ideilor religioase ale credinciosilor si raspunde nevoilor lor sufletesti. Prin mijlocirea cultului divin, ea "revarsa asupra noastra harurile Sfantului Duh, ne transmite cele mai subtile invataturi dogmatice si ne invata sa cinstim pe Dumnezeu cu cinstirea pe care o savarseau cei mai mari sfinti ai lui Dumnezeu".

Toata gama variata a actelor si formelor de cult tind spre realizarea acestui scop. O alta forma de exteriorizare a fondului sufletesc o constituie materia cultica. Sfintita si binecuvantata prin rugaciune de catre un episcop sau preot, aceasta materie indeplineste un dublu rol. In primul rand ea serveste ca mijloc sau instrument de transmitere a puterii supranaturale, fiind purtatoare de har, iar in al doilea rand, reprezinta un semn simbolic in raport cu adevarurile dumnezeiesti pe care Biserica le zugraveste in chip figurat si le intipareste in mintea credinciosilor. Firea umana nu poate intui si asimila o idee sau un adevar de credinta fara a le exemplifica in forme si formule concrete. Din acest motiv, "cultul nostru are nevoie de obiecte sensibile care sa sprijine credinta noastra, sa destepte dragostea noastra, sa nutreasca nadejdea noastra, sa stimuleze atentia noastra si sa ne uneasca pe toti in acelasi cuget si in aceeasi simtire a dragostei crestinesti". Aceasta functie simbolico-educativa este secundara, deoarece scopul principal al intrebuintarii materiei cultice (a apei, vinului, untdelemnului, Sfantului Mir) este in primul rand cel sacramental, de impartasire a puterii sfinti-toare, a harului si binecuvantarii lui Dumnezeu.

Numai doua dintre materii si anume, tamaia folosita la cadiri si ceara utilizata la lumanari au o destinatie aparte, tinand mai mult de functia latreutica si didactico-educativa a cultului, decat de cea harismatica. Biserica a intrebuintat, intotdeauna in slujbele ei de cult, lumanari confectionate din ceara, fiindca "ceara se culege de albina din cele mai curate si binemirositoare flori, iar albina era considerata de cei vechi, tipul virginitatii. De aceea, ceara simbolizeaza trupul lui Hristos, fructul corpului Sfintei Maria, virginei celei pline de mireasma tuturor virtutilor".

Deci, cu exceptia acestor doua elemente naturale (tamaia si ceara), toate celelalte materii cultice care intra in componenta ritualului Sfintelor Taine si ierurgii servesc in primul rand ca instrumente si mijloace purtatoare si transmitatoare de putere supranaturala, iar pe plan secundar, ele indeplinesc si rolul de indicator de semnificatii simbolice, de exemplu: apa de la Botez inseamna curatire, Sfantul Mir, in a doua Taina a Bisericii ce se administreaza dupa Botez, inseamna sfintire si intarire, untdelemnul de la Sfantul Maslu simbolizeaza tamaduirea trupului si curatirea sufletului.

Prin urmare, functia propriu-zisa a materiei Tainelor nu este in esenta aceea de a preinchipui (ceea ce presupune lipsa celui "preinchipuit"), ci de a descoperi si a face partas cu cel descoperit, pentru ca, in ritul liturgic, actele de cult si simbolurile nu sunt simple inchipuiri analogice ale realitatii dumnezeiesti, ci impartasiri efective ale acestei realitati.

Biserica a respins conceptia pagana ca materia este rea in sine si invatatura crestina nu a facut niciodata disociere intre spirit si materie. Toata lumea materiala a fost zidita de Dumnezeu spre folosul omului si fiecare particica din materie apartine Lui (Fac. IX, 2-3). Dupa incheierea actului creator al universului, "a privit Dumnezeu toate cate afacut si, iata, erau bune foarte" (Fac. I, 31). Caderea in pacat a protoparintilor a atras dupa sine atat pervertirea firii umane cat si distrugerea armoniei si frumusetii sadite de Dumnezeu in firea inconjuratoare. Sfantul Apostol Pavel spune ca "faptura a fost supusa desertaciunii - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nadejde" (Rom. VIII, 20), insa tot el marturiseste ca aceasta faptura "se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu " (Rom. VIII, 21). Acest lucru s-a realizat prin intruparea Mantuitorului, temeiul indumnezeitii noastre dupa har si a restaurarii obiective a intregii creatii. Unirea lui Dumnezeu cu creatura este taina atotcuprinzatoare a mantuirii noastre. Modelul mantuirii divine este Dumnezeu-Omul: "Si Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi" (Ioan I, 14). Deci, Dumnezeu isi asuma existenta materiala cu scopul de a o duce la Dumnezeu. La intruparea Sa din Prea Curata Fecioara, Mantuitorul primeste in unitatea ipostasului Sau trup material asemenea noua, la Botezul Sau in apa Iordanului Se atinge de firea apelor pentru a sfinti intreaga zidire iar pe orbul din nastere il vindeca prin intermediul materiei. Prin intruparea si lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, natura a redobandit, concomitent cu omul, posibilitatea de a fi restabilita in curatia, integritatea, armonia si frumusetea ei originara, si, din acest moment, creatia intreaga si-a recapatat destinul ei firesc de a se sfinti si desavarsi in drumul ei ascendent spre perfectiune, spre starea in care "Dumnezeu va fi totul in toate" (I Cor. XV, 28), caci "asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru III, 13).

Aceasta este vocatia omului si a lumii empirice conceputa de Dumnezeu ca o combinatie minunata de spirit si materie. "Perspectiva reala, scopul real pentru lume, este acela ca toata materia sa sa fie spiritualizata, adica sa capete un sens spiritual, si tot ceea ce este spiritual sa fie in trupare". In acest proces al trasfigurarii si spiritualizarii intregii creatii prin lucrarea Sfantului Duh este implicat in mod inevitabil si omul, cand prin modul sau de vietuire, exercita o influenta nociva sau binefacatoare asupra mediului si in primul rand asupra lui insusi. Trupul sau material este "ca o haina si ca o imbracaminte a sufletului. Daca trupul va fi dat de suflet desfranarii, ajunge necurat. Dar daca va locui impreuna cu un suflet sfant ajunge templu al Duhului Sfant". Marea tragedie consta in faptul ca omul in loc sa devina stapanul materiei si sa o aduca lui Dumnezeu patrunsa de spirit, a devenit sclavul ei. In calitatea sa de veriga de legatura intre lumea materiala si cea spirituala, omul devine agent voit al lucrarii lui Dumnezeu asupra creatiei, in vederea transfigurarii si purificarii ei. Insa Omul care a devenit prin excelenta mediul puterii sfintitoare a lui Dumnezeu asupra materiei si asupra celorlalti oameni este Hristos. Din Hristos se extinde in fiecare Sfanta Taina, puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin cuvant, gesturi rituale si materie. "Pe acest mister al mantuirii prin Hristos, a primit Biserica sarcina sa-l reprezinte si sa-l reproduca in cultul sau, pentru ca sa se mijloceasca in chip mistic si real mantuirea tuturor oamenilor, care, pana la sfarsitul veacurilor, vor sa se alature la el prin credinta si prin viata lor".

Asa se explica faptul de ce Sfintele Taine au o parte vazuta si una nevazuta, constand din elemente materiale si spirituale. Materia intrebuintata in ritul Tainelor (apa, vinul, painea si untdelemnul) devine strabatuta de puterea suprasensibila (energie divina) in urma rostirii rugaciunii de invocare a Sfantului Duh asupra ei. Prin materiile folosite in Taine, Hristos patrunde cu Trupul Sau, sau cu energia trupului Sau curat, in trupul nostru, ca sa puna si in trupul nostru inceputul sfintirii, care se infaptuieste treptat si ca urmare a stradaniilor duhovnicesti depuse de primitorii Tainelor. Prin lucrarile ei sfintitoare, Biserica ne apare ca un "laborator" prin care materia firii inconjuratoare impreuna cu omul se purifica de zgura pacatului, se reinnoieste si se spiritualizeaza prin revarsarea energiilor divine necreate.

Prin Biserica - imparatia harului divin - Duhul Sfant lucreaza sfintirea -intregii fapturi. Ea se roaga pentru sfintirea lumii materiale in folosul omului: "Pentru buna intocmire a vazduhului, pentru imbelsugarea roadelor pamantului...". Duhul Sfant, "Datatorul de viata" este invocat in slujba Aghesmei sa sfinteasca apa, sa o elibereze de puterea celui rau si "sa-i dea harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului". "Apa obisnuita, daca primeste invocarea Sfantului Duh si a lui Hristos si a Tatalui, capata putere de sfintire". Prin aceasta daruire de har si lumina, natura intreaga devine "izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca", pentru ca apa sfintita patrunde si invioreaza intreaga faptura. Prin stropirea cu apa sfintita, toate elementele naturii (cu care omul vine in atingere) se binecuvanteaza: florile, fructele, iarba campului, tarinile, livezile si lanurile din care omul isi procura hrana, roadele pamantului, casele si lucrurile din ele si tot ceea ce este util si de trebuinta vietii omului. Sfanta noastra Biserica a randuit rugaciuni de sfintire si binecuvantare a tuturor acestor lucruri materiale, pe temeiul actelor savarsite de Mantuitorul, Care, in timpul activitatii Sale mesianice a binecuvantat painea, vinul, apa, holdele etc.

In cele ce urmeaza vom vorbi numai despre materiile intrebuintate exclusiv la oficierea serviciilor divine si despre insemnatatea lor in cult si in viata crestina.

1) Painea are o intrebuintare frecventa in cultul divin public ortodox, fiind folosita ca materie de baza la savarsirea Sfintei Euharistii in cadrul Sfintei Liturghii, precum si la oficierea altor slujbe bisericesti cum ar fi Litia si parastasul.

Originea intrebuintarii painii in cadrul serviciului religios dateaza inca de la inceputurile omenirii. in istoria sfanta a Vechiului Testament se spune ca Melchisedec, regele Salemului, care era preot al Dumnezeului Celui Preainalt (Fac. XIV, 18) si prototip al Mantuitorului, i-a adus lui Avraam, ca ofranda de multumire, paine si vin, apoi le-a binecuvantat. Dumnezeu ii da dispozitie lui Moise sa puna pe masa la altar "painile punerii inainte" (Ies. XIV, 30), iar lui Aaron ii porunceste "sa aduca jertfa prinosului de paine din aluaturi coapte in cuptor" si anume "paini de faina buna de grau" (Lev. II, 4). "Painea coapta prin foc arata cum ca Dumnezeu fiind, cu totul S-a unit cu noi si ne-a dat noua din puterea Lui si din lucrarea Lui", spune un mare talcuitor al cultului ortodox. Cu acest inteles a intrat painea si in Uzul cultului divin (al Noului Testament), primind o conotatie strict legata de intruparea si activitatea Mantuitorului.

Deoarece painea este alimentul nutritiv indispensabil intretinerii vietii pamantesti, Mantuitorul ne-a aratat ca pentru dobandirea vietii celei vesnice trebuie in mod indispensabil sa ne unim cu El, "painea cea vie, care S-a pogorat din cer" si care "da viata lumii" (Ioan VI, 51). Asa cum painea este absolut necesara pentru viata trupului, tot asa de importanta si necesara pentru viata sufletului este "painea cea cereasca si paharul vietii", adica Sfanta Euharistie prin care ne unim realmente cu El, caci "Sfantul Trup al lui Hristos face vii sau da viata celor in care vine si ii sustine spre nestricaciune, unindu-Se cu trupurile noastre", spune un Sfant Parinte al Bisericii.

In discursul sau euharistie cu prilejul inmultirii celor cinci paini in pustie (Matei XIV, 15-23; Ioan VI, 1-14) Mantuitorul anticipeaza de fapt ceea ce avea sa instituie la Cina cea de Taina. De aceea a si spus despre Sine: "Eu sunt painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi si cel ce crede in Mine nu va inseta niciodata" (Ioan VI, 35). In Vechiul Testament painea si vinul au servit ca prototipuri ale Trupului si Sangelui Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar acum, in Legea Harului, potrivit testamentului Mantuitorului (Luca XXII, 19), ele au fost alese ca materii de jertfa pentru oficierea Sfintei Liturghii, si, in momentul Epiclezei, adica a rostirii rugaciunii de invocare a Sfantului Duh, aceste elemente se sfintesc si se prefac in Trupul si Sangele Domnului. "In aceasta prezenta reala sub forma painii si a vinului, in aceasta primire intru ale Sale a sacrificiilor noastre materiale si spirituale, in aceasta mijlocire a cultului nostru de adorare, in aceasta lucrare si continuare a operei Mantuitorului prin Liturghia Bisericii se concentreaza misterul liturgic adevarat si real".

Prefacerea minunata a elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului are loc in clipa rostirii rugaciunii Epiclezei si anume, in actul binecuvantarii acestora. Minunea este savarsita de Duhul Sfant in mod similar cu zamislirea fara de samanta a Fiului lui Dumnezeu in pantecele Sfintei Maria. "Dupa cum toate cate a facut Dumnezeu le-a facut cu energia Sfantului Duh, tot astfel si acum, energia Duhului lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decat credinta". "Cum imi va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara -pentru ca eu nu cunosc barbat?" (Luca I, 34). Iar Arhanghelul Gavriil ii raspunde: "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri" (Luca I, 35). "Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul lui Hristos si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt mai presus de cuvant si de cuget".

Dupa momentul sfintirii si prefacerii Cinstitelor Daruri in Trupul si Sangele Domnului, painea si vinul nu-si pierd proprietatile lor materiale, fiindca trasaturile caracteristice ale painii si ale vinului raman in continuare aceleasi: mirosul, gustul, compozitia, culoarea, adica insusirile lor fizice si chimice. Deci, minunea prefacerii in Sfintele Daruri nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele lumii create, fiindca transformarea elementelor nu afecteaza natura lor fizica. "Trupul lui Hristos, infatisandu-se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia. Painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmicitatii corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire, in aceasta lume".

Sfanta Euharistie este taina unirii si cresterii noastre in Hristos. Ea este negraitul dar dumnezeiesc prin care "Hristos ne uneste cu Sine, facandu-ne asemenea Lui si imprimand in noi starea capabila de jertfa, puterea invierii si a slavei vesnice", adica puterea de a birui pacatul din noi si de a propasi in viata cea virtuoasa. Aceasta "mancare duhovniceasca, sprijinind inima, conduce pe om spre viata vesnica, pe care fagaduieste sa ne-o daruiasca Hristos insusi, zicand: "... pe care Fiul Omului ova da voua", impletind omenescul cu ceea ce e dumnezeiesc".

Pentru a dobandi aceasta hrana spirituala ne rugam neincetat in Rugaciunea Domneasca, zicand: "painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" (Matei VI, 11). Insasi esenta materiei din care este alcatuita painea, poarta in ea bogatia acestor semnificatii duhovnicesti. In primul rand, painea este alimentul rezultat din munca staruitoare si obositoare a omului. Prin cate prefaceri nu trece ea pana sa ajunga sa fie consumata? Tot astfel si pe plan spiritual, pentru a primi cu vrednicie Trupul lui Hristos prin impartasire, se cere din partea credinciosului o pregatire sufleteasca prealabila concretizata in infranare, curatie, pocainta, iertare, marturisirea pacatelor si dezlegarea data de preotul duhovnic, rugaciune si alte fapte bune.

In al doilea rand, painea simbolizeaza insasi fiinta si viata omului menite sa se implineasca dupa modelul treimic de viata. "Trei lucruri se afla inchipuite in painea dospita, insemnand cele trei parti ale sufletului intru cinstea Treimii. Faina cu aluat inseamna botezul, iar sarea inseamna gandul si invatatura Cuvantului". O interpretare analoaga, in sensul acesta, ne-o da si Sfantul Ioan Gura de Aur. In al treilea rand, ideea de paine unica analizata in realitatea tainei euharistice ne releva cea mai izbutita imagine a Bisericii sub aspectul ei dogmatic, de comunitate ecleziala. Aceasta idee ne este infatisata admirabil de sugestiv in literatura patristica. Sfantul Ioan Gura de Aur o plasticizeaza intr-un mod cat se poate de graitor si convingator in omiliile sale "Ce devin cei ce se impartasesc? Trupul lui Hristos, spune el. Nu multe trupuri, ci un singur trup. Caci dupa cum painea este unirea mai multor boabe adunate, asa incat sa nu se arate grauntele, ci ca sa fie acele graunte fara ca in unire sa fie vadita deosebirea dintre ele, tot astfel si noi ne unim cu altii si cu Hristos. Ca tu nu te hranesti dintr-un trup, iar acela din altul, ci toti din acelasi". Simbolismul evocator al speciilor euharistice este redat la fel de ingenios si in Didahie, unde este zugravita tot atat de elocvent taina unitatii Bisericii si a comuniunii tuturor membrilor ei cu Hristos prin impartasirea din acelasi Potir. "Dupa cum aceasta paine este raspandita pe munti si adunata a devenit una, astfel sa fie si Biserica Ta de la marginile pamantului in imparatia Ta".

Tinand seama de aceste aspecte fundamentale pentru slujirea liturgica si viata religioasa in general, Biserica a dispus prin hotararile ei canonice sa nu se aduca in sfantul altar pentru serviciul divin decat paine, vin, untdelemn, apa, tamaie si lumanari, iar prescura sa fie preparata din "faina de grau curata, dospita si indulcita cu sare". Painea ce se aduce de catre credinciosi in sfantul altar sub forma de panisoare mici si rotunde, numite prescuri sau prosfore (care in greceste inseamna "proaducere" sau "aducere inainte'") au imprimate pe ele un sigiliu sau pecete pe care este intiparit semnul lui Iisus, adica sfanta cruce inchisa intr-un patrat avand incrustate in interiorul lui literele de la inceput ale numelui Mantuitorului: is. Hr. Ni. Ka., care inseamna Iisus Hristos biruieste. Aceste prescuri inchipuie mana din pustie si painea pregatita de Sfintii Apostoli pentru Cina cea de Taina. Ele trebuie pregatite din "grau curat pentru ca Domnul nostru Iisus Hristos si-a asemanat Trupul Sau cu graul si nu cu alta samanta; ele trebuie sa fie din faina curata, dospite si sarate, pentru ca dupa Sfantul Ioan Hrisostom, faina este corpul, dospeala este sufletul, sarea este mintea, iar apa este duhul. Prin urmare daca ar lipsi una din insusirile acestea, prescura n-ar putea insemna corp viu si nu s-ar putea intrebuinta la jertfa adusa in amintirea lui Iisus Hristos. Rotunjimea prescurii inchipuie sfintenia nemarginita a lui Dumnezeu, iar sigiliul in patru muchii deasupra painii, inseamna cele patru parti ale lumii pentru care preotul aduce sfanta jertfa".

Rotunjimea prescurii mai inseamna nemarginirea divinitatii, adica infinitatea lui Dumnezeu, iar colacul care se ofera in dar la slujba inmormantarii si a parastasului inchipuie vesnicia. "Prin aducerea colacilor rotunzi pentru jertfa se inchipuie nazuinta noastra de a adera la darul lui Dumnezeu cel fara de inceput si fara de sfarsit, spre castigarea vietii de veci".

Prima prescura din care preotul scoate la Sfanta Proscomidie Sfantul Agnet inchipuie pe Maica Domnului. Bucatile de paine rezultate din restul prescurilor din care s-a proscomidit se impart credinciosilor la sfarsitul Sfintei Liturghii sub forma de anafura sau antidor, denumire care arata ca anafura se da ''in loc de dar" credinciosilor care nu se pot impartasi la Sfanta Liturghie. Anafura simbolizeaza pe Sfanta Fecioara, care a ramas prezenta in mijlocul comunitatii din Ierusalim dupa inaltarea Dumnezeiescului ei Fiu la cer. De aceea, atunci cand preotul binecuvinteaza anafura rosteste formula: "Pentru rugaciunile Preasfintei Maicii Tale Doamne Iisuse Hristoase, binecuvinteaza painea aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, amin". Painea se mai intrebuinteaza si la slujba Litiei, sub denumirea de artos sau simplu, litie. Aceste paini binecuvantate de catre preot prin rostirea rugaciunii speciale (din partea a doua a ritualului sujbei) simbolizeaza cele cinci paini cu care Mantuitorul a saturat cei cinci mii de barbati in pustie (Matei XIV, 17-21). Cat priveste calitatile si efectele painii binecuvantate la Litie, in Liturghie se spune ca "este izbavitoare de toate relele pentru cel ce o va lua cu credinta".

2) Vinul este si el un element natural cu rol bine definit in cult, fiind folosit alaturi de paine in primul rand la Sfanta Liturghie pentru prefacerea lui in Sfantul Sange al Domnului, apoi la slujba cununiei, a Litiei si la slujbele funebre (inmormantare, parastas, panihida).

Intrebuintarea lui in cult impreuna; cu painea este justificata de semnificatia lui mistagogica si de sensul tipologic pe care ni-l dezvaluie aceste doua elemente. Ele simbolizeaza fiinta noastra sufleteasca si trupeasca si sunt icoane sau prototipuri ale Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos. inainte de a I le oferi lui Dumnezeu ca dar de jertfa (la Sfanta Liturghie) ele inchipuie "parga vietii noastre" pe care o consacram Lui, pentru ca El sa ne dea in schimb merindea vietii celei vesnice, adica Sfantul Sau Trup si Sange de viata facator. "Se cuvine deci ca darul nostru sa nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se da in schimb, ci sa fie macar in parte inrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se da in schimb fiind viata, atunci si darul nostru trebuie sa fie oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si imparte contradarul, este Unul si Acelasi: Dreptul Judecator". In felul acesta, ca si painea, vinul adus de credinciosi reprezinta semnul vazut prin care se arata ca ei iau parte cu adevarat la jertfa euharis tica care se aduce in numele lor la Sfanta Liturghie si ca isi aduc obolul lor la ea, caci: "desi provine din mai multe boabe, el devine dupa tescuire un singur tot, o singura bautura sfanta, insemnand si el, ca si painea, unirea crestinilor in Hristos".

In Vechiul Testament vinul era considerat aliment cu efect tamaduitor si intaritor pentru organismul omului ca si untdelemnul asa cum se poate observa din parabola samarineanului milostiv care, dupa ce a legat ranile celui cazut intre talhari, "a turnat pe ele untdelemn si vin" (Luca X, 34). Sfantul Apostol Pavel il sfatuieste pe ucenicul sau Timotei sa consume putin vin pentru invigorarea trupului (I Tim. V, 23).

La nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), Mantuitorul preface apa in vin, marcand prin aceasta minune, sensul innoitor si ziditor al Tainei Casatoriei, menita sa produca o transformare interioara in viata celor doi miri care incep sa-si cladeasca reciproc o noua soarta. Sensul spiritual al minunii este relevant si Sfantul Andrei Criteanul il subliniaza cu pregnanta: "in Cana la nunta, apa in vin prefacand, a aratat Hristos intaia minune, ca si tu sa te prefaci, o, suflete". Insusi Mantuitorul S-a asemanat pe Sine cu butucul vitei, iar pe ucenicii Sai si pe toti cei ce-l urmeaza Lui i-a comparat cu mladitele (Ioan XV, 5), aratand ca El este izvorul vietii si al mantuirii sufletelor noastre.

Prima atestare documentara despre intrebuintarea la Sfanta Liturghie a painii si a vinului si despre rostirea rugaciunii de binecuvantare si sfintire a acestor materii o gasim in Apologia I a Sfantului Iustin Martirul scrisa intre anii 150-160 iar a doua mentiune despre folosirea acestor elemente in ritul euharistie este consemnata in Constitutiile apostolice scrisa in a doua jumatate a sec. IV.

Vinul pentru savarsirea Dumnezeiestii Liturghii, adica a Sfintei Taine a Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie "sa fie de struguri, curat, adica sa nu fie amarui, nici muced, nici otetit, nici cu gust de vas, iar apa sa fie curata si proaspata". Numai preotul oficiant care liturghiseste toarna peste vin apa la proscomidie, inchipuind sangele si apa care au curs; din coasta Mantuitorului, cand a fost impuns cu sulita pe cruce.

Caldura, adica apa calda, binecuvantata, pe care preotul o toarna in sfantul potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri (in momentul chinonicului), are mai multe semnificatii simbolice. Dupa opinia celor mai autorizati interpreti, ea inchipuie in primul rand apa care a curs din coasta Mantuitorului odata cu sangele, insa, spre deosebire de cea turnata la proscomidie, este calda, pentru a ne da senzatia, in clipa impartasirii, ca sorbim din insasi sangele viu si cald ce a izvorat din coasta cea de viata datatoare a Domnului. Un Sfant Parinte spune de altfel: "ca precum din coasta cea vie si sfanta au purces ambele elemente (vinul si apa) pline de caldura, tot asa si apa foarte calda, turnata in momentul impartasirii, suplineste chipul desavarsit al misterului, incat cei care se impartasesc din sanul Potirului sa simta ca se ating de insasi coasta cea izvoratoare de viata". Caldura turnata in Sfantul Sange simbolizeaza totodata si caldura Duhului celui de viata facator, aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sfantul trup, ca si de dumnezeiescul suflet. in ambele cazuri "prin folosirea apei si a vinului reunite in aceeasi bautura, Biserica scoate in relief misterul intruparii (la proscomidie) si aminteste in felul acesta (la chino-, nic) de unirea umanitatii cu divinitatea Stapanului", pentru a reprezenta si mai expresiv maretul act al invierii Domnului, simbolizat putin inainte prin punerea particelei IS in sfantul potir. in sfarsit, dupa unii liturgisti, turnarea caldurii in sfantul potir mai inseamna si "pogorarea Sfantului Duh peste Biserica", in ziua Cincizecimii, iar dupa altii, inchipuie caldura credintei cu care trebuie sa ne impartasim.

Vinul binecuvantat la Litie impreuna cu celelalte ofrande (paine, grau si untdelemn) reprezinta prinosul sau ofranda adusa de noi lui Dumnezeu din roadele pamantului si din elementele principale ale hranei noastre, dupa pilda jertfei adusa la inceputul omenirii de catre Abel si dupa modelul jertfelor nesangeroase aduse la templul Legii Vechi, care constau din grau, vin si untdelemn (Num. XVIII, 12).

Vinul se mai intrebuinteaza si la slujba Cununiei si la randuiala sfintirii bisericii. Paharul cu vin, pe care il binecuvanteaza preotul si din care apoi gusta mirii, inchipuie bucuria si veselia duhovniceasca a nuntii. El mai simbolizeaza unitatea si indisolubilitatea casatoriei, adica soarta comuna a viitorilor soti, pe care o vor impartasi impreuna, atat in clipele de bucurie cat si in necazuri si suparari.

In cadrul ritualului sfintirii bisericii, se spala Sfanta Masa cu apa calda, apoi se toarna pe ea vin amestecat cu apa spre "a insemna faptul ca Golgota in locul careia este Prestolul, s-a spalat cu sangele si cu apa ce au curs din coasta Mantuitorului".

Obiceiul de a se stropi cu vin trupurile mortilor sau de a se turna in groapa (la cimitir) ori pe pardoseala bisericii (la parastas) simbolizeaza aromatele cu care a fost uns si imbalsamat trupul Domnului cand a fost coborat in mormant. Colacul si vinul aduse de membrii familiei celui raposat sunt simboluri ale trupului acestuia mutat de la noi, iar gustarea din paharul cu vin de toti cei prezenti la oficierea slujbei inmormantarii sau a parastasului inchipuie comuniunea in credinta si in dragoste cu cel adormit:

3) Graul intrebuintat la pregatirea colivei inchipuie insusi trupul mortului "care se seamana ca un graunte in pamant si putrezand, va invia iarasi precum rasare graul din pamant". Deci coliva este marturia evidenta a credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor (Ioan XII, 24; I Cor. XV, 42-44). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

In semn de comuniune sau legatura sufleteasca cu raposatul, la binecuvantarea colivei de catre preot, rudele si cunoscutii raposatului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganand-o in maini apoi gusta toti din ea "inchipuind prin aceasta faptul ca legatura dragostei ramane pururea, fiind si noi partasi cu dansul, precum in moarte asa si la inviere".

Pe langa valoarea simbolica, icoana a invierii trupurilor, coliva mai are si o argumentare istorica, amintindu-le crestinilor de azi ca in timpul persecutiei imparatului Iulian Apostatul (a II-a jumatate a sec. IV), cand toate legumele din pietele publice au fost stropite cu sange de la animalele jertfite idolilor, ca sa-i spurce pe crestini, Sfantul Teodor Tiron s-a aratat in vedenie episcopului Eudoxie si l-a indemnat sa-i convinga pe crestini sa refuze cumpararea unor astfel de alimente spurcate si sa prepare, ca mijloc

de hrana, grau fiert indulcit cu miere, pentru a nu-si intina trupurile si sufletele si a-si pastra constiinta curata".

4) Apa este un element natural de o importanta covarsitoare in cultul divin, intrebuintandu-se amestecata cu vinul la Sfanta Liturghie, apoi ca materie la slujba Tainei Sfantului Botez si la oficierea Agheasmei Mari si Agheasmei Mici, iar ca apa sfintita este utilizata la savarsirea ierurgiilor in cadrul carora se binecuvanteaza si se sfintesc obiectele de cult si toate cele necesare intretinerii si dezvoltarii vietii omenesti: lucrurile casnice, vietatile si roadele pamantului. Circuitul apei in natura si rolul ei in cultivarea vietii organice este arhicunoscut. Ca si painea, apa este un element material absolut necesar imbunatatirii si prosperarii vietii omului; ea potoleste setea, regland procesele biologice din organism si intarind puterea de munca a trupului, spala ne-curatia, fiind simbolul cel mai expresiv al puritatii si curatirii spirituale si este indispensabila vietii casnice si gospodaresti.

In Vechiul Testament apa era socotita ca simbol al curatiei si al impacarii si instrument al lucrarii dumnezeiesti (potopul, trecerea prin Marea Rosie precum si spalarile si curatirile levitice care prefigurau sfintirea si mantuirea din Legea Harului).

In Noul Testament apa sfintita a devenit mijloc purtator si transmitator al puterii curatitoare si sfintitoare a Duhului Sfant, un adevarat vehicol al harului. "Pentru ce a numit Domnul apa harul cel duhovnicesc? Pentru ca apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor, pentru ca apa ajuta la cresterea ierbii si a vietuitoarelor, pentru ca din cer se coboara apa ploi lor", spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Deci, ceea ce in Vechiul Testa ment reprezenta simbol si inchipuire, in Biserica crestina a devenit intru chipare reala. "Apa este inceputul lumii, iar Iordanul inceputul Evangheliilor. Prin mare se elibereaza Israel din mana lui Faraon, iar prin baia apei prin cuvantul lui Dumenzeu se elibereaza lumea din pacat".

Mantuitorul a sfintit firea apelor prin botezul Sau in apa Iordanului, prin umblarea pe mare pe deasupra apelor si prin minunea prefacerii apei in vin la nunta din Cana Galileii. El a incredintat Apostolilor si urmasilor acestora misiunea de a tamadui slabiciunile si neputintele poporului prin stropirea cu agheasma si ungerea cu untdelemn sfintit. Atat untdelemnul cat si apa sfintita prin rugaciune au "putere lucratoare spre pastrarea sanatatii, spre vindecarea bolilor, spre izgonirea demonilor, spre indepartarea a toata cursa diavoleasca, prin Hristos, nadejdea noastra". Sfintirea apei si a untdelemnului sunt atribuite Sfantului Apostol Matia. "in privinta apei si a untdelemnului, eu Matia, poruncesc: Episcopul sa binecuvanteze apa si untdelemnul, iar de nu e prezent el, atunci sa binecuvanteze un preot, asistat de un diacon". Efectele harice ale apei sfintite sunt mentionate si in rugaciunile de sfintire, atat in cele de la slujba Agheasmei Mici si a Agheasmei Mari cat si in cele la slujba Tainei Sfantului Botez.

Prin stropirea cu apa sfintita, credinciosii dobandesc folos sufletesc si trupesc, vindecare de boli indepartarea duhurilor rele si intarirea sanatatii... "Aceasta apa sfintita, pe care Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe feluri de lucrari, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc; se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti si gandurile cele rele; mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si se indrepteaza spre rugaciune; bolile se gonesc si da sanatate sufleteasca si trupeasca. Si mai pe scurt: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare", se spune in insemnarile introductive de la inceputul slujbei Agheasmei Mici.

Agheasma Mare sfintita in ziua Bobotezei si in ajunul praznicului poseda, intr-o masura mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare, pe care am spus ca le are Agheasma Mica, pentru ca Agheasma Mare este sfintita si binecuvantata printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. Aceasta apa se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand a fost scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas special, numit si agheasmatar, si este folosita de preot cu prilejul savarsirii serviciilor litugice, mai cu seama a sfintirilor si consacrarilor. Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele credinciosilor si pe locuitorii acestora in ajunul Bobotezei si tot cu ea se stropesc persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate, curatite si binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la botezul copiilor, la randuiala curatirii fantanii spurcate sau a vaselor spurcate, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea Crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. Cu Agheasma mare se stropesc si se binecuvanteaza holdele, tarinile, viile si gradinile bantuite de daunatori.

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Asa cum afirma si Sfintii Parinti ai Bisericii "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l racoreasca duhovniceste pe om si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu".

Acum este timpul nou al transfigurarii creatiei, pentru ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit in lume pentru a inlocui materia naturala cu una supranaturala, ci pentru a o restabili si implini ca mijloc de comuniune cu Dumnezeu. Asa binecuvantata la botez si la slujba Agheasmei si painea si vinul transubstantiate in Sfanta Euharistie, iau locul ansamblului creatiei, reprezentand intreaga creatie, dar asa cum va fi ea la sfarsit, cand ea se va sfarsi in Dumnezeu, cand El va fi totul in toate. Apele creatiei, poluate prin pacat, devenite simbol al mortii, sunt acum aratate ca fiind ape ale Iordanului, ca un inceput de creatie noua si de mantuire. "Duhul Sfant, datator de viata, care la inceput "se purta pe deasupra apelor" coboara iarasi la ele; si apele — si prin acestea lumea intreaga — devin ceea ce trebuia sa fie la creatie: viata omului in comuniune cu Dumnezeu. Vremea mantuirii incepe, noi suntem martori si partasi ai acestui nou inceput si pentru aceasta ii multumim lui Dumnezeu".

5) Untedelemnul este un produs vegetal, folosit ca aliment in pregatirea hranei, ca element vindecator, ca substanta de iluminat si ca materie de cult. in cult, untdelemnul este intrebuintat inca din cele mai vechi timpuri, in Vechiul Testament se aducea la altar Domnului, ca ofranda de jertfa, pe langa paine, vin si untdelemn (Lev. II, 2). Cu untdelemn erau unsi arhiereii, profetii si regii, inchipuind prin aceasta milostivirea si indurarea lui Dumnezeu (Iftegi X, 1; XVI, 13; III Regi XIX, 16; IV Regi IX, 3). In multe pasaje ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, untdelemnul apare ca simbol al binecuvantarii lui Dumnezeu, al pacii, al puterii, al tariei si al biruintei (Fac. VIII, 11; I Regi X, 1; III Regi I, 45 si XIX, 16). In scrierile profetice si in parabola samarineanului milostiv, untdelemnul este infatisat ca mijloc vindecativ (Isaia I, 9; Luca X, 34) iar in pilda celor 10 fecioare este simbolul intelepciunii si al faptelor milei trupesti si sufletesti.

In cultul divin, untdelemnul se foloseste la Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor si a caselor, la miruirea credinciosilor si la Taina Sfantului Maslu si intra ca element de baza in compozitia Sfantului Mir. "Untdelemnul care aliniaza si tamaduieste ranile cele trupesti, inchipuie mila si indurarea lui Dumnezeu asupra slabiciunilor noastre. Pentru aceea, untdelemnul care se aprinde in candele ori se binecuvanteaza la randuiala Litiei spre ungerea crestinilor, se aduce la Dumnezeiasca Liturghie intru iertfa spre castigarea milei lui Dumnezeu intru neputintele noastre cele sufletesti si trupesti". Ungerea cu untdelemn sfintit este o practica de cult cu caracter pedagogic. "Preotul ungand fruntile credinciosilor cu untdelemn sfintit in numele Prea Sfintei Treimi, doreste ca noi toti sa purtam in sufletele noastre untdelemnul dragostei catre Domnul si sa fim slobozi de tot raul, ca unii ce suntem insemnati cu numele lui Dumnezeu". Untdelemnul cu care se unge si se binecuvanteaza casa este "semnul milei si al indurarii lui Dumnezeu manifestata in acordarea sanatatii celor ce vor sa petreaca in casa", iar cand se toarna pe trupul raposatului, in chipul Sfintei Cruci, in clipa cand se coboara in groapa, reprezinta "semnul savarsirii nevointelor vietii si semn ca raposatul s-a nutrit cu untdelemnul harului si al indurarilor dumnezeiesti".

La Taina Sfantului Botez si a Sfantului Maslu, untdelemnul are o destinatie si semnificatie aparte. Cel de la Botez, binecuvantat si sfintit prin invocarea numelui lui Dumnezeu intr-o rugaciune speciala "capata atat de mare putere, incat nu numai ca si printr-o ardere curateste toate urmele pacatelor dar alunga si toate puterile cele nevazute ale vicleanului".

Cat priveste ungerea pruncului nou botezat cu "untdelemnul bucuriei", talcuitorii cultului i-au atribuit diferite sensuri si interpretari. Unii, pornind de la explicarea textului rugaciunii de sfintire, sustin ca acest untdelemn, care este roada maslinului "inseamna mantuirea noastra, izbavirea din moarte si pecetea Facatorului de viata Duh" si totodata "chipul milostivirii, al milei si al harului dumnezeiesc", prin care catehumenul (pruncul) este izbavit din robia pacatului, asa cum ramura de maslin, adusa in corabia lui Noe de catre porumbel, era semnul impacarii si al izbavirii din potop (Fac. VIII, 11), caci apa, asa cum am specificat mai inainte, a fost prefigurarea botezului, iar porumbelul, preinchipuirea Duhului Sfant (Matei III, 16).

Altii afirma ca, ungerea baptismala este semnul vazut al preotiei universale (spirituale) conferita tuturor crestinilor prin botez, semnul ca odata cu "spalarea Botezului", "ne lepadam de noi insine si chiar de viata noastra (de mai inainte), ca sa devenim numai ai lui Dumnezeu", iar altii considera ca aceasta ungere inseamna "re-crearea omului, a trupului sau, a madularelor, a simturilor. Prin cadere omul a intunecat in el imaginar si slava nespusa a lui Dumnezeu. El a pierdut frumusetea spirituala; el a intunecat chipul. Trebuie deci refacut si restabilit. Botezul nu priveste numai sufletul ci omul in intregime. Botezul este in primul rand reconstituirea omului in integritatea lui, realcatuirea sufletului si a trupului. Untdelemnul bucuriei este pentru ungerea apei si a trupului omului, pentru impacarea cu Dumnezeu si in Dumnezeu, cu lumea".

Dupa altii, aceasta ungere imita pe cea a atletilor din arenele si jocurile olimpice, "chemand in chip simbolic pe cel ce se boteaza la luptele cele sfinte, in care intra el sub Hristos, ca sub un comandant". In sfarsit, dupa altii, ungerea cu untdelemn a catehumenilor simbolizeaza aromatele cu care a fost uns trupul Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul se va ingropa, prin botez, impreuna cu Hristos si va invia cu El.

Untdelemnul care alcatuieste materia Tainei Sfantului Maslu este simbol al indurarii divine si din clipa in care este "binecuvantat de preoti cu invocarea lui Dumnezeu, devine sfant, plin de dumnezeiescul dar al Sfantului Duh, ca si apa Botezului... El poate lumina si sfinti impreuna cu sufletele si trupurile, vindeca ranile, inlatura bolile, curateste noroiul pacatului si are puterea de a ne impartasi mila si bunatatea lui Dumnezeu". De aceea, untdelemnul ramas de la maslu, ca si faina binecuvantata atunci, trebuie pastrate cu cinste, in loc curat si ales si intrebuintate in scopuri religioase.

De regula, untdelemnul este folosit la miruit sau pus in candela sa arda, fie in casa, fie in biserica, iar in cele mai obisnuite cazuri este introdus in faina de grau, pentru a se pregati turte sau painisoare din care i se da bolnavului sa consume pe nemancate.

6. Sfantul Mir este untdelemn amestecat cu vin natural si cu diferite arome, in numar de 38, sfintit de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, in Joia Patimilor, la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, care se savarseste atunci. El se intrebuinteaza indata dupa Sfantul Botez cand se administreaza Sfanta Taina a Mirungerii, la sfintirea bisericilor si la sfintirea antimiselor, iar actul sfintirii lui constituie una din formele prin care o Biserica nationala autocefala isi afirma independenta si autocefalia. Sfintirea se savarseste la anumite intervale de ani, de regula ori de cate ori se simte nevoia, slujba oficiindu-se dupa o anumita randuiala care poarta titlul "Tipic la facerea si sfintirea Sfantului si Marelui Mir in Joia Mare".

Multimea ingredientelor care intra in compozitia Sfantului Mir simbolizeaza abundenta si varietatea darurilor Sfantului Duh, care se revarsa asupra credinciosului in momentul ungerii cu Sfantul Mir, odata cu rostirea formulei: "Pecetea darului Sfantului Duh ", precum si asupra bisericilor si antimiselor sfintite prin el. Ungerea cu Sfantul Mir este necesara pentru intarirea si cresterea duhovniceasca a celui renascut la viata cea noua prin botez (Gal. III, 27). Aceasta ungere sfanta ne ajuta sa conlucram cu harul mantuitor dobandit prin Taina Botezului. Fara Mirungere, Botezul nu este deplin savarsit, spune Sfantul Simeon al Tesalonicului. "Cu Botezul ne nastem a doua oara prin Duh si ne curatim de pacate, dar nu castigam si arvunele Darului, nici mireasma vietii si nici pecetea Duhului. Deci, precum trebuie sa ne botezam tot astfel trebuie sa ne ungem si cu Sfantul Mir". Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat este deci semnul vazut al impartasirii lui reale din darurile Sfantului Duh, Care S-a pogorat, in chip vazut, mai intai asupra Mantuitorului (in chip de porumbel) la botez si apoi asupra Sfintilor Apostoli (in chip de limbi de foc) la Cincizecime iar acum ni se comunica si noua, dupa botez, sub chipul vazut al Sfantului Mir, in-vestindu-ne "darul de a ne face mai buni printr-o evlavie mai puternica sau prin cresterea curateniei sufletesti, prin sporirea dragostei si a smereniei".

Pe langa primirea puterii de a practica virtutea, Sfantul Mir confera noului botezat darul "preotiei universale" la care face referire Sfantul Apostol Petru (I Petru II, 9), asa deci calitatea de uns al Domnului, cu misiunea de a aduce "jertfe duhovnicesti" adica de a fi impreuna lucratori si slujitori cu Hristos, participand la preotia Sa si la imparatia Sa (II Cor. VI, 16), "curatindu-ne pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu" (II Cor. VII, 1).

Sfantul Mir se administreaza independent de Botez numai in cazul primirii ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie, dupa ce, in prealabil, acestia renunta in mod public la invatatura lor eronata si falsa si revin la dreapta credinta.

Nou-botezatii, pecetluiti cu "arvuna Duhului Sfant" prin ungerea cu Sfantul Mir, primesc harul si puterea de a adanci si dezvolta darurile spirituale dobandite prin Taina Sfantului Botez. In ritualul sfintirii locasului de cult, ungerea misterioasa cu Sfantul Mir a Sfintei Mase, a peretilor altarului si a bisericii, inchipuie ungerea pe care a savarsit-o Moise la cortul sfant".

7) Tamaia este sucul (rasina) unor arbori, care ajungand in contact cu aerul, se incheaga la fel ca si rasina brazilor. Ea era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca un prinos sfant, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului.

In cultul Vechiului Testament, trebuia sa se aduca dimineata si seara sacrificii de tamaie pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in templu, numit "altarul tamaierii" (Ies. XXX, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Ies. XXX, 34). Proorocul Maleahi (cap. I, 11) prezice ca, dupa venirea lui Mesia, se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

In cultul crestin, intrebuintarea tamaiei o intalnim inca din cele mai vechi timpuri. In canonul 3 apostolic se precizeaza ca la serviciul liturgic "nu se aducea altceva la altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte". Sfantul Apostol Pavel in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de buna mireasma" (Efes. V, 2), iar la II Cor. II, 15, vorbind despre apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna mireasma".

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala Liturghiei Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar; mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosite la cadire.

Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si lai alte sfinte slujbe si manifestari de cult, ca: procesiuni, vohoade, inmormantari etc. Obligatia tamaiei o aveau diaconii; de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit in iconografie cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, imbalsamand aerul si alungand miasmele, tamaia in Sfanta Scriptura este privita ca.un simbol al rugaciunilor pioase, care, asemenea fumului de tamaie se ridica in sus, ca unul dintre cele mai pretioase daruri de jertfa aduse lui Dumnezeu (vezi Ps. 140, 2).

Astfel de daruri au fost aduse si pruncului Iisus de catre magi: aur, smirna si tamaie. Smirna este tot un fel de tamaie, insa mai de pret si cu un miros mai placut decat al tamaiei.

Tamaierea are doua intelesuri: cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, ea este semn de veneratie si respect, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu-Tatal, simbolizeaza mila si harul Sfantului Duh care ni se trimite de sus, dupa cum spune in rugaciunea de binecuvantare a tamaiei. Precum am spus mai sus ea este simbolul rugaciunilor noastre, care se inalta spre Dumnezeu ca fumul de tamaie. Cei douazeci si patru de batrani din viziunea Sfantului Ioan Evanghelistul au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alaute si nastrape de aur pline de tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apoc. V, 8).

Acelasi inteles il au si cuvintele Psalmistului cand zice: "Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele (este ca o) jertfa de seara" (Ps. 140,2).

Deci tamaia inchipuie prinosul rugaciunilor noastre si mireasma Duhului Sfant, "ea insemnand "chipul Duhului" cel datator de viata". Cand se cadeste la serviciile divine, tamaia reprezinta o jertfa bine placuta ce se aduce inaintea lui Dumnezeu in semn de cinstire si multumire pentru toate darurile si binefacerile Sale.

8) Lumina in biserica Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, a oferit omului negraite daruri si bunatati pentru a-i face viata mai nobila si mai placuta. Unul dintre aceste daruri este si lumina, care este atat de benefica si necesara pentru viata si activitatea omului, cat si pentru toate vietuitoarele si plantele. Ea da viata si roada semanaturilor, straluceste si dezmiarda pajistile, lanurile, livezile si ponoarele, improspateaza atmosfera si are o influenta binefacatoare asupra psihicului omului. De aceea, multe popoare din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii si al focului, aducand prin aceasta un semn de recunostinta luminii raspandite de astre si de foc, asa cum au fost de exemplu, mezii, persii, egiptenii si romanii. in urma sapaturilor arheologice facute pe locurile unde existau in antichitate templele religioase ale diferitelor popoare pagane, s-a constatat ca aceste locasuri de inchinare erau luminate prin foc in timpul savarsirii cultului.

In Vechiul Testament, aprinderea facliilor si a candelelor in timpul oficierii cultului religios era o practica indatinata, cu caracter obligatoriu (les. XXVII, 20; XXX; 8). Insusi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa aprinda candelele de la sfesnicul adunarii (Ies. XL, 4), ca sa arda "de seara pana dimineata" (Ies. XXVII, 21) iar Aaron sa se preocupe de indeplinirea acestei misiuni "Vorbeste cu Aaron si-i spune: Cand vei pune candelele in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata Lui, sa aprinzi in el sapte candele. Si a facut Aaron asa: a aprins in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata lui, sapte candele, cum poruncise Domnul lui Moise" (Num. VIII, 2). De asemenea, in templul lui Solomon se gaseau 10 sfesnice de aur inaintea Sfintei Sfintelor (III Regi VII, 49).

In Noul Testament observam ca, atunci cand Mantuitorul a serbat Cina cea de Taina, spre seara, au fost folosite lumini pentru luminarea foisorului. De asemenea, Sfantul Apostol Pavel, pe cand se afla in Troia, a savarsit frangerea painii si a prelungit lungul sau cuvant pana al miezul noptii si "in camera de sus, erau multe lumini aprinse" (Fapte XX, 7-8).

Din scrierile patristice si marturiile istorice aflam ca lumina a fost utilizata in cult inca de la inceputurile erei crestine, ca ofranda adusa lui Dumnezeu, fiind privita ca jertfa, si simbol, intrucat ea simbolizeaza viata si pe, Dumnezeu insusi izvorul vietii, Care indrepteaza caile noastre. Lumina inseamna lumina credintei si a cunostintei noastre, lumina adevarului, a bucuriei si a sperantei, lumina harului, lumina invataturii si a mantuirii.

Lumina a patruns in cultul divin si din motive de necesitate, pentru a lumina adunarile liturgice, care, in perioada persecutiilor se organizau in special noaptea, cat si pentru a da mai multa solemnitate slujbelor bisericesti.

Lumanarea, cu intelesul de faclie a dreptei credinte si semn distinctiv al pastrarii neintrerupte a legaturii cu Hristos, il insoteste pe credincios in toate manifestarile sale cultice si religioase incepand de la leagan cand il imbraca in "haina cea luminoasa si nestricacioasa" a botezului si pana la capataiul mormantului.

Alaturi de lumanari, Biserica Ortodoxa foloseste in cultul divin si candele, cu una, doua sau mai multe lumini, asa cum si sfesnicele in care se asaza lumanarile prezinta unul sau mai multe brate. Candela reprezinta ca si lumanarea aceeasi oferire a jertfei de lumina ce se degaja din "untdelemnul bucuriei". Cand este impodobita cu mai multe lumini, capata o semnificatie simbolica aparte. De pilda: sfesnicul si candela cu o singura lumina inchipuie unitatea Dumnezeirii, cele cu doua lumini, cele doua firi (omeneasca si dumnezeiasca) ale Mantuitorului; cele cu trei lumini, Sfanta Treime; cele cu patru lumini, pe cei patru evanghelisti sau cele patru laturi ale lumii; cele cu sapte lumini, cele sapte daruri ale Sfantului Duh (Isaia XI, 1-2; Gal. V, 22) sau cele sapte Taine; cele cu douasprezece lumini pe cei 12 Apostoli etc. Candelele, ca si lumanarile asezate in fata sfintelor icoane, in biserici si in casele credinciosilor, ard ziua si noaptea, ca expesie vadita a jertfei ce insoteste rugaciunea si nevointa spirituala in viata crestina, pre-dispunand sufleteste pe credincios la interiorizare si luminare launtrica, asa cum ele lumineaza interiorul incaperii si alunga intunericul noptii.

Pornind de la aceste analogii, unii interpreti ai cultului au atribuit o multime de sensuri simbolice luminii. in primul rand ea simbolizeaza pe Dumnezeu, Care ne da viata si ne lumineaza toate caile vietii noastre. Dumnezeu este lumina in inteles superlativ, adica perfectiunea insasi, care intruneste in persoana sa toate virtutile la modul absolut. El este Sfantul prin definitie (I Petru 1, 16), bunatatea desavarsita, intelepciunea necuprinsa, puterea nemarginita etc. Pentru creaturile umane, Dumnezeu este "Parintele luminilor" care ne da din plinatatea vietii Sale. "Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?" (Ps. 26, 1). Avand aceasta convingere nestramutata, credinciosul se roaga astfel: "trimite lumina Ta si adevarul Tau" (Ps. 42, 3), "ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 9), iar dupa primirea Sfintei impartasanii, canta: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc...".

Mantuitorul se identifica pe Sine cu Lumina cea spirituala si vesnica pe care "intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5) si ii indeamna pe oameni sa vietuiasca in lumina sfintelor si dumnezeiestilor Lui porunci si invataturi (Ioan 3, 19-21; 8, 12; 12, 35-36). La Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, preotul slujitor inalta sfesnicul cu lumini insemnand cu el crucis, zicand: "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor!". Acest act anticipeaza lumina bucuriei, a vietii si a mantuirii pe care a revarsat-o Hristos in lume prin invierea Sa. De aceea, in noaptea slavitului Praznic al Pastilor, preotul striga "veniti de luati lumina", invitandu-i pe credinciosi sa guste din sublimul bucuriei luminii Care a restaurat integral faptura umana si a descoperit sensul adevarat al existentei omenesti si al intregii fapturi, caci "acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele dedesubt", asa cum canta biserica in catavasiile sarbatorii.

Chiar daca sfesnicele si candelabrele au fost introduse in locasurile de cult din ratiuni practice, pentru a ilumina si impodobi interiorul bisericii mai ales pe timp de noapte la slujbele Vecerniei si ale Privegherii sau Deniilor, Sfintii Parinti au gasit alte analogii si semnificatii in legatura cu intrebuintarea luminii in cult, punand-o mereu in legatura cu Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea neapropiata": "Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui si la sfarsitul zilei; caci Hristos este soarele adevarat si ziua adevarata. Si apunand si (sfarsindu-se) ziua luminii, cand ne rugam si cerem ca sa vina peste noi iarasi lumina, imploram venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii vesnice".

Deci, lumina materiala simbolizeaza pe Hristos, izvorul luminii spirituale si a vietii vesnice. Ea mai simbolizeaza lumina credintei adevarate, nadejdea, iubirea, viata, bucuria duhovniceasca si sentimentul nostru de adoratie si respect pe care il nutrim fata de Dumnezeu, intr-un cuvant, podoaba omului launtric, care trebuie sa se manifeste in viata ca "fiu al luminii" (Efes. 5, 9; I Tes. 5, 5). Aceasta vointa de a ne descoperi fiecare ca lumina a lui Dumnezeu si semenilor o exprimam si in actul aprinderii . lumanarilor in biserica sau a prezentarii lor la sfantul altar o data cu aducerea pomelnicelor de vii sau de morti. "Lumanarea cea adusa si aprinsa inseamna curatia noastra care se cuvine sa o avem si mai simbolizeaza jertfa cea fara prihana si smerenia noastra".

La slujba inmormantarii, cand il insotim pe raposat cu lumanari aprinse, ii aratam iubirea noastra si comuniunea cu el, fiindca cel adormit continua sa fie viu, ramanand el insusi o lumina ce trece la lumina cea deplina si vesnica.

Lumanarea pe care preotul i-o da nasului la botez, dupa cufundarea de trei ori a pruncului in apa, simbolizeaza lumina interioara a harului impartasit acum in lucrarea tainei si preinchipuite candela faptelor bune cu care noul botezat va intampina pe Mirele Hristos, ca si fecioarele intelepte din pilda evanghelica. Tot la fel si facliile aprinse pe care le tin in maini nasii la cununie, reprezinta simbolul curatiei mirilor si al luminii darului dum nezeiesc.

In general "lumanarile in biserica sunt icoana bucuriei si a cunoasterii lui Dumnezeu", Ele "inchipuiesc stelele cele luminoase de pe fata cerului si precum acestea, asa si lumina facliilor este icoana mangaierii celei sufletesti, pentru ca biserica este icoana cerului", adica a paradisului de sus. Dupa unii talcuitori, "luminile care ard in biserica crestina inseamna lumina Evanghelici pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor pentru a vedea calea adevarului", iar dupa altii, "este simbolul recunoasterii ca noi suntem crestini si, in acest sens, simbolul respectului nostru catre Dumnezeu ca Parintele Luminilor si catre Fiul, Care este Lumina lumii. Ea este simbolul credintei care lumineaza mintea intru cunoasterea luminii spirituale si a iubirii sfinte care incalzeste inima si inalta sentimentul nostru de adorare catre Cel Prea inalt. Ea este simbolul triumfului, al adevarului si al vietii crestine asupra lucrurilor intunericului". Acest mesaj este un indemn necontenit de a stinge din noi intunericul patimilor, mandria si egoismul in chistat care se interpun ca o ceata vascoasa peste ochii mintii si a cunostintelor noastre si de a face loc sa patrunda tot mai mult lumina credintei, a smereniei si a iubirii de oameni, singurele virtuti care innobileaza si transfigureaza viata noastra crestineasca, facand dintr-insa un mediu transparent al izvorului nesecat de lumina si de iubire, care este Dumnezeu, caci "Dumnezeu, care este cu adevarat lumina dupa fiinta, se face cu adevarat lumina in cei ce umbla in El prin virtuti. Dumnezeu care este lumina prin fire se afla in noi care suntem lumina prin imitare precum se afla modelul in chipul care-i facut dupa el".

Modelul este Hristos, "Soarele dreptatii", din care izvoraste bogatia razelor tuturor virtutilor crestine si fiecare virtute este o trasatura a chipului Lui ce se imprima in fiinta celui ce-si modeleaza viata dupa exemplul Sau. in omul imbunatatit se Stravede tot mai clar chi-: pul Bunatatii divine a lui Hristos Dumnezeu care lucreaza dinlauntrul omului. De aceea, "lumanarea sau candela pusa la icoana sfantului ne arata ca sfantul este lumina dupa impartasire, precum e si sufletul lui, sfesnic viu si stralucitor". Orice candela aprinsa, asezata in fata icoanei sfantului trezeste in noi emotii mistice si simtiri de pocainta, indemnandu-ne sa imitam pilda virtutilor lui. "Lumina candelei este dulce, lina, tainica si desteapta in noi sentimentele pietatii. Lumina mistica influenteaza mai mult asupra sentimentelor omenesti decat lumina stralucitoare, de aceea bisericile romanesti au ferestrele lor mici in afara, ca piosul sa primeasca o lumina linistita" si tainica.

Deschizand perspectiva imparatiei luminii, Biserica Ortodoxa ne arata ca toti suntem chemati sa urcam pe treptele desavarsirii, ca sa devenim unii altora, lumina, bucurie, mangaiere prin manifestarea iubirii reciproce, pentru ca dincolo, in viata viitoare sa ne impartasim de Lumina cea neinserata. "Aceasta lumina negraita ne va fi atunci vesmant, mancare, bautura, veselie, bucurie si peste tot viata vesnica".

Deci, in cultul si spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, lumina transmite un mesaj de mare actualitate pentru credinciosi. Ea ne inspira sugestia si indemnul de a ne stradui cu totii sa devenim "fii ai luminii, incercand ce este bine placut Domnului, pentru ca roada luminii este in orice bunatate, dreptate si adevar" (Efes. V, 8-10).

Arhim. lect. dr. Vasile Miron

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11779

Voteaza:

Materia cultica si semnificatia ei simbolico-mistica 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE