Originea, semnificatia si efectul miruirii

Originea, semnificatia si efectul miruirii Mareste imaginea.


Miruirea

Momentul miruirii

Desi oficiul Liturghiei a fost incheiat, iar credinciosii au fost anuntati ca pot sa plece ("in pace sa iesim!"), totusi ei continua sa ramana in biserica, pentru a fi miruiti de catre preot si a primi in acelasi timp anafura.

Ritul bisericesc cunoscut sub numele de miruit consta in ungerea fruntii credinciosilor, de catre preot, cu untdelemn din candela ce arde la icoana de pe proschinitar, ungere ce se practica de regula o data cu impartirea anafurei. Aceasta actiune este desemnata in cartile de ritual prin expresia "se da sfantul untdelemn".

Cu exceptia editiilor de Bucuresti din anii 1937, 1956 si 1967, Liturghierele noastre, ca si manualele de liturgica, nu cuprind nici o mentiune despre "miruit" in legatura cu impartirea anafurei.

Manualele de tipic, cand nu pastreaza tacere completa in aceasta privinta, fac numai mentiuni sumare, care nu au decat valoarea unor consemnari de practici locale. Astfel, in unele Biserici nationale, ocaziile pentru miruit sunt mai numeroase, iar in altele mai putine, momentul din cursul slujbei destinat acestei practici fiind de asemenea diferit.

Asa, de exemplu, in Biserica Ortodoxa Romana, desi credinciosii sunt miruiti dupa incheierea Liturghiei, o data cu impartirea anafurei, totusi practica nu este pretutindeni absolut uniforma; astfel, in parohiile din Mitropolia Ungro-vlahiei si in cele mai multe din Mitropolia Moldovei si Sucevei, precum si intr-un numar mai restrans de parohii din Mitropolia Banatului, miruitul se face in toate duminicile si sarbatorile din cursul anului, precum si dupa serviciul de seara cu Litie, pe cand in eparhiile de peste munti el se practica numai in unele parohii si chiar in acestea rar si anume la sarbatorile mari, ca de altfel si in unele parohii din Moldova de Sus.

In cea mai mare parte din parohiile ortodoxe din Banatul romanesc si sarbesc, ca si in Biserica Ortodoxa Rusa, miruitul este limitat numai la praznicele imparatesti si la sarbatorile sfintilor insemnati, cu particularitatea ca in aceasta din urma Biserica nationala, ca si in unele parohii banatene, se miruieste in cursul Utreniei, iar nu dupa Liturghie, impartirea anafurei nu este unita decat in acest caz, cu miruirea.

Aceste doua variante ale ritului se gasesc combinate in practica Bisericii Ortodoxe Bulgare, unde, dupa obiceiul cel mai vechi si cel mai raspandit in acelasi timp, se miruieste in toate duminicile, precum si la praznicele in cinstea Mantuitorului si a Sfintei Fecioare, la hramuri si sarbatorile sfintilor cu polieleu in slujba, insa in timpul Utreniei. Totusi, in unele parti din Bulgaria ca, de exemplu, in regiunea muntoasa a Eparhiei Velico Tarnovo, se miruieste de regula numai in zilele Postului mare.

La unele din manastirile noastre, precum si in parohiile din Biserica Ortodoxa Greaca si din alte Biserici Orientale ca, de exemplu, in Patriarhatul Antiohiei, miruitul este insa complet neuzitat sau, cel mult, credinciosii sunt unsi in Joia Patimilor cu untdelemn binecuvantat la maslul ce se oficiaza dupa Liturghia din aceasta zi.

Precum se vede, cele doua extreme sunt reprezentate de o parte prin practica din Mitropolia Ungrovlahiei si din cea a Moldovei si Sucevei, precum si din cateva parohii din Banat, unde se miruieste dupa serviciul divin din orice zi a anului bisericesc, iar de cealalta parte, prin Biserica Ortodoxa Greaca si altele din Orientul Apropiat, care nu practica nicidecum miruitul.

O recapitulare sumara asupra istoriei si formei originare a acestui rit este de natura sa ne ajute la stabilirea datelor necesare pentru explicarea acestei diversitati de practici locale. Astfel, precum ne lamureste Diataxa sau Ranauiala intocmita de patriarhul Filotei al Constantinopolului (veacul al XIV-lea), inregistrata si in Evhologhionul lui Iacob Goar, ca si in editiile de Venetia ale Evhologiului uzual, miruirea cu untdelemn din candela aprinsa la icoana praznicului sau a sfantului zilei are loc dupa apolisul Utreniei si numai cu ocazia praznicelor imparatesti si a sarbatorilor in cinstea sfintilor mai insemnati.

In principiu deci, momentul miruitului este prevazut la sfarsitul Utreniei de la sarbatorile mari, a caror slujba are serviciul Litiei. Reprodusa cu mici dezvoltari in Tipicul cel mare (Iasi, 1816), dupa Constitutia patriarhului Filotei, precum si in editia sinodala de Moscova a Mineiului pentru luna septembrie, iar in cel romanesc pentru aceeasi luna numai in rezumat, aceasta randuiala prescrie urmatorul ceremonial in legatura cu sarbatoarea mutarii din viata a Sfantului Ioan Evanghelistul (26 septembrie).

La sfarsitul Utreniei, si anume inainte de Ceasul intai, "cantam o stihira samoglasnica a sfantului, pe care va voi ecleziarhul, si iese preotul cu cadelnita, mergandu-i inainte cu sfesnicul aprins, si cadeste icoana Sfantului Apostol cea de pe analog si, dand cadelnita, sta in partea dreapta a analogului. Si vine iegumenul la analog si face doua inchinaciuni si saruta icoana Sfantului Apostol si dupa sarutare o inchinaciune si luand pomazuitorul, care este gatit pentru aceea, se unge pe sine din candela Sfantului cu untdelemn sfant, in chipul crucii, pe fruntea sa. Asijderea si fratii saruta icoana sfantului, iar iegumenul unge pe preot cu untdelemn sfintit si pe ceilalti frati. Iar dupa ungerea tuturor cu untdelemn sfintit, se canta Ceasul intai. Asa se face ungerea totdeauna si in praznice imparatesti si intru toate praznicele sfintilor mari, cand se face priveghere".

Tipicul cel mare ca si Mineiul pentru luna august, atat cel romanesc cat si cel rusesc, tin chiar sa consemneze expres la finele Utreniei de la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, ca "se ung fratii cu untdelemn sfintitim, din candela Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, dupa cum s-a zis mai inainte, in 26 ale lunii septembrie. Ceasul intai si cel deplin apolis".

Vocabularul (ecleziarhul, iegumenul, fratii) acestor insemnari ne arata deci miruitul la Utrenia de la sarbatorile mai insemnate, ca o institutie si practica monastica in originea sa, legata de Utrenia ce se oficiaza in astfel de cazuri la priveghere, urmand imediat dupa serviciul Vecerniei cu litie. Cu vremea insa practicarea miruitului s-a extins si la slujbele unor sfinti de rangul doi, care au insa polieleu.

Un manual rusesc de tipic ia chiar act de acest uz, mentionand ca "miruitui dupa Utrenie, conform Tipicului, se savarseste cateodata si in zilele de sarbatori mai mici (vezi tipicul la 27 ianuarie si 24 februarie)".

Exceptiile s-au transformat insa in regula. Cum calendarul a inscris pentru fiecare zi comemorarea unuia sau mai multor sfinti, miruitul a putut ajunge astfel un rit implicit slujbei de la orice data, deci si in zilele de duminici, ca un postulat al pietatii locale.

Legat initial de Utrenia de la privegherea obisnuita in manastiri, miruitul a inceput sa fie practicat si in bisericile parohiale, gasind insa aci conditii deosebite de cele din bisericile manastiresti. In acestea din urma, serviciul Utreniei la sarbatorile mentionate este, precum am spus, o slujba de noapte, dupa care Liturghia nu urmeaza indata, ci se savarseste in cursul diminetii urmatoare.

In bisericile din lume insa Liturghia succede imediat Utreniei, asa incat, daca miruitul credinciosilor ar incepe dupa Doxologia mare sau dupa apolisul Utreniei conform Constitutiei patriarhului Filotei, s-ar produce un hiatus sau o intrerupere nepotrivita in cursul serviciului divin, pe tot timpul necesar miruitului.

Pentru evitarea unui astfel de neajuns, s-a considerat practic ca aceasta operatie sa inceapa in asa fel ca sa poata fi terminata pana in momentul cand are sa se treaca la Liturghie, adica intocmai asa precum consemneaza in continuare manualul rusesc de tipic mentionat mai sus: "Din cauza multimii credinciosilor, in bisericile parohiale se incepe cu sarutarea icoanei si ungerea cu untdelemn binecuvantat la Litie, nu dupa otpustul Utreniei, ci dupa citirea Evangheliei".

Insusi Tipicul cel mare de Iasi, 1862, prevede la pagina 458 ca miruirea la 15 august se face "cantandu-se hvalitiile", deci incepand de la laude ("Toata suflarea.."). In cea mai mare parte din parohiile banatene, preotul incepe a mirui de la svetilna inainte, putand sa continue pana la finele Doxologiei celei mari.

Interesant este ca, in Biserica Ortodoxa Bulgara, preotul care nu este de rand, ia loc, de la inceputul Utreniei, langa proschinitar, pe care se afla asezata icoana hramului sau a sarbatorii, miruind cu untdelemn, din candela ce arde aici, pe fiecare credincios care intra in biserica si saruta icoana. Unde nu este decat un preot, acesta incepe miruirea dupa ce a terminat de proscomidit.

Punerea in miscare a credinciosilor in vederea miruitului este insa de natura sa distraga atentia un timp destul de indelungat, si anume tocmai in cursul celei mai mari si mai interesante parti de imnologie de la Utrenia duminicii sau a sfantului zilei. Desigur, o astfel de priveliste, intre altele, a trezit reactia sensibilitatii domnitorului Constantin Voda Mavrocordat, care, la finele slujbei din duminica de la 11 ianuarie 1747, a obiectat mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei ca "nu se vede scris nici in tipic, nici in minologhiile Bisericii, ca preotii sa unga pe crestini cu untdelemnul din candela ce arde inaintea sfintei icoane a sfantului care se serbeaza".

Lamuririle pentru voievod scrise (in limba greaca) de catre mitropolitul Neofit I al Ungrovlahiei - poate prin 1748 - au fost publicate in traducere romana, facuta de Ghenadie Enaceanu (in "Biserica Ortodoxa Romana", XIV (1890-1891), p. 654-656).

De altfel, insemnarile din Mineiele grecesti ne permit sa afirmam ca nu se miruieste decat de cateva ori pe an, si anume la sarbatorile mari, ceea ce constituie un motiv in plus pentru observatia domnitorului.

Nu stim cum s-a petrecut si cui se datoreste la noi trecerea momentului pentru miruire dupa slujba Liturghiei, precum nu putem afirma nici in ce masura imprejurarea din duminica de la 11 ianuarie 1747 a creat sau a determinat o preocupare in acest sens, ori a reprezentat un element pentru pregatirea unei atmosfere favorabile acestei schimbari; nu putem sa nu recunoastem totusi in aceasta masura un corectiv fericit al situatiei de mai inainte.

Miruirea, ca simbol al "daruirii milei lui Dumnezeu", se gaseste astfel - cel putin din punct de vedere practic - cat se poate de potrivit imbinata cu impartirea anaforei, ca semn al binecuvantarii divine.

In unele parti, miruirea se face "in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh"; in altele insa, si anume in parohiile din vestul Mitropliei Moldovei si Sucevei, se foloseste formula "ajutor de la Domnul" (prescurtare din textul "Ajutorul meu de la Domnul.." (Ps. 120, 2) completata in timpul impartirii anaforei cu formula "hrana de la Domnul" (prescurtare din textul "hrana se da celor ce se tem de El"); daca sunt doi preoti, unul miruieste, iar celalalt imparte anafora, cu formulele mentionate.

Originea, semnificatia si efectul miruirii

Precum ne putem incredinta din scrierile Noului Testament (Matei 9, 21; Marcu 5, 27; Luca 8, 44; Fapte 19, 12), tot ceea ce vine nu numai in atingere directa cu persoanele sfinte, ci orice se gaseste intr-un raport chiar indirect cu ele, cum se prezinta pozitia untdelemnului ce arde in candelele de la icoanele lor, este interpretat in credinta crestina ca mijloc de sprijin si de percepere a binefacerilor pe care Dumnezeu le imparte prin intermediul alesilor Lui.

Asa se explica faptul ca ungerea cu untdelemn din candelele martirilor si ale sfintilor, care s-au bucurat in viata de darul minunilor si indeosebi al tamaduirilor, ori din cele aflate in fata cinstitei si de viata datatoarei Cruci a Domnului, a ajuns in cursul evului mediu o practica sau un rit curent pentru impartasirea de binecuvantare, dar mai cu seama pentru dobandirea si pastrarea sanatatii.

Din aceste deprinderi deriva "miruitul" sau, cum zicea Dositei al Ierusalimului, "sfantul untdelemn, cu care se unge la sarbatori din candela aprinsa inaintea icoanei". Asadar, "fie pentru ca sa dobandeasca sanatate sau sa si-o pastreze, fie pentru ca sa capete binecuvantare, ortodocsii, precum constata Iacob Goar, se ungeau cu un astfel de untdelemn de la icoana sfantului care se serbeaza, si prin rugaciunile ce le stau in putinta staruiesc sa obtina, cu solirile acestuia, mila de la Dumnezeu, al carei simbol este untdelemnul".

Aceste binefaceri nu pot fi privite ca efect al insusirilor naturale ale untdelemnului, care, fara indoiala, nu poseda o eficacitate universala, valabila adica pentru orice boala, ci s-au savarsit prin puterea harului lui Dumnezeu, lucrator prin sfinti, si totodata prin conlucrarea credintei de care erau insufletiti atat cei care ungeau cat si cei care se vindecau.

Precum remarca un teolog contemporan, "Dumnezeu incredinteaza sfintilor, tot asa ca si ingerilor, puterea de a indeplini voia Sa, printr-un ajutor activ, desi nevazut, acordat oamenilor. Sfintii sunt mainile lui Dumnezeu, prin care El savarseste operele Sale. De aceea, lor le este dat sa faca fapte de caritate chiar dupa moartea lor, desigur nu ca acte necesare mantuirii lor personale, care deja a fost atinsa, ci pentru a sprijini pe fratii lor in calea mantuirii".

Negresit, asa precum sublinia Nicolae Cabasila, "nu exista absolut nici o binefacere care a fost acordata oamenilor impacati cu Dumnezeu, fara ca ea sa fie data prin Acela care este asezat Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni". Acest adevar nu este contrazis de credinta despre oficiul sfintilor; dimpotriva, - completeaza teologul mentionat - ei "ne ajuta in raporturile noastre cu Hristos. Sfintii sunt astfel mijlocitorii si protectorii nostri fata de El in ceruri si, ca atare, membrii vii si activi ai Bisericii militante".

Precum se poate constata in Noul Testament (Marcu 6, 7, 13) si in istoria Bisericii crestine, ungerea cu untdelemn in scop anume de vindecare a fost un obicei practicat in imprejurari extraordinare, nu ca un rit sau ca un serviciu exclusiv bisericesc, chiar de persoane care numai intamplator se puteau gasi in randul clericilor. Multe dintre acestea erau simpli monahi si cateodata chiar dintre credinciosii laici.

Pana in cele din urma insa, aceasta ungere practicata in chip obisnuit de harismatici s-a transformat sau mai exact s-a restrans in cadrul ritului curent al miruitului, indeplinit numai de persoanele din cinul preotiei.

Evolutia situatiei nu este greu de reprezentat. Dupa incheierea epocii harismaticilor in istoria crestina, credinciosii au recurs la solirile lor, ca si la ale sfintilor in general, chiar dupa trecerea acestora din viata pamanteasca, implorandu-le ajutorul prin rugaciunile facute inaintea icoanelor respective.

In fata credinciosilor, icoanele au capatat, prin sfintire, asa precum se exprima teologul contemporan citat mai sus, harul de a insemna "un loc binecuvantat al prezentei sau al aparitiei Domnului in forma Lui imaginata sau figurata", sau "indicarea puterii si a lucrarii Sale" si, respectiv, a Sfintei Fecioare, a sfintilor si a tuturor celor reprezentati de ele, cum este, de exemplu, cazul ingerilor.

Era natural deci ca untdelemnul ce arde in candelele de la aceste icoane sa fie pus de spiritul credinciosilor in raport cu insasi persoana sfantului prin care se solicita ajutor de la Dumnezeu.

Ungerea o face insa acum preotul, in locul si in numele acestor sfinti, ei insisi membri ai Trupului tainic al lui Hristos, adica ai comunitatii crestine, si anume din categoria Bisericii nevazute.

Caracterul de rit al acestei ungeri am putea spune ca s-a inaugurat ca o consecinta a cultului pentru veneratia martirilor si a sfintilor, a icoanelor si a relicvelor lor, deci foarte de timpuriu. Administrata de acum inainte in biserica, in legatura cu cultul, si deci de membrii clerului, ungerea cu untdelemnul din candelele de la icoane a devenit un rit bisericesc, adica oficial. Miruitul bisericesc a continuat sa coexiste o vreme cu cel practicat acum numai intamplator de harismaticii deserturilor; in chip obisnuit insa el era privit ca un atribut al preotiei.

Urmand cursul pietatii crestine in legatura cu cultul de adoratie si veneratie, ungerea cu untdelemn practicata la primele ei inceputuri de harismatici in scopul restabilirii sanatatii, iar de clerici si pentru orice altfel de ajutor necesar credinciosilor, a ajuns sa se rezume in chip obisnuit la ritul bisericesc al miruitului; in chip logic, acesta a fost altoit pe marginea oficiilor consacrate proslavirii manifestarilor Providentei divine si de venerare a sfintilor, cum este prin excelenta Utrenia.

Negresit, temeiul si izvorul binefacerilor ce se spera a fi transmise prin "miruire" este acelasi ca si al harurilor speciale, acordate prin Sfintele Taine, adica Jertfa Mantuitorului, care sta la baza intregului cult al Bisericii si al riturilor ei. Miruirea nu reprezinta insa un mijloc sau "un instrument care lucreaza cu necesitate prin har" sau ex opere operato, ca sa intrebuintam o expresie a teologiei apusene folosita cateodata si in cea rasariteana; "nu se da adica cu necesitate harul" supranatural al vindecarii spirituale sau de boli morale, iar uneori si de cele fizice, insotit de iertarea pacatelor, ca, de exemplu, prin ungerea cu untdelemn binecuvantat in Taina Sfantului Maslu.

De asemenea, nu se comunica harul dumnezeiesc, care lucreaza cu necesitate pentru intarirea si sporirea in viata spirituala, ca in Taina. Ungerii cu Sfantul si Marele Mir. Miruitul impartaseste in general binecuvantarea si alte binefaceri, corespunzator masurii in care cererile si intentiile credinciosilor sunt sustinute de credinta si de vrednicie personala.

Proprietatile naturale ale untdelemnului il fac foarte propriu ca simbol al ideilor din binefacerile pe care Biserica le mijloceste si credinciosii spera sa le obtina prin ierurgiile in care untdelemnul are o intrebuintare liturgica. El apare astfel in textele biblice si in rugaciunile pentru binecuvantarea lui ca, de exemplu, in cele din randuiala Tainei Botezului si a Tainei Sfantului Maslu, atat ca instrument al harului, cat si ca termen si simbol al ideilor de binecuvantare si de bucurie, de impacare si de indurarea lui Dumnezeu, de acordarea de bunuri si daruri vrednice, de intelepciune si mai ales de vindecare etc.

In definitiv, toate aceste sensuri sunt rezumate in observatia Sfantului Ioan Gura de Aur, ca "untdelemnul este considerat ca simbol al milostivirii (iubirii de oameni a) lui Dumnezeu". Ceea ce cer si spera sa dobandeasca credinciosii, sub semnul miruirii, este una sau alta din formele si manifestarile acestei milostiviri, dar mai cu seama in legatura cu starea sanatatii.

Precum ne lasa sa vedem randuiala scurtei ceremonii a miruirii descrisa de patriarhul Filotei, untdelemnul din aceasta intrebuintare nu este sfintit prin nici o formula sau rugaciune speciala de binecuvantare. Caracterul de element sfintit si puterea supranaturala sau insusirea binefacatoare ii sunt conferite de raportul sau cu un obiect sfant, pe care i-l creeaza faptul ca un astfel de untdelemn vine in atingere, ori se gaseste in apropiere, este destinat sau serveste in vreun fel oarecare locurilor si lucrurilor venerabile din punct de vedere religios.

In urma pelerinajelor mai ales, pietatea crestina din cursul vremii a consacrat in aceasta privinta mai multe feluri de untdelemn pentru miruit, deosebit de cel al Sfintelor Taine. Este in primul rand untdelemnul de la Sfanta Cruce din Ierusalim, adica cel din vasele de care s-au atins relicvele acestui sfant obiect.

In al doilea rand se claseaza untdelemnul de la Locurile Sfinte, socotit astfel prin excelenta cel luat din candela ce arde la Sfantul Mormant din Ierusalim, precum si cel provenit de la bisericile din alte localitati, devenite venerabile prin activitatea istorica a Mantuitorului.

Se numeste apoi untdelemnul sfintilor, iar in unele cazuri al martirilor, acela care este luat din candelele ce ard la criptele acestora sau din cel ce s-a prelins de pe moastele sau mormintele lor, fapt care a dus la atribuirea titlului de "izvorator de mir" anumitor martiri. Folosirea untdelemnului de la aceste morminte, in scop de sanatate, de intarire si de binecuvantare, se gasea deja indatinata pe vremea Sfantului Ioan Gura de Aur, precum rezulta din urmatorul pasaj al uneia din omiliile sale: "Opreste-te langa mormantul martirului, varsa acolo siroaie de lacrimi, zdrobeste-ti inima si adu binecuvantare, adica untdelemn, de la mormant. Ia untdelemn sfant si unge-ti tot trupul, limba, mainile, gatul, ochii".

Totusi, in practica, realitatea a luat si alte infatisari, asa precum se intampla uneori astazi, in unele parti cel putin, fara ca spiritul Constitutiei patriarhului Filotei sa fie contrazis. Astfel, potrivit indicatiilor din aceasta randuiaia de tipic, momentul miruirii este fixat, precum am vazut, dupa apolisul Utreniei si numai in legatura cu slujba praznicelor imparatesti si de la sarbatorile sfintilor mai insemnati.

Cum insa, la astfel de cazuri, Utrenia se oficiaza la priveghere, urmand imediat dupa serviciul Vecerniei cu litie, untdelemnul binecuvantat la acest din urma oficiu serveste in primul rand la miruire, fiind pus in candela de la proschinitar, precum prescrie Liturghierul. In acest caz, este firesc deci sa ne intrebam daca insasi Constitutia patriarhului Filotei nu presupune ca miruirea dupa Utrenie se facea din candela unde fusese pus untdelemnul binecuvantat la Litie.

Cel putin in parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse, ca si in unele parohii din Biserica Ortodoxa Romana, este in uz aceasta din urma practica, manualele de tipic si alte scrieri mentionand expres ca, la priveghere, miruirea se face cu untdelemnul din candela, binecuvantat la slujba Litiei.

Acolo deci unde miruirea se practica numai la finele Utreniei de la sarbatorile din categoriile specificate mai sus, ea se face inevitabil cu untdelemn binecuvantat la Litie. Aceasta situatie este transformata in regula mai ales in partile unde s-a indatinat obiceiul de a se oficia serviciul Litiei nu inainte de Utrenia de la priveghere, adica seara, dupa Vecernie, ci dimineata, inainte de Utrenie. "Prin urmare - asa precum remarca autorul unui manual rusesc de tipic - crestinii se ung (se miruiesc) in biserica cu untdelemn de doua feluri: unul este untdelemnul din candela, adica de la sfintele icoane, iar altul este untdelemnul ce se sfinteste o data cu painile" la Litie.

Desi, de regula, untdelemnul pentru miruire nu se sfinteste printr-o rugaciune speciala, totusi in Biserica Ortodoxa Bulgara, ca si in unele din parohiile noastre ardelene si chiar din sesul Munteniei, s-a generalizat obiceiul ca credinciosii sa fie miruiti in cursul anului cu untdelemn sfintit la maslul ce se savarseste in biserica dupa Liturghia din Joia Mare.

Se binecuvinteaza cu aceasta ocazie untdelemnul din candela de la icoana hramului, care este inmultit ulterior prin adaugarea de untdelemn adus de credinciosi, pastrandu-i astfel continuitatea sfinteniei.

Alaturi de practica miruirii cu untdelemn binecuvantat, uzul general il formeaza insa miruirea cu untdelemn din candela aprinsa la icoana sfantului sau praznicului zilei.

Incheiere

Miruirea nu a fost stramutata intru nimic de pe vechile ei temeiuri prin adoptarea momentului sau la finele Liturghiei, deoarece untdelemnul provine de la candela ce arde la praznicar sau prosehinitar, pe care se afla icoana sfantului serbat, ori icoana hramului sau neaparat una din icoanele Mantuitorului (mai adesea a invierii), "unicul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni" (I Tim. 2, 5), deci chezas al milostivirii aratate prin sfintii Sai.

Pe de alta parte, miruirea nu este intru nimic mai putin la locul sau dupa finele Liturghiei, deoarece aceasta se savarseste nu numai intru pomenirea jertfei de pe Golgota si spre slava lui Dumnezeu, ci si "intru cinstea si pomenirea sfintilor" de El incununati.

Din punct de vedere doctrinar, nimic nu se impotriveste deci miruirii dupa Liturghie. Nu se poate tagadui totusi ca, acolo unde practicarea miruirii s-a extins la toate sarbatorile, s-a produs o usoara modificare in raportul dintre ideile care alcatuiau originar semnificatia acestui rit.

Credinta despre miruire, ca semn de comunicare sau de impartasire a puterii tamaduitoare de suferinta, care era dominanta la inceput, a ajuns secundara, daca nu s-ar putea spune chiar ca a ramas aproape stearsa, miruirea reprezentand un simbol al impartasirii de binecuvantari si binefaceri in general: "semn de daruirea milei lui Dumnezeu si a unui deosebit ajutor in faptele de binefacere si iubire de oameni", sau "pentru castigarea de daruri sufletesti si trupesti".

In numarul acestor daruri, ideea despre valoarea tamaduitoare a untdelemnului de la miruire se mentine inca in relief, acolo unde miruirea se obisnuieste numai la sarbatorile mari, deci numai de cateva ori pe an, dar mai cu seama acolo unde se miruieste cu untdelemn ramas de la maslul din Joia Mare sau de la un alt Maslu.

pr. prof. dr. Petre Vintilescu

09 Iulie 2012

Vizualizari: 9660

Voteaza:

Originea, semnificatia si efectul miruirii 4.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE