Persoana in cantarea ortodoxa

Persoana in cantarea ortodoxa Mareste imaginea.

"Teologia persoanei" in cantarea bisericeasca ortodoxa

Cele mai multe dintre caracteristicile cantarii bisericesti ortodoxe - doar vocala, monodica etc. - a caror perpetuare obstinata, intr-o lume mereu in schimbare, contrariaza un spirit cultural-estetic "istorist" sau "modernist", pot fi mai bine intelese in perspectiva unei "teologii a persoanei".

De ce numai vocea omeneasca isi gaseste loc in cantarea ortodoxa, nu si instrumentul muzical? Vocea, chiar la modul comun, este expresia cea mai directa a unei persoane (umane), ce are in "spatele" sau un nesfarsit de taina. Orice instrument muzical, chiar prin ceea ce este el ("instrument"), este o intermediere, o interpunere, intre cel-cei care canta si cel-cei (in cadrul liturgic, Cel) pentru care se canta, ce umbreste "directetea", imediatul comunicarii nascatoare de comuniune intre persoane. Pe de alta parte, cantatul impreuna cu instrumentele sterge deosebirea de "glasuire" ("glasul bisericesc" - o alta expresie a "personalismului" ortodox) intre omul-persoana si instrumentul neinsufletit, deschizand drumul tratarii "instrumentale" nu numai a vocii (ca in "bel-canto") ci chiar a persoanei umane - o tratare inevitabil reductionista, ce ar cobori fiinta omeneasca spre firea neinsufletita (omul-instrument, omul-masina, omul previi zibil, fara Taina), un reflex invers al erorii "instrumentaliste" stravechi a idolatriei, care atribuia neinsufletitului valente personale ...

Este adevarat ca exista, in Biserica Ortodoxa, exceptii in privinta instrumentelor muzicale ("sonore - ar fi mai corect): clopotul si toaca. Acestea insa, prin "instrumentalismul" lor declarat - sunet direct instrumental, repetat, lovit, neinsufletit, fara a avea vreo pretentie de a imita sau suplini vocea omeneasca, sau de a crea vreo constructie sonora capabila sa-si fie suficienta (estetic) sie insasi (si care astfel ar inlocui vocea) - nu creaza contuzie spirituala in planul liturgic, firea neinsufletita participand in chipul ei adevarat (si nu in vreun fel inselator, care sa confunde viul persoanei cu vreo "abilitate" a unei inchipuiri neinsufletite) la liturgismul general al lumii create. In "iconomia sonora" a Bisericii, orice eveniment sonor, ca si orice eveniment liturgic, trebuie sa fie prezent in adevarul sau, cantarea liturgica fiind un mijloc specific in iconomia bisericeasca-liturgica mantuitoare.

Slujba bisericeasca (la fel ca si cantarea cuprinsa in ea) este, in primul rand, o lucrare a persoanelor, a persoanelor omenesti intre-laolalta si impreuna cu Persoanele Dumnezeiesti, care abia in al doilea rand isi revarsa binecuvantarea asupra intregii fapturi - (si celei neinsufletite). Orice mediere sau (mass-) mediatizare instrumentala - muzicala, dar si de tehnica radio, TV; etc. - nu-si are locul intr-o lucrare a comuniunii inter-personale.,. Pentru ca, oricum, intr-un domeniu al lucrurilor, esentiale, omenesti si dumnezeiesti (indeosebi), instrumentul (si "instrumentalismul") muzical nu poate concura persoana umana,, fie ca ofranda aleasa intre cele create (si Mantuitorul S-a adus Jertfa desavarsita, intrupat ca om!), fie ca si "instrument" al cantarii - "jertfa de lauda" sau ca icoana a Facatorului sau. O alta caracteristica a cantarii liturgice ortodoxe este cuvantul, totdeauna prezent, ca si cuvant rostit, viu, adresat de catre si catre persoana (Persoana), cuvant personal cu inteles. Non-cuvantul este refuzat, fie sub infatisarea sunetului impersonal al instrumentului muzical, fie a vocalizei tehnice (tot "instrumentale"); jubilatia sau cantarea papadica, in care cuvantul pare ca se dizolva, se sprijina tot pe cuvant, ce sufera insa o "prefacere" liturgica. Nedefinitul sunetului instrumentelor "necuvantatoare" rataceste sufletul de la comuniune - spre care indreapta cuvantul ce comunica si naste comuniune (interpersonala).

Faptul ca Dumnezeu "i-a facut (pe oameni) dupa chipul si asemanarea Lui, impartasindu-le si din puterea cuvantului Sau, fiind ca un fel de umbre ale Cuvantului si fiind cuvantatori..., face ca slabele cuvinte omenesti ale cantarilor liturgice - care trebuie cantate pentru a le ridica din conditia pamanteasca decazuta a rostirii prozaice - sa trimita la Cel prin Care "toate s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut..." (In. 1, 3), ele, cuvintele cantarilor liturgice, fiind "loc teofanic" si icoana a Cuvantului Dumnezeiesc. Asadar, cantarea liturgica ortodoxa, este prin excelenta, o cantare a Cuvantului, care ne deschide calea catre viata de comuniune si de iubire ce izvoraste din Comuniunea desavarsita a Persoanelor Treimice.

Asemanator stau lucrurile si in ceea ce priveste aspectul monodie (cantarea pe o singura voce) - al cantarii bisericesti. De ce sa se cante pe o singura voce, "saraca", atunci cand cantarea pe mai multe voci, polifonica si armonica, si-a demonstrat suficient virtutile estetice ...? O prima "ratiune" a acestui fapt este mai "tehnica", dar cu consecinte "teologice", fiind in legatura si cu practica traditionala a cantarii in comun. S-a observat demult ca o "cuvantare" diferita si simultana a mai multor oameni cauzeaza o proasta percepere a cuvantului-sonor si, desigur, si ca inteles - ca intr-o "glosolalie" in sens rau, de amestec babilonic al limbilor, distrugator de comuniune ... ori cuvantul, in Biserica, trebuie sa rasune raspicat si pe inteles: "cantati cu intelegere", ne indeamna Psalmistul (Ps. 46, 7). Si doar cantatul pe o voce permite unui numar oricat de mare de participanti sa se armonizeze", intru intelegere - unisonul fiind armonia cea mai simpla si consonanta perfecta.

Cantarea polifonica si armonica este, de fapt, o folosire cripto-instrumentala (o instrumentare structurala) a vocii si cuvantului. Complexitatea texturii sonore, ce poate usor deveni haotica in cazul unei interpretari neindemanatice, provoaca, in orice caz (sub acoperirea unei armonii sonore placute, desfatatoare), o umbrire de inteles al cuvantului, cu consecinte negative asupra comuniunii liturgice ...

Practica armonica si polifonica a cantarii a impus armonia pe doar cateva voci, - orice marire a numarului de voci complicand mult executia - dar ea presupune si asa oameni suficient pregatiti muzical, chiar profesionisti - ceea ce este greu de pretins tuturor credinciosilor dintr-o biserica... De aceea a aparut o dubla "despartire": intre cei care canta in corul armonic si cei care asculta; si chiar in interiorul corului, intre diferitele "partide" vocale in care trebuie impartit corul, neputandu-se atribui cate o "voce" armonica fiecarui corist.

Impartirea pe mai multe voci, in cantarea armonica, introduce astfel un element tehnic exterior de separare intr-un cadru de comuniune interpersonala, in care toti trebuie sa cante "intr-un glas", "desavarsiti intru unime" (In. 17, 21). Aceasta cerinta liturgica este mult mai usor de indeplinit prin cantarea pe o singura voce, monodica, cantarea la unison inlaturand "impartirile" si rezolvand problema "profesionalismului" muzical al credinciosilor, ea fiind accesibila oricarui om, normal dotat si pregatit. De asemenea, nici o "armonizare" au vreunei multitudini de simtiri si cugete - de voci, in cazul cantarii - nu va putea egala perfectiunea si "absolutul" unitatii credintei - a carei expresie desavarsita este monodia. Pentru a face o comparatie, este ca si deosebirea intre ecumenism si (inter-) comuniunea euharistica.

Pe un plan spiritual deci, cantarea pe voci diferite creeaza, inevitabil, "distanta" si "pozitie" diferita - chiar daca in "armonie". (In muzica, o armonie, oricat de consonanta, induce o tensiune care nu-si gaseste rezolvarea decat in unison - limita desavarsirii armonice, ce suprinde insa, in armonicele sale naturale, si potentialitatea originara a oricarei armonii). La fel cum, in arta icoanei, renuntarea la facilitatea optica a perspectivei de adancime n a insemnat eliminarea "distantei" si a "pozitiei" diferite determinate de aceasta distanta, renuntarea la "pozitionarea" diferita in cantarea pe mai multe voci, pentru cantarea pe o singura voce, cu aceeasi melodie si aceleasi cuvinte, inseamna - pentru comuniunea interpersonala - prefacerea "adunarii" ecleziale (un "noi" cu "pozitii" diferite ale eu-rilor) intr-un "eu" liturgic al desavarsitei comuniuni.

Isonul, care insoteste uneori cantarea ortodoxa si despre care se poate spune ca este o "referinta armonica" - o concesie facuta "impersonalului instrumental (ca si clopotul sau toaca) si armonic" tocmai pentru a reaminti ca liturghia se savarseste (si) in aceasta lume, in aceasta conditie umana - este un semn (nu un simbol), un "remember", un "sa luam amnite", o borna la frontiera dintre doua realitati, un avertisment (vocea obiect...) cutremurator prin implacabilitatea sa ...

In sfarsit, insasi relativa constanta prin vremi si trecand peste generatii a caracteristicilor cantarii bisericesti, mentionate pana acum, este inca un element favorizant al comuniunii liturgice interpersonale ... Ne putem imagina ce ruptura s-ar produce in comunitatea bisericeasca daca fenomenul "modelor" muzicale nu ar fi receptat cu multa grija in Biserica si credinciosii fiecarei categorii de varsta ar astepta sa rasune la slujbe doar muzicile "placute" vremii (tineretii) lor ...

Cele cateva consideratii mai dinainte pot fi dezvoltate si extinse si asupra celorlalte caracteristici si aspecte (chiar particularizate) ale cantarii bisericesti ortodoxe, conexate firesc la diferitele domenii teologice. Mai ales aspectele de spiritualitate a cantarii, ce implica nemijlocit persoana cantaretului liturghisitor - in cantarea de obste, aceasta se confunda cu persoana crestinului in general - lumineaza calea intelegerii si partasiei la Traditia bisericeasca vie a cantarii liturgice ortodoxe, si prin aceasta, la iconomia dumnezeiasca mantuitoare. "Epectaza" persoanei cantaretului, pe care o presupune si totodata o determina cantarea liturgica (" ... toata grija cea lumeasca de la noi sa o lepadam") pregateste pentru intelegerea "ratiunilor" chiar si ale cantarii bisericesti, ca si trepte spre plinirea "personala", in recapitularea si participarea transcendenta si indumnezeitoare, dupa modelul si intru Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. Din ansamblul celor expuse se poate concluziona aratand ca orice renuantare la caracterele cantarii bisericesti la care ne-am referit inseamna, in plan liturgic, a face pasi in directia "depersonalizarii" slujbelor bisericesti, adica in directia anularii identitatii de comuniune interpersonala a liturgicului ortodox, in ultima instanta, in directia des-fiintarii acestuia. Exceptiile adoptarii, in unele perioade, a unor moduri de cantare straine duhului liturgic al Ortodoxiei nu au facut decat sa confirme "regula" revenirii, mereu, la conditia originara a cantarii bisericesti.

Pr. lect. Vasile Grajdian

20 Iunie 2012

Vizualizari: 4007

Voteaza:

Persoana in cantarea ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Stefan DumitrescuPostat la 2010-08-22 16:55

    Frumos spus, Parinte...

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE