Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii

Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii Mareste imaginea.


Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii

La oficiul divin al Sfintei Liturghii se pot constata urmatoarele adaptari sau dezvoltari locale si anume:

Obiceiul sporadic al unor preoti slujitori de a da binecuvantarea mare nu numai cu Sfanta Evanghelie ci si cu Sfanta Cruce, gest care nu impieteaza cu nimic actul liturgic in sine, deoarece Sfanta Liturghie reproduce in mod sacramental roadele Crucii si ale invierii, insa, intrucat acest fapt este sugerat in chip simbolic prin insemnarea crucisa cu Sfanta Evanghelie deasupra Sfantului Antimis, consideram ca intrebuintarea Sfintei Cruci in acest moment nu este necesara.

Exista la unele manastiri (Cernica, Horaita, Sihastria) obiceiul de a se canta in intregime, dupa notatia psaltica, psalmii antifonici (102 si 145), asa cum se proceda odinioara in Biserica veche. Nici aceasta practica nu lezeaza unitatea ritului liturgic, ci dimpotriva infrumuseteaza patrimoniul sacru al cultului, insa in nici un caz nu o putem impune bisericilor de parohie.

La majoritatea bisericilor de mir la antifonul al III-lea se canta Fericirile asa cum prevede randuiala tipiconala, iar la unele, in loc de Fericiri, se canta Aparatoare Doamna. Practica aceasta este o inovatie, deoarece, in mod corect si absolut, trebuie sa se cante stihurile Fericirilor care ne amintesc de continutul Predicii de pe munte a Mantuitorului (Matei V, VI, VII), fiindca in prima ei parte, Sfanta Liturghie innoieste in fata ochilor nostri sufletesti activitatea didactica sau invatatoreasca a Domnului nostru Iisus Hristos. Exceptie de la aceasta regula fac zilele praznicelor imparatesti in cinstea Mantuitorului cand avem antifoane speciale iar in loc de Fericiri se canta troparul praznicului de trei ori.

* Omiterea ecteniei catehumenilor ingaduita la unele catedrale cu acordul chiriarhului locului este o practica ce nu desfiinteaza structura randuielii Sfintei Liturghii, tinand cont de faptul ca aceasta ectenie a fost introdusa cu precadere pentru catehumenii din primele veacuri crestine care erau initiati si instruiti pentru primirea Tainei Sfantului Botez. Din punctul meu de vedere, consider ca aceasta ectenie trebuie mentinuta in randuiala Liturghiei, in primul rand, pentru faptul ca ea reprezinta un document care certifica si atesta existenta institutiei catehumenatului ce a avut un rol prioritar in viata Bisericii si in al doilea rand, pentru faptul ca in contextul lumii de astazi exista o cifra numerica impresionanta de oameni necrestinati pentru care suntem datori sa ne rugam ca Bunul Dumnezeu "sa-i uneasca (prin Botez) cu Sfanta Sa soborniceasca si apostoleasca Biserica".

De asemenea, mai exista inca si astazi la noi in tara oameni tributari ideologiei materialist-dialectice inoculata in mintile multora de politica retrograda si anticrestina a vechiului regim de intunecare spirituala in care am trait cu totii timp de 45 de ani, oameni atei convinsi, liberi cugetatori sau total indiferenti fata de problemele religioase. Invatatura Sfintei noastre Biserici ne indeamna sa ne rugam si pentru aceasta ca Dumnezeu sa-i lumineze, "sa-i invete cuvantul adevarului, sa le descopere Evanghelia dreptatii" si sa-i aduca la unitatea credintei. Insusi cuvantul Sfintei Scripturi ne porunceste zicand: "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati" (Iacob V, 16).

Sfantul Apostol Pavel le spune in mod deschis si categoric corintenilor: "Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavarsirea voastra" (II Cor. XIII, 9), de unde reiese ca faptul de a ne ruga unii pentru altii este un imperativ categoric si o datorie morala de capetenie a fiecarui crestin.

La bisericile de manastire, dupa vohodul mic cu Sfanta Evanghelie se canta troparul si condacul hramului si al zilei. La bisericile de enorie s-a renuntat de mult la aceasta regula din economie de timp.

La unele biserici de enorie persista practica gresita a unor preoti de a citi cu voce tare pomelnicele celor adormiti la Sfanta Liturghie in cadrul ecteniei mortilor ce se rosteste indata dupa ectenia intreita. Aceasta practica este inadmisibila, asa cum fara rost este si obiceiul unor preoti de a citi nominal pomelnicele de vii in cadrul pomelnicelor ce se rostesc la Vohodul Mare, in momentul iesirii cu Cinstitele Daruri. Pomenirea generala a celor vii si a celor morti se face in cadrul savarsirii Sfintei Proscomidii, dupa citirea in parte a rugaciunilor colective pentru vii si pentru morti, cand se scot rniride pentru ambele categorii de credinciosi inscrisi pe pomelnice: vii sau adormiti.

Prezenta pe sfantul disc a miridelor de vii si de morti, alaturi de particelele celor noua cete ceresti, simbolizeaza solidaritatea Bisericii din cer cu a celei de pe pamant. Aceasta solidaritate si unire se infaptuieste, in primul rand, cu Hristos simbolizat prin Agnet, iar pentru fiecare persoana pomenita in sirul de pomelnice, fie de vii, fie de morti, preotul care proscomideste scoate cu sfanta copie cate o particica din prescura a patra (pentru vii) sau a cincea (pentru morti), pentru a-i invrednici de darurile si binefacerile jertfei euharistice pe toti cei pomeniti si reprezentati in particelele scoase pe sfantul disc. Cand preotul toarna aceste miride in sfantul potir dupa momentul sfintirii Darurilor (la chinonic) zice: "Spala Doamne pacatele robilor Tai ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sangele Tau".

"Scotand o particica din paine pentru o persoana pomenita pe nume, o reprezentam in mod special pe aceasta si o apropiem de Hristos" pentru a o invrednici sa dobandeasca binefacerile si darurile Sale mantuitoare.

Obiectul si scopul acestor rugaciuni de pomenire este in primul rand "iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor" care reprezinta roadele mortii si invierii Domnlui, ce ni se impartasesc prin Botez si prin celelalte Sfinte Taine. Un scop secundar al acestor rugaciuni ca si al jertfei euharistice de altfel, este si implorarea bunurilor vremelnice (liniste, ajutor in viata si izbavire de necazuri si de primejdii), caci aceste beneficii sunt in stransa conexiune cu bunurile si scopurile spirituale sau duhovnicesti.

Daca prin citirea numelor de vii si de morti a celor consemnati in pomelnice si scoaterea nominala a miridelor pentru pomenirea si ajutorul lor se dobandeste tot folosul sufletesc de trebuinta, ce rost ar mai avea citirea din nou a acestor pomelnice in randuiala Sfintei Liturghii, in auzul credinciosilor? Credinciosii trebuie catehizati si initiati in tainele cultului pentru a cunoaste insemnatatea si efectul rugaciunii liturgice si in acelasi timp, obisnuiti sa prezinte pomelnicele la sfantul altar inainte de inceperea Sfintei Liturghii pentru a oferi preotului slujitor posibilitatea de a le citi pe fiecare in parte si a scoate miridele cuvenite.

* Intrucat exista la unele biserici destui credinciosi care vin intarziati la slujba si inmaneaza pomelnice dupa inceperea Sfintei Liturghii, preotul este nevoit in asemenea situatii sa amane acoperirea Cinstitelor Daruri la momentul Heruvicului, pentru a avea ragaz sa citeasca toate pomelnicele de vii si de morti si sa scoata particele pentru fiecare nume pomenit, iar dupa acoperire sa continue cadirea mica. Pomelnicele primite dupa Vohodul Mare vor fi citite la rugaciunea dipticelor din timpul cantarii Axionului sau eventual pastrate pentru viitoare Liturghie.

* Tot in momentul intonarii imnului Heruvimic s-a incetatenit obiceiul inaltarii mainilor de catre preotii liturghisitori atunci cand rostesc intreit-textul liturgic al acestui imn. Acest uz generalizat aproape integral in cuprinsul Patriarhiei Romane nu este mentionat in nici un manual de Tipic si nici in cartile de slujba.

Ultima editie a Liturghierului romanesc chiar specifica faptul ca se rosteste de trei ori in taina continutul cantarii Heru-vimice insotit de cate o inchinaciune, insa "fara sa se ridice mainile". Ridicarea mainilor nu si-ar avea rostul in acest caz, caci este un gest de invocare corespunzator momentului epiclezei, insa, daca totusi se practica dintr-un sentiment de evlavie, acest act liturgic nu constituie o abatere grava de la regula tipizata in asa fel incat sa fie combatut cu vehementa si inlaturat. Ridicarea mainilor este un gest de rugaciune, care completeaza taina.

"Acest gest este ca o desavarsire a tainei nedespartita de ea si care inalta ofranda sus, la Dumnezeu... Aceasta ridicare a mainilor nu este prescrisa nicaieri, dar ea este inradacinata in practica slujbei bisericesti, ca fiind indisolubil legata de aducerea jertfei si se poate zice, ca ea intru- chipeaza in sine rugaciunea".

O alta divergenta liturgica ce tine atat de forma cultica exterioara, cat si de continut sau fond este cea legata de formula de binecuvantare a anafurei, adica a particelelor de paine rezultate din taierea celor cinci prescuri care au fost intrebuintate la Proscomidie, precum si a altor prescuri oferite de credinciosi la sfantul altar odata cu aducerea pomelnicelor de vii si de morti.

Dupa cum se stie, in ultimele editii ale Liturghierului a fost introdusa o formula noua de binecuvantare a anafurei, deosebita de cea adecvata, care nu exprima concret simbolismul si semnificatia anafurei. Preotii din generatia tanara care folosesc noile Liturghiere romanesti incepand cu editia anului 1987, s-au obisnuit cu aceasta formula ("Binecuvantata este anafura sfintilor Tai, Doamne, totdeauna, acum si pururea"), iar cei mai varstnici rostesc in continuare vechea formula intrata de mult in uzul liturgic, care este mult mai corecta, mai completa si mai sugestiva, intrucat cuprinde termenul consacrat de invocare a lucrarii dumnezeiesti si exprima clar sensul si rolul anafurei, adica acela de a fi "antidoron", adica in loc de dar.

In noua editie a Liturghierului romanesc tiparit in anul 2000, imbunatatit si diortosit cu acrivie de specialisti, apare in formularul liturgic vechea formula: "Pentru rugaciunile Prea Sfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvinteaza painea aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor" (p. 167-168).

Speram ca de acum incolo, aceasta formula liturgica sa devina oficiala si sa se insuseasca de catre toti ierarhii si preotii liturghisitori. Anafura inchipuie pe Maica Domnului, care dupa inaltarea Fiului ei la cer a ramas in continuare pe pamant in mijlocul comunitatii din Ierusalim. De aceea, anafura se sfinteste in timpul cantarii Axionului, imn inchinat in cinstea ei.

Bineinteles, ca nimeni nu-si imagineaza vreodata ca anafura este un inlocuitor sau echivalent al Sfintei impartasanii, ci pur si simplu, painea binecuvantata care se da spre consumare credinciosilor dupa oficierea Sfintei Liturghii, in semn de mangaiere si de incredintare ca Dumnezeu nu si-a indepartat mila si indurarea de la ei, chiar daca nu s-au straduit sa primeasca cu vrednicie Sfintele Taine, ce reprezinta "foc care arde pe cei nevrednici".

In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne atrage atentia in mod riguros, zicand: "Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar, caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea nesocotind trupul Domnului" (I Cor. XI, 28-29).

Sfintii Parinti fac deseori referire in operele lor la necesitatea pregatirii sufletesti in vederea primirii Sfintei impartasanii cu vrednicie, cu cuget curat si cuviinta crestineasca. "indrazneala nu este de a te apropia de Sfintele Taine de multe ori in cursul anului, ci de a te apropia cu nevrednicie, macar odata in tot timpul anului", spune un mare parinte al Bisericii. "Cand te apropii de hrana aceasta simtitoare iti speli gura, iar cand voiesti sa te apropii de hrana cea duhovniceasca nu-ti speli sufletul, ci te apropii plin de necuratie?"

Interzicerea celor nevrednici de a se cumineca cu Sfintele Taine si acordarea in loc a anafurei s-a generalizat in practica liturgica incepand din veacul de aur al erei crestine (sec. IV), cand Biserica era implicata in formularea doctrinei si in statornicirea ordinei morale si a disciplinei.

* O alta practica liturgica ce nu se respecta in unanimitate de catre sfintii slujitori este cea legata de ritualul impartasirii credinciosilor. Potrivit instructiunilor liturgice prevazute in Liturghier si consemnate de Tipic, credinciosii se impartasesc din particelele NI si KA, caci dupa ruperea Sfantului Agnet in cele patru parti si dispunerea lor crucisa pe sfantul disc, particica IS din latura de sus se introduce in sfantul potir pentru a semnifica unitatea nedespartita a Trupului si a Sangelui euharistic (fiindca purtand pe ea initiala IS, adica numele pe care L-a primit Mantuitorul, aceasta particica reprezinta firea Sa umana) iar particica din latura de jos a sfantului disc, care poarta initiala HR este destinata pentru impartasirea preotului liturghisitor (sau a sfintitilor slujitori daca coliturghisesc mai multi), pentru ca numele Hristos inseamna Unsul lui Dumnezeu Tatal, Mesia, pe Care liturghisitorul il reprezinta si il inchipuie in anumite momente ale Sfintei Liturghii, prin actiunile liturgice savarsite, ce simbolizeaza si comemoreaza anumite evenimente si aspecte din viata si activitatea Sa.

De la particica de sus IS, la cea de jos HR se descrie linia verticala a crucii care inchipuie triumful si biruinta castigata de Mantuitorul pentru noi prin jertfa Sa, iar de la particica NI la KA se inscrie linia orizontala a crucii care inchipuie luptele, nevointele si ispitele pe care le incearca oamenii in viata aceasta pamanteasca pentu a dobandi cununa mantuirii si rasplata cereasca pentru izbanda impotriva pacatelor si a patimilor. De aceea, este si firesc ca aceste doua particele sa fie rezervate pentru impartasirea credinciosilor. Aceste doua particele mai inchipuie si bratele crucii si mainile intinse ale Domnului rastignit cu care cheama sau atrage la El lumea, unind astfel in El insusi pe unii cu altii, cele de sus cu cele de jos (Efes. II, 16).

Sfantul Atanasie cel Mare ne prezinta foarte sugestiv si graitor aceasta analogie: "Daca moartea Domnului era o rascumparare pentru toti si daca prin moartea Lui disparea zidul cel din mijloc al despartirii si avea loc chemarea neamurilor, cum ne-ar fi putut chema El decat fiind crucificat? Iar chemarea se face cu mainile intinse. Cineva nu moare cu mainile intinse decat pe cruce. Cu mainile intinse in semn de chemare. Se cuvenea deci ca Domnul sa moara pe Cruce intinzandu-si mainile, pentru ca printr-una sa atraga pe vechiul popor al lui Israel, iar prin cealalta pe pagani, reunindu-i pe unii cu altii in El insusi".

Intemeiata pe motivatia acestei semnificatii dogmatico-simbolice, Biserica a randuit ca din particelele NI si KA sa se impartaseasca numai credinciosii laici. Cand preotul are de impartasit credinciosi, el este dator sa sfarame pe sfantul disc cu sfanta copie, aceste particele, in farame mici, astfel incat, acestea sa corespunda cu numarul credinciosilor pe care ii are de impartasit. Dupa aceasta le toarna in sfantul potir zicand: "Invierea lui Hristos", si luand sfantul potir impreuna cu lingurita si procovatul, iese pe solee in fata usilor imparatesti si invita pe credinciosi la impartasire, zicand: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Povatuirile din Liturghier mentioneaza clar ca "particica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si celelalte, care mai sunt pe sfantul disc pentru cele noua cete, precum si pentru vii si mortii, se lasa pe sfantul disc, pana ce se vor cumineca toti credinciosii, ea nu cumva, amestecandu-se cu partile din Sfantul Trup, sa se intample a impartasi dintr-insele pe cineva, din nebagare de seama".

In particica, foarte multi preoti obisnuiesc sa toarne in sfantul potir absolut toate particelele de pe sfantul disc, in situatia cand au credinciosi de impartasit, ceea ce inseamna o greseala enorma, fiindca este imposobil si aproape inevitabil ca in clipa cand se ia cu lingurinta o mica particica din NI si KA sa nu se ia si cateva miride de vii sau de morti sau o particica din cele consacrate in cinstea celor noua cete ceresti, fapt care este inadmisibil din punct de vedere canonic si liturgic. Tipicele si manualele noastre de Liturgica precizeaza clar ca particica Maicii Domnului, particelele celor noua cete ceresti si miridele de vii si de morti "se toarna in sfantul potir numai dupa impartasirea credinciosilor".

Dupa ce preotul a impartasit ultimul credincios si a rostit ecfonisul: "Mantuieste Dumnezeule poporul Tau...", insemnand crucis cu sfantul potir spre credinciosi, la strana se canta imnul "Am vazut lumina cea adevarata:..", timp in care preotul intra in sfantul altar, asaza sfantul potir pe Sfanta Masa si toarna intr-insul particelele si miridele de pe sfantul disc, iar pentru a avea ragaz sa indeplineasca aceasta lucrare, este bine, ca in continuare, la strana sa se citeasca Rugaciunile de multumire dupa primirea Sfintei impartasanii si apoi sa se continue mai departe randuiala Sfintei Liturghii cu aratarea sfintelor vase si ducerea lor la proscomidiar, care semnifica ultima aratare a Domnului, dupa inviere si inaltarea Sa la cer.

Intreaga randuiala a Sfintei Liturghii "celebreaza in toata splendoarea, misterul operei mantuirii savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos". Ea este o comoara de invataminte si o adevarata scoala a virtutilor si desavarsirii crestine iar din punct de vedere latreutic si harismatic aceasta slujba le covarseste in importanta pe toate celelalte, pentru ca in cadrul ei, mijlocitorul nostru la Dumnezeu Tatal este insusi Fiul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, Care mijloceste rugaciunile, cererile si dorintele noastre, rugandu-Se pentru implinirea lor, iar ofranda noastra de jertfa este insusi Trupul si Sangele Sau, "care a curatit, fara nici o plata, faradelegile lumii".

Asa cum afirma si un mare talcuitor al cultului "nu este altceva mai de folos noua si mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru ca este lu-crarea Mantuitorului si innoirea oamenilor si partasie a Lui cu noi... Deci, mai presus decat toata rugaciunea si lauda, se cade a ne ingriji de lucrarea aceasta a Liturghiei caci pentru ea este toata rugaciunea si de cele mai multe ori in zilele vietii noastre pe ea s-o savarsim".

Pentru insemnatatea si folosul ei duhovnicesc, orice crestin este indatorat, potrivit poruncilor si invataturilor Sfintei noastre Biserici, sa participe cat mai des la Sfanta Liturghie, iar preotii sa o oficieze nu numai in duminici sau la praznice, ci si in cursul zilelor de rand, cand cade cate un sfant cu polieleu, un sfant cu Doxologie Mare sau in sambetele mortilor. Un ierarh din trecutul Bisericii noastre Stramosesti indemna pe "preoti sa nu slujeasca rar, ci sa vietuieasca intru nevinovatie ca in fiecare zi sa fie vrednic a se apropia de altar, pentru ca prin savarsirea Sfintei Liturghii se revarsa binefacerile duhovnicesti ale lui Hristos asupra Bisericii, iar preotul se lecuieste pe sine de neputinte si de pacate zilnice".

Arhim. lect. dr. Vasile Miron

06 Iulie 2012

Vizualizari: 7506

Voteaza:

Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE