Preotul ca liturghisitor si inovatiile in cultul Bisericii Ortodoxe

Preotul ca liturghisitor si inovatiile in cultul Bisericii Ortodoxe Mareste imaginea.

Preotul ca liturghisitor


Cu toate ca am facut aceasta intitulare temei pe care urmam sa o tratam in aceasta prelegere, mentionez ca nu m-am gandit niciodata sa fac o expunere teoretica , de caracter principial sau stiintific , despre rolul sau oficiul sacramental al preotului liturghisitor . Mentionez ca de acest lucru s-au ocupat marii liturgisti ai bisericii noastre si o vor face in continuare si cei care se ocupa cu studiul aprofundat al liturgicii. Ceea ce eu doresc sa fac aici este mai degraba o reconsiderare a problemei sub aspectul ei practic sau din punct de vedere pastoral, avand in vedere in primul rand influenta si importanta cultului ca mijloc si metoda de pastoratie .

Il vom examina deci in mai deaproape pe preot , asa cum se prezinta el astazi in parohia sa , privindu-l prin lumina modelului sau prototipului ideal, de liturghisitor . Este departe de mine ideea preconceputa ca voi gasi la preotii nostri de astazi numai lipsuri, scaderi si greseli in exercitarea acestei laturi a misiunii lor preotesti .

Exista , desigur , si astazi, preoti cu calitati deosebite de buni liturghisitori , exercitandu-si serviciul sacramental cu cea mai mare seriozitate si multa rigurozitate . Totusi, voi prefera ca acum sa ne ocupam de partea negativa a problemei abordate . Voi aminti confratilor preoti si voi denunta cu sinceritate si mult curaj, unele neglijente, greseli si pacate pe care unii dintre noi le savarsesc, cu voie sau fara voie , cu sau fara constiinta fata de cea mai sfanta din datoriile noastre de sacerdoti . Prefer , astfel , sa recunoastem cu cinste propriile noastre slabiciuni , fara inconjur si fara menajamente, fiindca numai astfel le putem condamna si indrepte . Astazi , cand metoda criticii si autocriticii se aplica in toate domeniile de activitate publica si cand Inalta autoritate bisericeasca reflecteaza si chiar a purces la toate masurile menite sa realizeze o ,, reactivare “ a preotiei, dupa ce ani de zile a fost pusa sub tacere , In legatura cu indatoririle misionar-sociale , se cuvine sa trecem si noi la o indreptare prin autocritica a laturii sacramentale sau sfintitoare .Este mult mai bine si mai corect sa ne corectam noi insine prin autoevaluare , decat sa ne judece cei pe care ii pastorim .

Iata de ce cer permisiunea fratiilor voastre de a face cateva constatari si cateva propuneri pentru ,, reactivarea ” preotimii ortodoxe sub aspect sacramental . V-om face o analiza nu numai din punct de vedere practic, fiind in stransa legatura cu misiunea noastra de totdeauna in lume , ci si pragmatic, potrivit spiritului de imoire si de refacere, care anima astazi toate domeniile vietii omenesti si care, se intelege, n-a putut ramane strain nici sectorului vietii religioase si bisericesti.

In cadrul acestei actiuni – a carei necesitate am afirmat-o de la inceput- nu am pornit cu intentia de a critica preotimea sau a denunta pe cei vizati, ci numai din dorinta sincera de indreptare a unor cazuri, putine si rare, e drept, dar care pot avea efecte si repercursiuni neplacute asupra intregului corp preotesc si asupra misiunii lui in mijlocul societatii de azi .

Inca de la inceput vreau sa pun itrebarea fireasca : Este preotimea noastra deplin constienta despre rolul ei sacramental sau sfintitor ? Este ea suficient instruita –teoretic vorbind- asupra esentei , sublimitatii sau sfuntemiei si prioritatii acestei laturi a chemarii preotesti, precum si asupra obligatiilor rituale, disciplinare si morale, sau de orice alta natura, ce decurg din caracterul ei sacramental ?Cunoaste ea, bine si sigur, sensul, valoarea si interpretarea cultului divin, adica a sfintelor slujbe pe care le oficiaza ?

Pusa astfel problema, se vede clar si tin sa precizez ca ea se margineste numai la latura liturgica, sfintitoare sau ierurgica a chemarii sacerdotale si ca lasam la o parte celelalte laturi, adica pe cea invatatoreasca si cea conducatoare sau pastorala propriu-zisa . De altfel, ca sa ne urcam la origini, intrebarea s-ar putea formula si in modul urmator : Este, oare, suficienta, complecta si multumitoare pregatirea teoretica si practica pe care o capatam cu totii in facultatile de teologie, din acest punct de vedere ?

Raspunsul cinstit si sincer este : NU. In ce consta insuficienta acestei pregatiri si cum se manifesta ea in exercitiul preotiei , vom arata ceva mai departe . Pana atunci, cred de folos sa amintesc, cateva notiuni care se cer stiute, reanprospatate sau macar invatate acum , in legatura cu pozitia pastorului de suflete sub aspectul datoriei sau functiei lui liturghisitoare, in cadrul mai general al chemarii preotesti .

1. In cadrul cultului divin preotul oficiaza in numele si persoana Mantuitorului, dar totodata este si mijlocitor al obstii crestine catre El . Sfintii Parinti si talcuitori ai Sfintei liturghii afirma ca preotul liturghisitor reprezinta pe de o parte persoana lui Iisus Hristos , dar totodata este si reprezentantul, imputernicit, delegat sau interpret al Bisericii, adica al comunitatii credinciosilor sai, deoarece el vorbeste si se roaga nu pentru sine sau in numele sau, ci pentru credinciosi si in numele acestora .

Ca principiu general, preotia a fost instituita intai de toate petru nevoile cultului, adica pentru a mijloci legatura oamenilor cu divinitatea : pe de o parte pentru a-I da lui Dumnezeu cinstea si marirea ce I se cuvine din partea fapturilor, iar pe de alta pentru a dobandi de la El si a transmite oamenilor harul Sau sfintitor si toate cele ce sunt de trebuinta vietii noastre spirituale. Cand savarseste deci slujbele sfinte, preotul ortodox se gaseste in exercitiul chemarii sau sarcinii sale primordiale, principale si caracteristice. Preotul este mai intai de toate un sfintitor si apoi un invatator si conducator al turmei sale .

Stiut este ca Mantuitorul intemeiaza preotia crestina in primul rand in vederea menirii sale sacramentale, la Cina cea de taina, cand lasa apostolilor Sai datoria si puterea de a savarsi Sfanta Euharistie: ,,Aceasta sa faceti intru pomenirea mea ” (Luca 22;19) , completandu-o apoi cu prerogativa de a lega si a deslega si abia mai tarziu au primit apostolii autoritatea deplina prin cuvintele, de trimitere la predica, adica pentru a converti lumea intrega. De altfel, chiar in preotiile istorice ale paganismului a dominat intotdeauna conceptia ca principala lor atributie consta tocmai in aducerea sacrificiilor cultului public, iar in biserica crestina, purtatorii harului preotesc sunt ,, slujitori ai lui Hristos si iconomi ai tainelor lui Dumnezeu ” ( I Corinteni 4,1)

2. Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox consta si in aceea de a fi organul sfintitor al vietii credinciosilor sai . Acest lucru constituie unul din principale puncte deosebitoare intre noi si protestanti . se stie ca in conceptia ortodoxa, in opozitie cu cea protestanta si sectara , preotul reprezinta o veriga indispensabila de legatura intre credinciosii de rand sau laicii si Dumnezeu . In aceasta calitate, el indeplineste acea dubla functiune despre care am vorbit: pe de o parte prezinta lui Dumnezeu ceea ce ofera credinciosii- adica darurile , inchinarea si rugaciunile sau cererile lor – iar pe de alta transmite poporului ceea ce vine de la Dumnezeu, adica harul Sau.

De aceea , preotul ortodox a fost intotdeauna un organ de sfintire a turmei sale, un imputernicit si detinator al harului de sus, pe care il pune la indemana credinciosilor, pe cand pastorul protestant si predicatorul sectar n-are nici prin pregatirea nici prin chemarea lui , puterile sacerdotale cu care a fost investita preotia legal constituita, adica succesoare legitima a sfintilor apostoli si a urmasilor lor ierarhii si preotii de pretutindeni .

De aici se vede cat de gresita este conceptia acelora care, intrebuintand epitetul de ritualism , vor sa coboare functia liturgica a preotului pe al doilea plan , punand pe primul plan datoriile extraliturgice si vrand sa spuna ca nu preotul bun bisericas de odinioara este idealul vremii noastre, ci preotul activist , adica acela care activeaza mai mult in latura sociala, culturala si economica a parohiei sale .

3. Se uita prea adesea marea importanta a persoanei liturgului pentru realizarea si mentinerea unitatii religioase , pentru pastrarea nestirbita a doctrinei insasi , prin respectarea unitatii si a uniformitatii cultului . De preotul liturghisitor atarna redarea corecta sau incorecta a sensului caracteristic al fiecarei taine a bisericii . Liturgul este un strajer credincios pentru pastrarea nestirbita si nealterata a religiei insasi, daca el pastreaza unitatea liturgica, dar poate sa fie, prin ignoranta, inconstienta sau neglijenta lui, un mijlocitor pentru infiltrarea in cult a unor credinte streine sub nivelul moral al crestinisnului.

In urma incercarilor unor erezii de a se furisa in cultul bisericii crestine pe calea imnelor liturgice ori a formelor cultului, biserica s-a vazut nevoita sa inlature de la o vreme si sa interzica improvizatia slujitorilor in exercitiul cultului si mai ales in textul rugaciunilor . Daca in cultul particular, personal sau extraliturgic, pietatea individuala a fiecarui credincios in parte se poate revarsa in toata libertatea in forme neingradite sau determinate numai de spontaneitatea si de avantul religios al fiecaruia, nu tot asa este in cultul public si oficial al Bisericii, unde formele externe sunt dictate si fixate de insasi natura sau spiritul doctrinei, constituind un fel de limbaj comun al societatii credinciosilor si in acelasi timp un semn distinctiv al lor fata de membriialtei confesiuni .

4. Cultul fiecarei religii sau a fiecarei confesiuni poarta fiecare pecetea proprie a doctrinei , care l-a inspirat sau care il dirijeaza . Iata de ce biserica noastra nu a lasat indeplinirea riturilor la inspiratia sau gustul personal al fiecarui liturghisitor. Biserica si-a ficsat dealungul timpului , incet , rugaciunile si simbolurile proprii fiecarui rit, ba chiar si-a fixat in amanunt miscarile fiecarui liturghisitor . Toata aceasta insiruire de norme, oranduieli si reguli care fixeaza in forme stabile si uniforme modul de a se ruga si de a slavi pe Dumnezeu in public, alcatuiesc ceea ce numim cu un termen general s i in de obste cunoscut : tipic sau randuiala . Cultul divin public nu poate fi lasat drept camp de exprienta al fiecarui liturghisitor, caci atunci uniformitatea cultului si unitatea religioasa ar fi sfaramate , iar doctrina ar fi desfigurata .

Pentru aceasta Biserica prescrie in canoanele si in randuielilor ei obligatia pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat de ea si predat in cartile noastre liturgice sau in traditia liturghisitorilor .

Problema inovatiilor


In Biserica Ortodoxa, cultul reprezinta expresia sentimentului religios al credinciosilor indreptat catre Dumnezeu si materializat in diferite forme pentru a se impartasi credinciosilor harul mantuitor .

Cultul divin nu este un loc unde fiecare liturghisitor in parte poate face inovatii si experiente dupa bunul plac, deoarece ar genera destramarea cultului, denaturarea doctrinei si sfaramarea unitatii religioase. Acest lucru se poate vedea in biserica protestanta cat si in cadrul celei neoprotestante unde fiecare a facut si face inovatii dupa bunul plac. De aceea, indeplinirea corecta a obligatiilor rituale prescrise de regulile tipiconale este o datorie fundamentala a oricarui slujitor bisericesc.

Una din caracteristicile fundamentale ale cultului ortodox este uniformitatea si stabilitatea, adica exista norme precise si fixe, unanim admise si care sunt aceleasi pentru toti credinciosii ortodocsi, din orice parte a lumii.

De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte atenta la dezvoltarea si cristalizarea cultului ei, pastrand acele practici menite sa promoveze viata religios – morala a credinciosilor si sa sporeasca fastul si frumusetea cultului.

Chiar daca randuielile unanim acceptate si stabilite in cartile de slujba, ori in cele de tipic au devenit obligatorii pentru toti slujitorii, au fost si situatii cand unii dintre acestia au lasat sa se strecoare unele practici ori inovatii in textul rugaciunilor sau in randuiala, prin adaugare sau prin omisiune, intretinand starea de confuzie a credinciosilor.

In materie de practica liturgica numim inovatie orice abatere de la Tipicul sau regula de slujba consfintita de cartile de cult si de traditia Bisericii, o schimbare fie in textul rugaciunilor, fie in ritual. In inovatie se poate constitui o ceremonie noua, un adaos de cuvinte fata de recomandarile cartilor de slujba, un mod neobisnuit de a proceda intr-un moment sau altul din randuiala slujbei, o modificare a succesiunii traditionale a partilor componente ale unei slujbe sau randuieli. Inovatie este insa nu numai ceea ce se face in plus, ci si ceea ce se face in minus fata de randuiala obisnuita: orice omisiune, suprimare, inlaturare sau ciuntire a textului ori a randuielii.

Dreptarul sau normativul in lumina caruia trebuie analizata inovatia in materie de cult este Tipicul, adica traditia unanima a Bisericii, regula generala si uniforma pentru savarsirea slujbelor bisericesti, verificata si consfintita de Biserica printr-o indelungata practica si inscrierea ei in cartile de slujba, pe care toti slujitorii bisericesti sunt datori sa o cunoasca si sa o respecte. Tipicul trebuie respectat pentru ca este rezultatul unei indelungate practici si experiente a Bisericii intregi si nu a unei persoane; el constituie o opera colectiva, la care au colaborat generatiile crestine de la inceput pana azi, iar formele si randuielile de cult pe care le cuprinde reprezinta tot ce a creat mai bun simtirea si trairea religioasa.

Tipicul oficial al bisericii noastre, care este o forma adaptata a Tipicului Sfantului Sava¹, a stabilit reguli pentru savarsirea tuturor slujbelor bisericesti, constituind ghidul normativ pentru toti slujitorii Bisericii noastre. Cu toate acestea, datorita crizei de timp in care traim, precum si datorita cerintelor si nevoilor locale ale credinciosilor sau specificului vietii religioase din anumite zone ale tarii, au aparut anumite particularitati cultice sau mai bine zis adaptari sau diferente de ritual specifice diferitelor regiuni sau eparhii din Patriarhia Romana.

Aceasta problema a ,,innoirii” in Biserica s-a pus inca de la aparitia vietii crestine si presupune un proces de schimbare, de imbunatatire si desavarsire a vietii, asa cum a cerut insusi Mantuitorul : ,, Fiti desavarsiti precum si tatal vostru Cel ceresc desavarsit este ” (Matei 5; 48). Aceasta porunca a Mantuitorului ne-a cerut si ne cere permanent ,, sa lepadam pe omul cel vechi sticat de poftele inselaciunii si sa se imbrace in cel nou care este zidit dupa chipul ziditorului sau ” asa cum auzim in rugaciunile rostite la Botez ¹, cuvinte care au fost preluate de la Sfantul Apostol Pavel : ,, Sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica pein poftele amagitoare, si sa va inoiti in duhul mintii voastre.” (Efeseni 5; 22,23).

Iata de ce este nevoie de aceasta inoire launtrica, interioara a omului, pentru a avea un progres duhovnicesc, iar Biserica se preocupa de acest lucru prin ferirea credinciosilor de pacat si prin iertarea acestora prin Taina Spovedaniei .

Libertatea si de ce nu libertatea religioasa pe care a adus-o evenimentele din decembrie 1989, a fost gresit inteleasa de unii slujitori sau membrii ai Bisericii si-au incercat sa o aplice, cu efecte daunatoare vietii bisericesti, in mai multe in mai multe domenii si chiar al vietii liturgice .

De aceea, incercarile de uniformizare liturgica facute de vrednicul de pomenire , Patriar Iustinian Marina, au fost abandonate , ba chiar dispretuite de unii slujitori ai Sfantului Altar, carora li s-au alaturat unii dintre intelectualii „ nepracticanti” ai bisericii, care mereu isi gasesc de discutat prin mas media problemele legate de viata bisericeasca si de randuielile le cult ortodoxe.

Este evident si ingrijorator cu cata usurinta se face loc inovatiei liturgice si a abaterilor de la slujirea corecta, care sa respecte randuiala tipiconala pastrata cu sfintenie de biserica ortodoxa secole intregi. Ignotanta tinerii generatii de slujitori pentru cunoasterea tipicului si de respectare a acestor obligatii care tin de indatoririle preotesti dar si lipsa unui control atent sistematic al autoritatilor bisericesti, faptul ca unii preoti se considera liberi sa savarseasca slujbele dupa metode noi , pe care ei le considera moderne, din dorinta de a se afirma sau de a face unor persoane pe plac , toate acestea au dus la aparitia acestor practici netipiconale numite impropriu inovatii in cult.

Trebuie sa mentionez ca Biserica Ortodoxa nu a ramas indiferenta la acesta schimbare a lumii, a reformei vietii in toate domeniile, dar ramine pastratoare a dogmelor si randuielilor pe care ni le-au lasat Parintii Bisericii, adaptandule dupa cerintele credinciosilor atat cat este nevoie.

Sminteala produsa in sufletele credinciosilor de aceste inovatii in cadrul cultului ar trebui sa fie un semnal de alarma pentru slujitorii bisericii . Credinciosii nu stiu ce sa mai creada la un moment dat si ce atitudine sa adopte fata de sfanta biserica, acest lucru determinandu-i pe multi sa paraseasca ortodoxia si sa mearga la secte, unde exista o uniformitate si o mare simplitate in cadrul cultului ².

Daca mergem prin bisericile ortodoxe din tara, dar chiar si in bisericile din acelasi oras vom constata cata diferenta exista in savarsirea Sfintelor Taine dar in special al ierurgiilor, deosebiri care se produc datorita adaugarilor sau a scurtarilor acestora. Credinciosii participa si la o biserica si la alta, sesizand aceste diferente. Cand unul din preoti inclina spre inovatii e posibil sa aiba mai multa popularitate decat ceilalti care merg pe linia stricta a randuielilor bisericesti.

De aceea este necesara, asa cum ne spunea la un curs de liturgica Parintele Conferentiar dr. Vasile Miron, uniformizarea cultului divin public ortodox si pastrarea acestei uniformitati liturgice, ca expresie a unitatii de credinta. De multe ori in activitatea noastra pastorala suntem intrebati de credinciosii nostri de ce la o biserica sau la alta aceeasi slujba se face altfel, de ce pomenirile de la ectenii (ma refer in special la ectenia mare de la inceputul liturghiei) sau de la iesirea cu Sfintele Daruri se fac altele in multe biserici, de ce unii preoti stau in genunchi in timpul citirii acatistelor iar altii nu, de ce cununia la unele biserici este mai scurta decat la altele, de ce la unele Sfanta Liturghie dureaza pana la o ora 12 iar iar la altele se termina mult mai devreme, de ce unii preoti citesc “Moliftele Sfantului Vasile cel Mare” iar altii nu, de ce la unele biserici se face impartasirea tuturor credinciosilor fara spovedanie si sa primesca dezlegare personala mai inainte, (mai ales la hramurile unor biserici) , de ce unii preoti scufunda copiii total in cristelnita iar altii ii stropesc sau le toarna apa pe cap, de ce la unele biserici sunt credinciosi care se impartasesc la toate liturghiile, cand stim ca impartasania trebuie precedata de post si multe altele. Toate aceste intrebari cauta raspunsuri iar credinciosii nostri trebuie sa le afle direct de la noi, cei care ii pastorim. Si Sfintii Apostoli au cerut Mantuitorului sa-i invete sa se roage: ” Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui” ( Luca 11; 1).

In calitatea lor de urmasi ai Mantuitorului, slujitorii Bisericii sunt datori sa-i lamureasca si sa-i indrume pe credinciosi atat asupra obiectului cat si asupra modului rugaciunii lor, adica sa-i invete nu numai ce sa ceara lui Dumnezeu in rugaciune, ci si cum sa se roage, ca nu cumva Domnul sa ne mustre pe noi candva cum a mustrat pe fii lui Zevedeu:“ Nu stiti ce cereti! ”(Marcu 10, 38) Indepartarea unor astfel de practici straine randuielilor noastre bisericesti va reda cultului curatia si simplitatea lui fireasca, pastrandu-l la inaltimea ”inchinarii in duh si adevar” (Ioan 4, 24).

Deci, preotul nu are voie sa suprime ceva, sa sara peste ceva si nici sa adauge ceva cu scopul de a impresiona lumea si a-si castiga prin aceasta faima de „deosebit rugator sau slujitor”. Randuielile corect facute si numai ce scrie in carte il vor pazi pe preot sa nu cada in ispita si-l vor scoate din pacatul neascultarii. Am intalnit preoti care zic „ca Dumnezeu nu se uita la fiecare cuvant din carte”. Alti credinciosi spun ca „unii preoti au har ”. Vrednicul de pomenire parintele Galeriu spunea intr-o conferinta ca multi preoti se inseala daca nu respecta tipicul deoarece nu fac ascultare, iar ascultarea este mai mare decat evlavia pe care unii preoti si-o imagineaza ca o au. Preotul uita adesea ca el este sub ascultare fata de ierarhul care l-a hirotonit, a Sfantului Siond al Bisericii Ortodoxe Romane, a Sfintilor Parinti, a canoanelor si a Sinoadelor Ecumenice, iar credinciosii sunt sub ascultarea preotului.Cel ce nu face ascultare si nu respecta randuiala stabilita de Biserica nu este in comuniune cu Biserica.

Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

.

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
84 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2904

Voteaza:

Preotul ca liturghisitor si inovatiile in cultul Bisericii Ortodoxe 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE