Puterea Liturghiei

Puterea Liturghiei Mareste imaginea.


Puterea Liturghiei

I. Ritul bizantin si spiritul Liturghiei

Liturghia, in perspectiva ortodoxa, nu reprezinta vesmantul interschimbabil si cu totul exterior al credintei, ci credinta traita de Biserica. intr-adevar, pentru Parintii greci, cuvintele mister (taina) si mistica desemneaza in mod indisolubil sensul cel mai profund al Scripturilor, viata liturgica si experienta spirituala a fiecaruia. "Misterele" liturghiei constituie fundamentul sigur al misticii ortodoxe.

A vorbi despre liturghia ortodoxa inseamna, sa ne aducem aminte, a vorbi de ritul bizantin. De nenumarate ori, Magisteriul a amintit legitimitatea altor rituri (Scrisoarea patriarhilor orientali destinata episcopilor anglicani din 1723, enciclica patriarhului ecumenic din 1895).

Insa noi vom sa desprindem spiritul liturgic al Ortodoxiei referindu-ne la ritul in care s-a intrupat istoric, inradacinata intr-un vechi fond sirian si palestinian ropiat de cel al ceremoniilor din sinagoga, cu totul insufletita de temele ioanice ale Luminii si ale Vietii, liturghia bizantina constituie o mareata sinteza a Orientului si Occidentului, a geniului semit si a geniului grec. Mult mai elaborata decat liturghia latina traditionala, ea introduce lecturi si reminiscente biblice, din care este tesuta, intr-un comentariu doctrinal si spiritual foarte amplu.

Toata teologia Parintilor, toate dogmele Sinoadelor ecumenice s-au transformat astfel intr-un imens poem liturgic, cand "lirism metafizic" ametitor (L. Bouyer), cand, daca ne gandim la rolul corului si al diaconului, realizare teatrala antica. Este de inteles valoarea pedagogica a unei astfel de liturghii.

II. Caracterul comunitar al Liturghiei

In ciuda puternicelor fenomene de clericalizare, liturghia a ramas partial, la baza, "opera a poporului", realitate comunitara si populara. Liturghia ortodoxa foloseste in mod normal limba tarii, iar misionarii au creat adesea limbi scrise pentru a traduce Biblia si textele liturgice in limba locala, care devine sfintita astfel si, prin ea, intreg geniul unei culturi.

Cu toate acestea, limbile slave moderne, rusa in special, s-au diferentiat net de slavona Bisericii pe care poporul nu o mai intelege; episcopatul rus, consultat in 1906 de o "Comisie presinodala" asupra unui program de reforme, preconizase folosirea generalizata a limbii ruse.

Evenimentele au impiedicat insa aceasta adaptare, iar Biserica rusa se multumeste, ici-colo, sa rusifice discret slavona. Orice ar fi, ritualul bizantin este astazi oficiat intr-o multime de limbi, cum ar fi greaca, slavona, romana, araba, georgiana, estoniana, finlandeza, maghiara, japoneza, chineza si, din ce in ce mai mult, limbile occidentale.

Pe de alta parte, fiecare popor si-a elaborat propriile sale cantari liturgice care folosesc totdeauna modurile traditionale, cristalizate in 8 melodii tip (cele 8 "glasuri"). Instrumentele muzicale sunt interzise in biserica pentru ca muzica, refuzand orice autonomie, trebuie sa serveasca direct sensul: muzica liturgica este o poezie cantata, adica un cuvant inzestrat cu putere.

Caracterul comunitar al liturghiei se distinge in sfarsit in rolul diaconului, care sugereaza si structureaza rugaciunea si raspunsurile adunarii.

Frecventele litanii diaconesti cuprind nevoile spirituale ale asistentei, suferinta oamenilor si viata naturii; ele sunt punctate prin "Doamne, miruieste" intonat de cor caruia i se asociaza multimea prin gest: mica "matanie" (metanoia, pocainta), inclinare insotita de un semn al crucii. Mai ales in bisericile rusesti, credinciosii participa cu intregul lor trup la pocainta si slavire, prosternandu-se uneori cu fruntea la pamant ("matania" mare). Acestei mari familiaritati in fata lui Dumnezeu, marcata de libertatea atitudinilor, i se asociaza un sens extrem al misterului.

III. Sensul ortodox al sacrului

Respectul adulatoriu datorat celui "De Trei ori Sfant", forma crestina, "personalista", a sensului sacrului (pe care ar fi mai bine sa-l numim "sfant"), ramane mare in Ortodoxie. Transmis din Ierusalim si Antiohia pana la Constantinopol, el reprezinta fiorul biblic, semit, in fata Inaccesibilului.

Parintii greci deriva uneori cuvantul Dumnezeu (theos) din verbul care inseamna "a arde" (aithein). Sfintenia divina este un foc mistuitor, care nimiceste orice impuritate. Misterele inspira teama, la fel si altarul pe care numai preotii il pot atinge, protejati fiind de vesmintele lor preotesti, simboluri ale unei puritati active. in fata acestei transcendente mistuitoare, omului ii este rezervata o singura atitudine: sa se prosterneze la cantarea lui „Kyrie eleison”.

Tocmai acest caracter inaccesibil si de temut al Celui Necunoscut da slujbei liturgice a "Philantropiei divine" caracterul sau de bucurie mereu uimita. Pentru ca Nelimitatul se limiteaza de buna voie, pentru ca Nepatrunsul se lasa patruns, pentru ca Supraesentialul devine prunc, pentru ca Verbul, care cuprinde tot, moare pe cruce, pentru ca Supra-cerescul coboara in iad si pentru ca astfel, prin trupul sau indumnezeit, focul mistuitor se transforma pentru noi in hrana a vesniciei, liturghia nu inceteaza sa slaveasca aceasta "mare indurare", tot atat de neinteleasa ca si adancimile transcendentei.

Chip al lui Dumnezeu refacut in frumusetea sa primordiala, omul se ridica pentru a canta slava. Prosternat in timpul saptamanii - simbol al timpului decazut - el trebuie sa stea in picioare duminica (canonul 19 - nerespectat de altfel - al primului Sinod ecumenic) si mai ales cand spune "Tatal nostru", caci atunci nu mai este penitent, ci fiu, in lumina eliberatoare a "Zilei a Opta".

Si slava se rasfrange asupra lumii; prin liturghie, imparatia lui Dumnezeu ia in posesie arvuna creatiei, readusa astfel la esenta sa adevarata, "euharistica" (deoarece euharistie, in sensul propriu, inseamna actiune a harului).

In ajunul sarbatorilor, Biserica binecuvanteaza untdelemnul, painea, vinul si graul. Pentru Cincizecime, bisericile se impodobesc cu plante si ramuri. La Schimbarea la fata, sunt binecuvantate fructele. Binecuvantarea apelor cu ocazia Teofaniei (sarbatoarea botezului lui Hristos, 6 ianuarie) sfinteste insasi seva universului. Astfel, actiunea liturgica, in lumina euharistiei, distruge incetul cu incetul valul pacatului care ascunde inca universul transfigurat.

IV. Liturghia, experienta anticipata a imparatiei

Liturghia apare la urma urmelor ca o experienta anticipata a imparatiei, "ascunsa sub val", dar atat de pregnanta prin credinta. Amintirea Primei veniri si asteptarea celei de-a Doua nu sunt aici pur psihologice; prin ele, Sfantul Duh actualizeaza, intr-o maniera voalata dar reala, trupul slavit al Mantuitorului.

Toate momentele din iconomia lui Hristos, inclusiv Vechiul Testament ca "pregatire" evanghelica, au fost eternizate prin inaltare: Duhul Sfant al Cincizecimii ni le arata scaldate in slava, anticipand astfel Parusia.

Miscarea perpetua a liturghiei, si mai exact a "misterelor", va fi deci o miscare de urcare si de coborare, de inaltare si de Cincizecime, de memorial sau anamneza hristica ce devine prezenta ("parusie") datorita epiclezei care cheama Duhul Sfant.

Liturghia identifica jertfa noastra cu sacrificiul etern al Marelui Preot al inaltarii; cu toate cerurile deschise, ea se uneste atunci cu liturghia ostilor ingeresti care canta Trisaghion-ul, iar imparatia vine printre noi, intr-o Cincizecime sacramentala. Aceasta imparatie reprezinta participarea la Treime; de aceea, de la actiunea divina comemorata, liturghia bizantina se ridica mereu la contemplarea Sfintei Treimi.

Iar aceasta contemplare "sub val" este traita de intreaga fiinta a omului, avand caracterul imediat al senzatiei. Conceptia ortodoxa a liturghiei e inseparabila de marile certitudini ale ascezei orientale despre transfigurarea trupului inceputa pe pamant si despre perceptia luminii taborice prin simturile corporale spiritualizate, adica nu "dematerializate", ci patrunse si metamorfozate de Sfantul Duh.

Intr-adevar, liturghia sfinteste toate facultatile omului, le face capabile sa intrevada invizibilul prin vizibil, imparatia prin Mister. De aceea, liturghia bizantina necesita celebrarea solemna, aspectele acesteia in totalitatea lor, semnul crucii, cuvintele Scripturii, tamaierile, luminile, cantarile, icoanele, fiind, in sensul cel mai realist, simboluri ale lumii viitoare. Experienta liturgica este o experienta de frumusete sfanta care face ca simturile sa se resoarba misterios in pace: "In pace Domnului sa ne rugam".

V. Ciclurile liturgice

Ne este imposibil sa detaliem ciclurile complexe ale ritului bizantin. Dispunerea lor globala este fixata de Typikon: este o dispunere monastica ce deriva, dupa ce a suferit o serie intreaga de dezvoltari medievale si de reduceri contemporane, din Typikon-ul manastirii palestiniene a sfantului Sabbas. Asadar, ea reprezinta un maximum, iar parohiile diminueaza psalmodierea.

Anul liturgic este alcatuit din trei cicluri care se intrepatrund:

1. Ciclul Octoihului

Din a doua saptamana dupa Pasti pana in vinerea dinaintea Floriilor se repeta un ciclu de opt saptamani, fiecareia corespunzanu-i unul dintre cele opt "glasuri" bisericesti si comportand 7 slujbe, cate una pe zi. Aceste slujbe sunt reunite in cartea liturgica numita Octoih (Cartea celor opt glasuri) sau Paracletic si sunt atribuite Sfantului Ioan Damaschinul. Astfel, fiecare zi a anului este legata de Pasti.

2. Ciclul pascal

Pastele este precedat de zece saptamani de pregatire ale caror imne, foarte numeroase, sunt cuprinse in cartea numita Triod, elaborata in secolul IX de calugarii de la Studion, mai ales de Teodor Studitul. Slujbele de duminica sunt de o deosebita importanta teologica si mistica; ele ii evoca, in primul rand, pe "fariseu si pe vames", pe "fiul risipitor", Caderea si Judecata de Apoi, pregatind astfel ambianta penitentiala a postului Pastelui.

Odata cu acesta se succed "Duminica Ortodoxiei" (care aminteste de victoria asupra iconoclastilor, adevarata sarbatoare a icoanei), duminica sfantului Grigore Palama (marturisitor al unei alte aprofundari decisive a doctrinei), apoi cea a Crucii, a sfantului Ioan Scararul si a Sfintei Maria Egipteanca.

In ceea ce priveste slujbele din timpul pascal pana in duminica Tuturor Sfintilor, care este prima duminica dupa Rusalii, acestea sunt reunite in Penticostar, a carui parte principala a fost redactata la manastirea Sfantul Sava.

3. Ciclul sarbatorilor fixe - ale carui slujbe sunt cuprinse in volumele lunare sau bilunare ale Mineiului (de la men, luna). Anumite Biserici, in special Biserica rusa, au pastrat calendarul iulian. Altele, mai ales Biserica greaca si Biserica romana, au adoptat in 1920 calendarul gregorian, insa continua sa sarbatoreasca Pastele dupa vechiul calendar, pentru ca intreaga Biserica sa se uneasca in "Sarbatoarea Sarbatorilor".

Lecturile liturgice cuprind Noul Testament in intregime (in afara de Apocalipsa, a carei canonicitate a fost mult timp pusa la indoiala); in plus, in primele trei zile din Saptamana Mare, se citesc in parohii, integral, cele patru Evanghelii. Lecturile din Vechiul Testament se fac zilnic in tot timpul Postului Pastelui, fiind foarte numeroase in slujba vecerniei sarbatorilor si in slujba "sfintilor din Vechiul Testament".

Sarbatorile nu sunt raportate la duminica, iar derularea anului liturgic este resimtita puternic de poporul crestin. Posturile sunt numeroase si severe, fiind interzis consumul oricarui aliment de origine animala si impunandu-se abstinenta - perspectiva monastica a minimalizarii trupului care, strans legata de o intensificare a rugaciunii liturgice si personale, trebuie sa-l ajute pe om sa-si regaseasca adevarata sa natura. In fiecare saptamana, miercurea (tradarea lui Iuda) si vinerea (Patimile) sunt zile de post.

Anul liturgic cunoaste posturi de lungime si intensitate diferita: cel mai lung si cel mai respectat cuprinde cele sase saptamani care preced Pastele; postul Craciunului incepe la 15 noiembrie; cel al Sfintilor Apostoli se situeaza in a doua jumatate a lunii iunie, iar cel al Maicii Domnului in prima jumatate a lunii august.

VI. Pastele

Unele sarbatori au o semnificatie cu totul deosebita: astfel sunt marile Teofanii trinitare, a Botezului lui Hristos (Teofania prin excelenta, 6 ianuarie), a Schimbarii la Fata si a Cincizecimii. Insa anul liturgic culmineaza cu sarbatoarea Pastelui. Toate slujbele ortodoxe sunt structurate pe textele liturgice din Saptamana Mare pe care nu contenesc sa o aminteasca. Iar experienta acestei "Saptamani a saptamanilor" face intr-adevar din fiecare credincios martorul invierii.

Vom reaminti pe scurt finalul, care este de fapt si apogeul sau. in Vinerea Mare, se aseaza in mijlocul bisericii imaginea lui Hristos mort (epitaful) iar poporul o venereaza si o acopera cu flori. Noaptea se desfasoara un adevarat ritual de inmormantare, patruns putin cate putin de pacea infinita a "Sambetei Mari", a Sabatului spiritual: "Pamantul se cutremura, pietrele se crapa, se deschid multe morminte si trupurile sfintilor invie; adancurile iadului se tanguie, iar mironositele striga: Sabatul acesta este binecuvantat intre toate, caci este vremea cand Hristos doarme pentru a invia a treia zi."

Vechia vecernie pascala, cu lungile sale lecturi profetice si tipologice ale Vechiului Testament, este acum savarsita Sambata dimineata. In noaptea de Pasti tasnesc, in cursul unei scurte utrenii, strofele repezi, dansante, ale Canonului pascal atribuit Sfantului Ioan Damaschinul: "Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le". "Totul e plin de lumina acum, cerul, pamantul, gheena. Ieri cu tine eram ingropat, o Hristoase, azi cu tine inviu". "Cu trupul adormind ca un muritor, imparate si Doamne, a treia zi ai inviat, pe Adam din stricaciune ridicand si moartea pierzand-o; Pastele nestricaciunii, lumii de mantuire".

Spontaneitatea liturgica atinge apogeul, cu schimburile de aclamatii intre preot si popor: "Hristos a inviat! - Adevarat a inviat !" La aceste cuvinte, toti schimba intre ei imbratisarea pacii si se vor saluta in acest fel in toata perioada pascala, moment de bucurie eshatologica. "Noaptea de Paste, bucuria sa, exaltarea sa ne transpune in viata vremii ce va sa vina, in bucuria noua, bucuria bucuriilor, bucuria fara sfarsit" (S. Bulgakov).

VII. Liturghia euharistica

Simbolul Primei si Celei de-a Opta Zi, duminica primeste in ritul bizantin un cert caracter pascal. De aceea ea ramane, prin excelenta, ziua slujbei euharistice. Impartasania, dupa cum stim, este taina unitatii: din acest motiv, nu poate exista decat un singur altar intr-o biserica si decat o singura slujba euharistica intr-o zi. Atunci cand mai multi preoti trebuie sa oficieze "liturghia" in acelasi loc, ei trebuie in mod necesar sa "slujeasca laolalta".

Biserica ortodoxa foloseste doua liturghii euharistice: una mai scurta, de uz curent, este de origine antiohiana, iar traditia i-o atribuie Sfantului Ioan Hrisostom. Alta, mai ampla, foarte veche in elementele sale esentiale, este atribuita Sfantului Vasile, caruia se pare ca i se datoreaza "punerea in forma". Ea este savarsita la sarbatoarea Sfantului Vasile (1 ianuarie), in duminicile Postului Pastelui, in Joia si Sambata Mare si, in anumite situatii, de Craciun si la Teofanie.

Sensul global al liturghiei euharistice este "recapitularea intregii iconomii a mantuirii" (Sfantul Teodor Studitul), incepand cu "Mielul, jertfit inainte de a fi lumea" si pana la a doua venire a lui Hristos. Ea reprezinta comemorarea "a tot ceea ce s-a facut pentru noi, a crucii, a mormantului, a invierii in cea de-a treia zi, a inaltarii la ceruri, a sederii de-a dreapta Tatalui, a celei de-a doua veniri in slava" (vom remarca faptul ca sacrificiul de pe Golgota este plasat nu numai in perspectiva invierii, dar si in cea a Parusiei).

Prima parte a slujbei, liturghia catehumenilor, este o liturghie a Cuvantului, axata pe lectura Apostolului si a Evangheliei. Predica, in mod normal, comenteaza aceste lecturi. Urmeaza liturghia credinciosilor, in mod clar tainica. Ea incepea initial prin oferirea darurilor pe care le aduceau credinciosii. Acum Iesirea Mare, procesiune solemna, este cea care, prin naos, aduce darurile de la "proscomidiar" (pregatire) la altar unde se va face sfintirea lor. "In taina", Iesirea Mare precizeaza momentul inaltarii, schitat inca de la inceputul liturghiei catehumenilor prin cantarea Trisaghionului si "intrarea ingerilor".

Liturghia pamanteasca se uneste cu cea din ceruri, Biserica se intregeste inapoia Tatalui sau Ceresc, corul canta Heruvicul: "Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit sfanta cantare ii aducem, toata grija lumeasca sa o lepadam, ca pe imparatul tuturor sa-L primim, pe Cel Nevazut inconjurat de cetele ingeresti. Aliluia, Aliluia, Aliluia."

Dupa marturisirea comuna a simbolului de credinta, liturghia atinge punctul sau culminant: anafora, adica ofranda. Mai intai vine rugaciunea introductiva, care plaseaza taina euharistica intr-o perspectiva treimica invocand izvorul dumnezeirii si al actiunii dumnezeiesti: Tatal.

Urmeaza anamneza, evocarea Instituirii Tainei. Preotul nu vorbeste aici in persana Christi, ci reaminteste prima Cina evocandu-1 pe Domnul la persoana a treia. Urmeaza, in fine, epicleza in care preotul se roaga Tatalui sa-si trimita Duhul sau cel Sfant care va preface painea si vinul in Trupul si Sangele Mantuitorului, in acelasi timp, oamenii se roaga, iar "aminul" lor este indispensabil, insa numai calitatea de preot hirotonit confirma pogorarea Sfantului Duh si identificarea ofrandei umane cu Trupul Celui Rastignit-Slavit.

Pentru teologii ortodocsi, liturghia euharistica in ansamblu este cea care permite prefacerea darurilor. Mai precis, anamneza si epicleza sunt la fel de necesare si se completeaza, din moment ce Hristos ne da Duhul Sfant, iar Duhul Sfant ni-l da pe Hristos.

Caracterul penticostal al liturghiei este accentuat de ritualul zeonului ( a fierbe): in potirul in care fusese pregatit vin indoit cu apa (simbolul unirii celor doua firi) se toarna, dupa sfintire, apa calda, "ravna credintei plina de Duhul Sfant".

Parintii si textele insele ale anaforelor vorbesc despre metabole - "prefacerea" euharistica - cu o simplitate absoluta: darurile se transforma, se preschimba in trupul si sangele lui Hristos, ele devin trupul si sangele Lui, sau mai mult, se reveleaza, se dezvaluie, se manifesta. Aici Ortodoxia marturiseste, nu explica.

Painea si vinul isi gasesc plinatatea (care va fi cea a universului in lumea ce va sa fie) fiind asimilate de Trupul slavit: transfigurate, mai degraba decat "transsubstantiate". Credinciosii se apropie de impartasanie "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste", identificandu-se - dupa cum o subliniaza rugaciunile de dinaintea impartasaniei - cu talharul, cu vamesul, cu pacatoasa. Ei se impartasesc sub cele doua forme: pentru Biblie, sangele reprezinta aspectul cel mai intim al persoanei, caldura sa este cea a Sfantului Duh, iar Hristos a spus: "Beti dintru acesta toti".

Potrivit unui obicei al Bisericii vechi (Sfantul Ciprian) intemeiat pe plinatatea obiectiva a "leacului nemuririi" si pe unanimitatea mesei Domnului, pruncii botezati (deci si mirunsi de vreme ce aceste doua ritualuri sunt inseparabile) primesc impartasania.

Painea si vinul trebuie sa fie consumate la ospatul euharistie. Daca se opreste din ele, este doar pentru impartasirea bolnavilor. Asadar, nu exista, in afara liturghiei, adorare a Sfintei Taine.

In timpul dominatiei turcesti asupra Balcanilor si a perioadei sinodale a Bisericii ruse, impartasania devenise foarte rara, mai putin din cauza neglijentei, cat mai ales din respectul paralizant fata de sacru. Incepand cu sfarsitul secolului XVIII, apoi la inceputul secolului XX, promotorii renasterii "filocalice" si Sfantul Ioan de Kronstadt recomandau o impartasire mai frecventa. A fost necesar insa ca vremurile crestinatatii sa se sfarseasca, a fost necesara intoarcerea la un crestinism constient, uneori periculos, pentru ca impartasirea frecventa sa reapara. Cel mai adesea acest lucru este caracteristic unei elite innoitoare ai carei ganditori pun accentul pe caracterul comunitar al mesei euharistice.

Cu toate acestea, impartasirea zilnica pare dificila ortodocsilor celor mai zelosi al caror ideal ar fi mai degraba impartasirea saptamanala. Nu exista dragoste adevarata fara departare, fara fior de adorare, fara o stare de pocainta, de smerenie, de rugaciune care cere cel putin participarea la vecernia de sambata seara.

"Frate, spune un text atribuit Sfantului Simeon Noul Teolog, nu trebuie sa primesti niciodata impartasania fara lacrimi" si el adauga: "Cel ce se pocaieste cu adevarat si, in toata viata sa, isi plange cu durere nevrednicia, acela este cu adevarat vrednic sa se impartaseasca zilnic de aceste taine dumnezeiesti, chiar de la inceputul pocaintei si convertirii sale."

VIII. Probleme liturgice

Indelungata persecutie totalitara din secolul XX a dus la consolidarea, in Europa orientala, a ritualismului extrem al poporului si la degenerarea liturghiei intr-un spectacol sacru; imbatranirea limbilor liturgice, caracterul "secret" al rugaciunilor fundamentale ale jertfei, declinul predicarii, pasivitatea poporului care tace in timp ce corul canta - iata de ce a devenit impartasania exceptionala atat de temuta.

O reinnoire apare astazi in parohiile din Diaspora care folosesc limbile occidentale, in Orientul Apropiat sub influenta MTO, in unele biserici grecesti, in anumite manastiri atonite unde se face impartasania de trei ori pe saptamana si mai ales in Rusia unde au avut loc experiente importante, inca limitate e adevarat, fie ca e vorba de catehumenat sau de "fratii" care, avand grija de bisericile pe care le redeschid, regasesc necesitatea unei impartasiri saptamanale sau bi-saptamanale.

IX. Vedere de ansamblu asupra celorlalte Sfinte Taine

Nu dispunem de spatiul necesar pentru studierea celorlalte Taine, a caror semnificatie globala am desprins-o de altfel. Ne vom margini la a evidentia cateva trasaturi ale acestora. Botezul se face intotdeauna prin scufundare - in apa murim, coboram in iad si inviem odata cu Hristos, avem acces in El la viata trinitara - si este inseparabil de mirungere.

Pentru spovedanie, nu exista nici confesional, nici "satisfactie" juridica: preotul si penitentul stau in picioare unul langa altul in fata unui pupitru unde se afla crucea si Evanghelia. Preotul mai degraba asculta decat intreaba, apoi incearca sa aline si sa vindece, sa aplice iertarea lui Hristos sufletului aflat in suferinta. Aici harul activ si harul personal trebuie sa se intalneasca.

De aceasta Sfanta Taina sunt legate doua probleme. Prima este concurenta, care a fost mare in perioada bizantina, dintre preotia hirotonita si "paternitatea spirituala" harismatica a calugarilor (sau laicilor) nehirotoniti. A doua are in vedere legatura mecanica stabilita intre spovedanie si impartasanie, precum si necesitatea, mai cu seama in Grecia si in Romania, a unei pregatiri excesive, totul contribuind la rarirea impartasirii.

Slujba cununiei este de o mare stralucire. Preotul aseaza cununi pe capul logodnicilor: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii." Sotii beau de trei ori din acelasi pahar. Apostolul (Efes. 5, 20-33) situeaza unirea conjugala in unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Evanghelia (Ioan 2, 1-11) este cea a nuntii din Cana: "Casatoria trebuie cinstita si patul nuptial este fara de pata, pentru ca Hristos le-a binecuvantat cand a prefacut apa in vin, la nunta din Cana." Eros-ul este preschimbat de agape in comuniune personala. Iubirea reciproca ca marturisire comuna este finalitatea proprie cununiei. "Cununia este sfanta taina a iubirii" (Sfantul Ioan Hrisostomul).

Adevarata cununie este unica si transcende timpul; Biserica ortodoxa, fara sa o interzica, nu favorizeaza recasatorirea vaduvilor. Un vaduv recasatorit nu mai este "monogam" si nu poate deveni preot, caci preotul trebuie sa dea exemplul casatoriei autentice. Insa unicitatea iubirii nu poate fi o constrangere juridica. Biserica ortodoxa accepta divortul atunci cand o infidelitate constanta, o distrugere reciproca ii impiedica pe soti sa traiasca "taina" care le este oferita. Biserica binecuvanteaza, nu fara rugaciuni de pocainta, o a doua si chiar o a treia cununie. Cel responsabil de ruptura se supune (sau ar trebui sa se supuna) unei indelungi pocainte.

In ceea ce priveste ungerea bolnavilor, aceasta nu reprezinta "o ungere extrema", ci o rugaciune deosebit de puternica pentru tamaduirea sufletului si a trupului.

Olivier Clement

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4575

Voteaza:

Puterea Liturghiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE